Original subtitles

For best IPTV provider, please visit: WWW.IPTV.CAT For best IPTV provider, please visit: WWW.IPTV.CAT.BZ

For best IPTV provider, please visit: WWW.IPTV.CAT For best IPTV provider, please visit: WWW.IPTV.CAT.BZ

Acest film are la bază o poveste adevărată.

Comitatul Marin California, 2004

Aşadar, domnule Heller, cred că se poate spune

că e timpul să vă puneţi treburile în ordine.

Înţeleg.

Nu am...

Înţeleg.

Bine, atunci.

- Mulţumesc. O să-mi spui? - Bineînţeles.

- Vorbeşti cu mine. Nu cu soţia mea. - Desigur.

Bine.

Mulţumesc.

Da...

"Munca te va elibera."

Da?

Pentru tine... Şi am unul şi pentru tine.

- Nu uitaţi să vă spălaţi pe dinţi. - Mulţumesc.

- O să mă spăl! - E bumbac egiptean.

- Adevărat? - E frumos, nu?

- Este. - Da. Totul, redus cu 50 la sută.

Nu mai găsiţi nicăieri o asemenea ofertă.

- Trebuie să vi-l fur o clipă. - Da?

- Nu uita să-l aduci înapoi. - Bine.

Hotărăşte-te. Pot să-ţi fac rost de ambele.

- Opreşte-te o clipă! - Mi-e bine.

Bine.

- Ce a zis doctorul, tată? - Nimic. Exact cum credeam.

- Şi durerile de stomac? - Un muşchi întins. E în ordine.

O să fie bine.

Cine vrea ciocolată? Cine e gata?

Poftim. Una pentru tine.

Una pentru tine, şi am una şi pentru tine.

Luaţi-vă ciocolata! Luaţi-o!

- Salut, Herbert. - Salut. Ce mai faci?

Se pare că vânzarea merge foarte bine.

Mai ştii decizia consiliului municipal?

Comercianţii trebuie să creeze locuri de parcare în plus.

Ar fi grozav dacă ai face asta, după colţ.

Îmi pare rău...

Te rog să mă scuzi. Îmi pare rău.

BULEVARDUL GIGANŢILOR

Deocamdată, recordul tău la supravieţuirea

celei mai grele zile din viaţa ta e de sută la sută.

În caz că ai nevoie...

Ai şi tu nevoie?

Poftim... Să-ţi mai dau unul.

Mi s-a şoptit că azi e ziua cuiva.

E o operaţie foarte grea.

Ai supravieţuit.

Abbey...

O să stai aici o vreme, ştii?

Bună, Ruth. Aici David, de la Fundaţia pentru Holocaust.

David...

Ascultă... e un domn, Herbert Heller...

A fost la Auschwitz-Birkenau.

Îmi pare rău, nu mă mai ocup de asta.

Hai, Ruth. Tu ştii cum să procedezi. Urmezi protocolul şi gata.

Nu m-am priceput niciodată să urmez protocoale.

Chestia e că nu ştiu la cine să apelez.

Ştii ce?

Am o idee.

Ai altă cămaşă?

Pune-o pe tine.

Data viitoare să porţi altă culoare.

Bună! Bună ziua, dle Heller.

Bună ziua.

- Eu sunt Ruth. - Bună, Ruth.

Da... Intraţi.

- El e Luke, cameramanul nostru. - Bună ziua.

- Iar ea e Abbey, face practică aici. - Salut.

Domnule Heller, aţi dori să...

Te rog. Herbert. Bine?

Bine. Herbert. Ai dori să fie prezentă şi familia?

Nu.

Ei nu ştiu nimic despre asta, aşa că nu.

Ei nu ştiu că ai fost la Auschwitz?

N-ai dorit niciodată să le spui?

Bine. Deci ne vom întâlni aici în fiecare zi.

O să-mi pui întrebări?

Ce fel de întrebări?

Aş putea începe prin a spune...

"Povesteşte-mi despre tatăl tău."

Poate că îmi poţi povesti despre tatăl tău.

Ce arbust frumos de floarea-cornului.

A înflorit. E frumos.

Ia uite...

- Deci... Herbert? - Da.

- Tatăl tău a fost inginer? - Da.

- Şi ai fotografii? - M-ai rugat să aduc fotografii.

- Am adus. - Mulţumesc.

Sunt fotografii de familie.

Şi le-aş dori înapoi.

Desigur.

- Aici o să stau? - Aici o să stai.

- Am pregătit locul. - Bine.

- Acum facem interviul? - Acum facem interviul.

Sunteţi Heller de la magazinul Heller's?

- Da. - Ca numele magazinului.

Exact. Ştii magazinul?

Da.

- Am o poză. - E un "copil Heller's".

Da.

Unul dintre modelele care se vinde cel mai bine.

Da... Un cărucior bun.

Nu e nevoie să începem chiar acum, imediat.

Ce-ar fi să mâncăm ceva mai întâi?

- Ce să-ţi aduc? - Nu! Nu mi-e foame. Mulţumesc.

Nu? Îţi aduc ceva, oricum.

Şi vouă, da?

Vino.

Abbey, ai grijă de echipament.

Îmi pare rău... reglez doar camera.

Parcă-ţi ştiu faţa. Poate de la magazin? De la Heller's?

Poate, de acum ceva vreme.

Ce ai păţit aici?

Nu ştiu...

O problemă medicală.

Saturaţia e 100 la sută.

Eşti bine, Abbey.

Sunt prea curios.

- Nu-i nimic. - Îmi pare rău.

Iartă-mă.

Am şi eu aşa ceva.

Le spun fiicelor mele că m-am fript la boiler.

Dar n-a fost aşa?

Nu.

Atunci cum s-a întâmplat?

E o poveste lungă.

Avem timp.

Da, timp... De-asta fac ce fac acum.

Adică?

Nu ştiu dacă am timp.

Oricum...

Nu sunt prea sigur.

Mănâncă tu. Eu vreau să văd ce se întâmplă.

Dacă îmi spui de unde ai cicatricea, îţi spun şi eu de unde o am.

Facem un târg?

Cunoşti numele Heydrich?

Nu.

Dar de Hitler ai auzit, cred, nu?

- Da. - Deci...

Heydrich.

Reinhard Heydrich.

Era al treilea în ierarhie, