Original subtitles

Valea!

Valea!

N-ai voie aici.

Nu în camera mea...

Simțeam moartea Leonorei planând în toată casa,

credeam că o adusesem eu.

Și că, alături de Leonora, veniseră și morții mei.

Cei la care nu mă mai gândeam.

Îi simțeam, mă urmăreau peste tot.

Ca umbra mea.

Bună dimineața, domnișoară! Ați dormit bine?

- Îmi permiteți? - Da.

V-am adus micul-dejun. Oplà, cum spun francezii.

Ați făcut patul? Nu e nevoie, mă ocup eu de treburile astea.

M-am obișnuit de la mănăstire.

- Vă e frig? Să fac focul? - Nu.

Să vă ajut să despachetați? V-ați adus cana?

Nu știam unde merg, așa că...

- Eu sunt Argint-Viu. - Modesta.

- Vă servesc micul-dejun aici. - Ce nume frumos!

Mă cheamă Luigia, dar prințesa îmi spune Argint-Viu

fiindcă vorbesc mult și nu stau locului.

- Prințesa? - Da, prințesa Brandiforti.

N-o cunoașteți? Casa asta e a ei.

E vila din provincie. Palatul cel mare e la Catania.

A trebuit să ne mutăm aici când a început războiul.

Asta e pentru dv, ca să știți cum să vă purtați.

Prințesa a spus că puteți face ce doriți.

Puteți să vă plimbați în parc.

Sau să faceți o baie fierbinte. Ce răsfăț! V-o pregătesc eu!

Dacă știți să cântați la pian, avem un pian mare în salon.

N-aveți voie să urcați la ultimul etaj.

- E strict interzis. - Azi-noapte am auzit...

Era să uit ce e mai important!

Prințesa vrea să vă cunoască. O să vă primească după-masă, la ceai.

Aveți grijă să-i vorbiți respectuos, dar nu foarte oficial.

Prințesa vine din Piemont, din nord. Mama ei era franțuzoaică.

Formalitatea o deranjează. Scuze.

Vă las micul-dejun. Să-mi spuneți dacă v-a plăcut.

- O zi bună! - O zi bună!

Cum arată?

Nu știu. Poate...

Dezolantă? Ce vrei să spui?

Ți-am spus, maman, am văzut-o de departe.

Vino!

Slavă Domnului că nu arată ca slutele din mănăstirile noastre.

În ciuda hainelor, pari destul de drăguță.

Cavallina, puteai să-mi spui că arată normal.

Nu e frumoasă, dar măcar arată normal. Puteai să-mi spui.

Ea e Beatrice, zisă și Cavallina.

Beatrice e sora mai mică a Leonorei, maica superioară de la mănăstirea ta.

- Maica Leonora a trăit aici? - Da, s-a născut aici.

Am vrut să stai la noi o vreme.

Am vrut s-o cunosc pe fata de care fiica mea era atât de atașată.

Ai putea să-mi amintești cum te cheamă?

- Modesta. - Doamne! Ce nume oribil!

Ce adjectiv deprimant!

Nu te simți jignită, dar trebuie să-l schimbăm.

- Da, trebuie schimbat. - Nu mă simt jignită deloc.

- Ia loc. - Să servesc ceaiul, prințesă?

Da, e ora ceaiului.

Ce face sora Costanza?

De fapt, maica Costanza, acum că Leonora nu mai e.

- E la fel de urâtă? - E bine. Mulțumesc.

Și eu m-aș fi călugărit dacă aș fi fost așa urâtă.

O știai de mult pe Leonora?

Da, de când am sosit la mănăstire, când aveam nouă ani.

Ai petrecut mult timp cu ea?

Da.

Ai văzut-o în seara aceea?

Nu. Doar la cină, în sala de mese.

Maica Leonora era foarte importantă pentru noi toate.

Mereu era...

foarte grijulie și iubitoare, aproape o sfântă.

Cum s-a putut întâmpla? Ai reușit să găsești o explicație?

Balustrada care a cedat era foarte uzată, prințesă.

Și Leonora nu știa?

Grădinarul îi spunea mereu că trebuie schimbată.

I-a spus de atâtea ori, Doamne...

Dar balustrada era atât de frumoasă, iar maica Leonora iubea frumusețea.

Da, e trăsătură de familie.

Înainte să pleci, trebuie să semnezi un document.

Ce document?

Ce document?

Îți va spune notarul, când sosește. Du-te, sunt obosită.

Imaginea tinereții mă obosește.

Fiindcă nu ești urâtă, ai voie să iei ceaiul cu noi în următoarele zile.

Aluziile erau clare.

- Te bucuri, Cavallina? - Da, maman, foarte mult.

Bănuiau că sunt vinovată de moartea Leonorei.

Ce o să crezi despre noi? Ești tare pioasă.

Simțeam privirile tuturor.

Să vezi capela noastră abandonată.

Trebuia să fi fost mai precaută.

Făcusem deja prea multe greșeli.

Nu puteam să fug.

Unde să fug?

Nu voiam să mă întorc la mănăstire.

- Chiar vrei să te călugărești? - Prudență.

Singura posibilitate ca să le alung bănuielile

era să le arăt că eram o persoană credincioasă.

Și pioasă.

Ce e vocația? Ce simți?

E precum...

cântecul unei păsări.

Ce frumos!

Maman zice că, pentru o fată ca tine, e bine să ai vocația asta.

Ai fi mai în siguranță la mănăstire decât în lume.

Prudența.

Asta e camera Leonorei.

Nu putem intra, o pregătesc.

Pentru ce o pregătesc?

Camerele morților trebuie să fie curate și ordonate, așa vrea maman.

Pentru când se vor întoarce.

Ce morți?

Toți au murit aici.

Doar eu și maman am mai rămas.

Să tragem perdelele, se uită musafira.

Și servitorii, bineînțeles.

O să-ți arăt camerele, deși e interzis.

Scuze, vă rog.

Va fi secretul nostru.

Să nu spui nimănui, nici măcar lui Argint-Viu, e o spioană.

Pot să intru și eu sau...

Sau vrei să fii singură și să meditezi?

Ești orfană, așa e?

Da.

Deci Leonora ți-a fost ca o mamă.

Într-un anumit fel, da.

E adevărat că mama ta a ars?

Mi se pare că știți deja totul despre mine.

Da, e adevărat.

Nu pot promite că ne vedem la cină fiindcă mâncăm la ore diferite.

Iar maman nu iese niciodată din cameră seara, când e în doliu.

Atunci, pe mâine!

La revedere!

Ești un nesimțit.

- Ce? - Termină!

Stai!

Sfântă Fecioară...

- Fugi! - Fugi și cere-i scuze.

Spune-i că glumeam.

Domnișoară...

Domnișoară!

Stați!

Căutați ceva? Aveți nevoie de ajutor?

Nu, am auzit zgomote stranii venind de la etaj.

Nu vă faceți griji.

Vă las să vă odihniți, cred că sunteți obosită.

Dacă vreți să fiți mai liniștită...

încuiați ușa.

Toată lumea o să vină la alaiul Sfintei Fecioare a Milosteniei.

Familiile Biscari, Gravina și Serravalle.

- Chiar și ducii de Targagi. - Ce plictisitor! Oameni nesuferiți.

Regret că am decis să merg.

O să fie frumos. În plus, o să fie prăjiturile alea bune.

- Cum se cheamă, maman? - Degețele... nu mai știu.

Ce faceți la mănăstire?

Studiem...

cultivăm legume...

brodăm, învățăm muzică, dar, înainte de toate, ne rugăm.

Semeni cu Leonora.

Felul în care vorbești, gesturile...

Parcă o imiți pe ea.

N-am cunoscut-o. Era deja la mănăstire când m-am născut.

Ce se întâmplă?

Iertare, prințesă.

Vrei să te ștergi?

Mulțumesc.

- Mai durează? Ne topim. - E aproape gata.

Cavallina, stai! Parcă ești o cioară agitată!

Stai dreaptă!

Trei ciori.

Așa părem.

În rochiile astea negre... Trei păsări rău prevestitoare.

Trei ciori...

Prințesă, putem urca în mașină, ca să continuăm drumul.

Nu. Ne întoarcem acasă.

Nu mai am chef să merg la Biancavilla.

Nu e cinstit! Ai spus că mergem.

- M-am răzgândit. - Dar, maman...

N-am dreptul să mă contrazic?

N-am dreptul să plec?

N-am văzut pe nimeni de când a început războiul!

Parcă suntem prizoniere, ca la mănăstire.

- Și? - Suntem aproape.

S-o ducem pe Modesta să se roage.

Poate să se roage în vilă.

Avem o capelă frumoasă. N-o folosește nimeni, dar e sfințită.

Măcar cineva să se roage în ea! Repede, în mașină! Haide!

Haide! Rocco!

- Repede, am zis! - Capela... Au!

Voiam s-o duc la biserică.

- Urcați, prințesă? - Mă calmez!

Până urc, pornește mașinăria asta afurisită!

Dră Modesta?

În legătură cu ce ați văzut ieri, n-aș vrea să...

Nu voi spun nimic, dacă asta vă îngrijorează.

Mulțumesc.

Nu-mi pot permite să-mi pierd postul.

În plus, nu e nimic serios, ne ținem companie.

Nu trebuie să-mi dați nicio explicație.

Pe fată o cheamă Mena.

Ea și soțul ei au lucrat la circ înainte de război.

Era o mare atracție: „femeia tatuată”.

Apoi soțul ei a fost luat la război.

Iar ea și-a găsit de muncă aici.

Toți bărbații au intrat în armată.

N-am mai rămas mulți.

Dumneata ești... Rocco, nu?

Da.

De ce nu ești la război?

Am plămâni slabi.

Am avut tuberculoză în copilărie. M-au respins, din păcate.

Îmi pare rău.

Te temi de întuneric?

Erau mult mai multe când trăia mătușa Adelaide.

Arată ca niște catedrale.

Dormea aici, cu toate păsărelele astea cântătoare?

Când Leonora a plecat la mănăstire,

mătușa Adelaide n-a mai vrut să vadă pe nimeni.

Nici măcar pe mine. Îi aminteam prea mult de Leonora.

O ura pe maman.

Zicea că Leonora a plecat din vina ei.

Avea grijă doar de păsărelele ei.

Mi s-a spus...

că atunci când murea o pasăre și își abandona ouăle...

ea le lua și le clocea.

Acesta e salonul de dans.

Frumos, nu?

Ți-l arăt după ce se usucă podeaua.

- Îmi pare rău... - Nu-i nimic.

N-am pățit nimic. Nici măcar n-am căzut.

Ce e?

Ce-i cu zâmbetul ăsta trist?

Ai observat, nu?

De asta maman îmi zice Cavallina.

Ți-e milă de mine?

Sigur că nu.

Ești foarte frumoasă.

Iată!

Dacă șchiopătez de față cu maman, începe să țipe.

Are dreptate, nimeni nu vrea să vadă o fată șchioapă.

Continuam să-mi joc rolul cu multă grijă.

Dar nu reușeam să înțeleg dacă rolul era credibil.

Vino, o să-ți arăt salonul înaintașilor.

Totul...

inclusiv pașii ei șovăielnici...

îmi spunea că pot să fiu încrezătoare și să zâmbesc.

Frumusețea ei mă încânta.

Dar când eram singură...

eram copleșită de îndoială.

A spune că sunt creația Domnului e prea simplu pentru a justifica

frumusețea și misterul fluturilor.

Așa spunea unchiul Jacopo.

Era fiul preferat al lui maman. Cel mai frumos din familia Brandiforti.

Era un filozof.

Un eretic.

Unchiul Jacopo era și om de știință. Proiecta avioane.

Era și pilot.

Dar a fost rănit într-o bătălie și s-a întors pe jumătate paralizat.

Veneam aici în fiecare după-amiază.

Îmi povestea despre război.

Îmi spunea că, datorită avioanelor, războiul se va sfârși repede.

Dar continuă la nesfârșit.

Dormi?

Sfântă Fecioară, mereu apari. Ce faci?

Salvo, dormi în dimineața asta?

Eu? Dar tu?

- Bună dimineața, domnișoară! - Bună dimineața!

- Azi se încheie doliul. - Deja?

Așa a ordonat prințesa.

- Hai să te ajut. - Mulțumesc.

- Ia-l de aici. - Bună dimineața!

Dar...

- Cum e posibil? - N-ai mai văzut un gramofon?

- Ce drăcie e asta? - Te mănâncă!

N-a mai văzut un gramofon.

Cavallina, crezi că au gramofoane la mănăstire?

Dar privindu-te cum ai intrat în cameră, îmbrăcată cu hainele alea,

mă simt la fel de mohorâtă ca o seară de iarnă.

Cât ești musafira noastră, trebuie să te supui frumuseții.

Gata cu straiele astea de mănăstire!

Culori! Vreau culori! Vreau veselie, Maudit!

Nu ți-a spus? O să-ți zic Maudit.

Verlaine, Baudelaire, Rimbaud. Îi cunoști?

- Les poètes maudits. - Scuze, prințesă.

- Maudit înseamnă „blestemat”. - Blestemat.

Îl folosesc în cel mai bun sens al cuvântului, și pentru sonoritate.

Maudit, Modesta...

Ar trebui să-i știu pe acești poeți?

Da! Să mergem în bibliotecă. O să-ți împrumut câteva cărți.

Ea nu știe să cânte cu vocea, dar eu știu să cânt la pian.

Așa.

- Drăguț. - E frumos.

Ce mulți nasturi!

Urcați pe taburet.

Ce frumoasă e!

Acum asta...

O cam strânge, trebuie ajustată.

- Plângeți? - Nu, e doar pentru câteva zile.

Ca să fiți pe placul Donnei Gaia. Nu vă ia nimeni veșmântul.

Uitați-vă în oglindă, să vezi ce fermecătoare sunteți.

Rochia asta nu e prea frivolă?

Ce frumoasă! Vă place?

Vedeți?

- Cu grijă, o să cădeți. - Ce faceți?

O să cadă.

„Un fir de pe pielea lui, Un nerv de pe fața lui.”

În ultima strofă,

Verlaine spune că trăiește extazul primilor creștini.

Călătorește prin Europa cu amantul lui, Rimbaud.

- Ca într-o lună de miere... - A sosit ziarul, prințesă.

- Am putea... - Azi vom lua

lumânări și gaz lampant, dar nu prea mai sunt bani.

Nu acum, Antonio. Conversez cu Maudit.

- Du-te. - Desigur, prințesă.

Ba nu! Vino înapoi, Antonio. Fă ca „pupi”.

- Dar... - Haide!

Paladinul Orlando! Iată-mă!

Vreau să-mi pui la încercare sabia teribilă și puterea sa!

Pentru noi! La arme!

- Mulțumesc, prințesă. - Poți să pleci.

Du-te!

Bietul Antonio!

De ani întregi, fură bani de la mine.

Măcar sper că i-a folosit cu cap.

Oricum, aici aproape toți îmi fură banii.

Dar îmi convine,

dacă acesta e prețul ca să nu mă ocup de lucruri anoste.

„Al toamnei cânt, Viori de vânt

Îl plâng topite...”

Aș putea să mă ocup eu.

La mănăstire am învățat să țin socotelile.

Dacă îmi permiteți, o să verific cheltuielile de care vorbea Antonio.

Ce întreprinzătoare!

Piruetă. Cu grație. Piruetă, piruetă.

Piruetă. Bărbia sus. Spatele drept. Piruetă grațioasă.

Spatele drept!

Piruetă grațioasă. Et voilà! Grațios. Și acum înapoi. Înapoi.

Foarte bine. Din nou.

Pentru Dumnezeu!

Iartă-mă, Modesta...

Iartă-mă.

- Scuze, nu voiam să deranjez. - Nu, deloc. Mă rugam.

Când mă voi întoarce la mănăstire, mă voi ruga tot timpul.

- Scuze. - Nu face nimic.

Nu mai am pe cine să vizitez.

Mănăstirea e singura casă pe care am putut să o am.

Noi nu ne putem alege soarta, cum și-o aleg ei.

Alții mi-au ales soarta.

M-au trimis la război.

În tranșee, când ploua, stăteam uzi până la piele săptămâni întregi.

Când ne descălțam, ni se lua și pielea.

Dacă n-aș fi scăpat, acum aș fi mort.

Ai dezertat?

Ceilalți soldați erau băieți săraci ca mine.

Erau din Friuli, din Sardinia... Nu înțelegeam o vorbă.

Și cică trebuia să mor pentru Italia?

Am stat ascuns luni întregi printre găurile sulfuroase.

Și dacă te găseau?

M-ar fi omorât.

Dezertorii sunt executați de tovarășii lor de arme.

Nenorociții! Scuză-mi limbajul.

Mă apucă furia numai când mă gândesc!

Deci nu e adevărat că ai plămânii slabi.

Nu.

Aici, nu știe nimeni că am dezertat.

Nici nu știu de ce îți spun toate astea.

Simt că pot avea încredere în tine. Scuze, în dumneata.

Sigur că poți avea încredere.

Nu, nu. Destul.

Și eu vreau să-ți mărturisesc ceva.

N-am avut niciodată vocație.

Când mă rog, nu invoc pe nimeni.

Poți să-mi spui pe nume.

Bine?

Dră Modesta, nu vă găseam.

Vă caută prințesa, e în biroul ei.

Donna Gaia, e timpul să urcați din nou în șa.

- Dar sunt cam ramolită. - Nici vorbă!

Sunteți singura care m-a învins. Trebuie să călăriți din nou.

Carmine, ea e fata despre care îți ziceam.

Se numește Modesta, dar prefer să-i spun Maudit.

Bună dimineața!

Carmine e în familia noastră de când era copil.

El e cel care se ocupă de tot aici.

De recolte, muncitori, animale...

Și are în arendă multe terenuri ale noastre. Era prea mult pentru mine.

- Dar sunt tot ale dv. - Da, cică.

Sunt ale dv.

Oricum, curând va sosi dl notar Musumeci,

ca să semnezi documentele de care ți-am vorbit.

- Înainte să pleci. - Da?

- Peste două zile. - Nu mi-a spus nimeni...

Îți spun acum. Sau trebuia să-ți trimit o telegramă?

Carmine, vezi dacă a sosit Gaetano.

Poate ne așteaptă jos.

Ia loc.

Nu-mi pot lua gândul de la moartea Leonorei.

Spune-mi adevărul.

Suferea?

Erai apropiată de ea. Ce crezi?

Era nefericită?

A fost un gest disperat?

Prințesă, credeți că ea...

Nu.

Nu, nu trebuie să credeți asta. Vă jur!

Leonora găsise pacea la mănăstire.

Era plină de viață.

A fost un accident cumplit.

Balustrada era veche. Trebuia să fi fost înlocuită.

Îi spuseserăm de multe ori.

Cuvintele tale mă consolează.

Îmi iau o povară de pe suflet.

Iată!

Bun, să semnăm documentele astea!

- Bună dimineața, prințesă! - Bună dimineața! Mereu întârzii.

- Am sosit de o oră. - Ia loc. Stai în locul meu.

- Mulțumesc. - Vino, Carmine!

Așadar...

Modesta...

- Spataro. - Spataro.

Născută la 1 ianuarie 1900.

Prima zi a unui nou secol. Ce norocoasă!

Mai departe.

Regiunea trecută aici e Chiana del Bove.

Dar lipsesc localitatea și adresa.

Scrie adresa mănăstirii. Acolo va locui.

„În prezența prințesei Gaia Brandiforti,

subsemnata Modesta...”

Puteți semna aici, vă rog.

„Pentru a vă oferi un viitor mai sigur,

răposata maică Leonora Brandiforti a dispus să vă acorde

o rentă anuală de 1.800 de lire.”

Da...

- Pe viață? - Da.

Dacă abandonați viața la mănăstire pentru o viață lumească,

veți pierde renta.

- Nu se va întâmpla. Continuă. - Încă o semnătură aici, vă rog.

Mai ai nevoie de mine?

Da, prințesă, dar o să vă caut mai târziu.

Atunci plec fiindcă mă plictisesc.

Prințesă.

Cum se cheamă? Dirijabilul german.

A apărut în toate ziarele. Bombardamentele alea îngrozitoare.

S-a iscat mare vacarm. Toată lumea era speriată.

Un vacarm inutil.

Nici măcar nu și-au nimerit ținta.

Așa că am venit în Catania

și am început să dau lecții de balet fiicelor baronului de Villagioiosa.

- Pentru Dumnezeu! - Bietele fete, prințesă...

Fără speranță. Sunt grase, scunde...

- Cu picioare scurte. - Parcă sunt două rațe.

Până și mama lor arată ca un bivol. Mereu a fost așa.

Însă Beatrice se mișcă atât de grațios!

- Are o anumită... Cum să spun? - Atitudine.

Atitudine! Voilà!

Matilde, de ce nu ne încânți puțin?

Maestre, ar trebui să auziți ce frumos cântă. Nu ca mine.

Chiar așa? Cântă, fetițo!

- Se poate, mamă? - Desigur.

Bine.

Odată ce începe, nu se mai oprește.

Ce voce de privighetoare!

Cavallina, stai!

Ce s-a întâmplat?

Deci pleci?

Alteța Voastră...

Cu respect.

- Cine e? - Pietro.

E singurul care are voie să urce la ultimul etaj.

Pot ști ce se află acolo?

Acolo locuiește dihania.

Pietro se ocupă de ea. E singurul care poate, e solid și puternic.

- Ce e dihania? - Nu știu. N-am văzut-o niciodată.

Vreau să merg în camera mea.

Noapte bună!

Modesta!

Bună dimineața!

Bună dimineața!

- E o zi frumoasă, nu-i așa? - Da.

Asta e casa mea. Aici locuiesc.

Mă gândeam la ce... Deunăzi...

M-am gândit la discuția noastră.

Amândoi am suferit.

Viața a fost aspră cu noi.

Dar blândețea ta și încrederea de care ai dat dovadă

m-au bucurat.

Poate nu mă înșel crezând că nu-ți sunt indiferent...

Recunosc că am sentimente puternice pentru tine de când te-am văzut.

- Rocco, nu... - Așteaptă.

Ai spus că nu vrei să te întorci la mănăstire, nu?

Că nu ai vocație.

Atunci rămâi aici!

Sunt dispus să te iau de soție.

Dacă accepți, îi spun prințesei că ne-am îndrăgostit...

Poți lucra la biroul contabilului, fiindcă știi să scrii și să citești.

- Nu toată lumea știe... - Așa e, dar nu te pripi.

Rocco, nu știu ce să-ți spun.

Până acum câteva săptămâni, trăiam într-o mănăstire.

Și trebuie să mă întorc.

Sunt dispus să mă însor cu tine.

Dar înțeleg și nu e nevoie să răspunzi imediat.

Nu te speria, să te îndrăgostești înseamnă să ții la cineva.

Să mă mărit cu el? Asta era soluția ca să rămân la vilă?

Dar, dacă nu mă întorceam la mănăstire, pierdeam moștenirea.

Renta Leonorei nu era un cadou.

Era o capcană.

- Bună dimineața, prințesă! - Bună dimineața, Maudit.

Mulțumesc, am terminat de citit și asta.

- Ești o cititoare avidă, Maudit. - Da.

Dacă nu vă deranjează, aș vrea să-l citesc și pe celălalt poet.

Ba... „Badelar”?

Baudelaire.

Desigur. Îți împrumut cartea. Vino!

Vino!

E aici, în ascunzătoarea mea secretă. Haide, vino!

Ți-aș da-o cadou, dar...

N-aș vrea s-o găsească călugărițele alea cu frică de Dumnezeu.

Mulțumesc!

Sunt tristă că pleci.

Toți sunt atât de plicticoși aici.

Tu nu vorbești mult, dar ești o fată interesantă.

Știi să asculți.

Singurătatea e oribilă când îmbătrânești.

I-am pierdut aproape pe toți cei dragi.

Dar atenție, fiecare pierdere provoacă o suferință diferită.

Fără Jacopo, am rămas complet singură. Pentru totdeauna.

Eu și Jacopo ne înțelegeam unul pe celălalt.

Era copilul meu preferat.

Nu sunt atât de ipocrită ca să neg acest lucru. Toată lumea știa.

Nu...

Fata mea... E altfel cu fata mea.

Ea... A fost nesăbuită. Și-a distrus viața singură.

Cu frumusețea și titlul ei, putea să aibă totul în viață.

În schimb...

a rămas gravidă cu un bărbat cu care nu s-ar fi putut mărita în veci.

Eu și soțul meu a trebuit să-i ascundem sarcina...

până când a născut-o pe Beatrice.

Nu înțeleg...

Vorbesc despre Leonora. Singura mea fată.

Când s-a născut fetița, am ținut-o aici cu noi,

dar, pentru Leonora, mănăstirea a fost singura soluție posibilă.

Desigur, nu ne-a iertat niciodată, n-a mai vrut să ne vadă,

mi-a rupt toate scrisorile.

Dacă era după mine, o țineam aici, cu noi.

Dar, în această țară, tații și soții iau deciziile.

Poate n-am luptat suficient.

Nu te strâmba așa urât.

Cum poate maman să fie mama mea?

Nu vezi că e prea bătrână?

Toți știu că e o farsă, de dragul aparențelor. Nimeni n-o crede.

Doar tu crezi.

Și astea?

Și așa, pentru prima dată în viață...

am fost iubită și iubeam.

Acesta e ochiul frumos,

iar acesta e fratele lui.

Aceasta e bisericuța...

iar aceștia sunt frații.

Și acesta e clopotul care sună.

Maman îmi făcea mereu așa.

Unde ai învățat?

Toți o să vă ducem lipsa, domnișoară.

Mașina va fi pregătită mâine, la ora 06:00.

Mulțumesc, Rocco.

Da, o să vă simțim lipsa. Nu te mai plânge, Rocco! N-ai de ce.

Pleacă fata, nu moare. Zâmbește-i, pentru Dumnezeu!

- Noapte bună! - Noapte bună!

Du-te.

Urăsc despărțirile.

De ce iei asta cu tine? N-o s-o mai poți purta.

De ce o iei cu tine?

Bandajele tale prețioase! O să le ard!

Broșa Leonorei.

- Cartea de poezii. Ești o hoață! - E o amintire.

Modesta, ești o hoață, o să te spun lui maman...

Ce-i cu atâta cruzime? Pentru o carte și o broșă!

Fiindcă sunt tristă. Sunt așa tristă că pleci!

Vin cu tine la mănăstire, o să mă călugăresc.

Ești a mea.

Și tu ești a mea.

Nu suport.

- Stai cu mine. - Așteaptă...

Te căsătorești cu mine?

Rocco! Rocco!

Rocco, vino repede! Nu pot să-l țin, vino încoace!

Repede, Rocco! E ca o furie!

- Ce ți-a făcut? - Ce nu mi-a făcut...

Ce-a făcut?

M-a mușcat, m-a zgâriat cu unghiile, cu dinții!

A trebuit să-l leg, n-am mai putut să-l țin.

Ascultați. Îl auziți? E ca o furie.

Domnișoară, nu intrați! E periculos.

Plecați, domnișoară!

Ușurel. Oprește-te!

Nu-l atingeți!

Lasă-l. Dă-i drumul.

E un miracol...

E un miracol.

Nu s-a mai întâmplat așa ceva.

S-a calmat.

Domnișoară, sunteți o sfântă.

Sunteți o sfântă.

E un miracol.

Un miracol! S-a calmat fără nicio pastilă sau injecție.

E o sfântă!

Traducerea: Anca Baciu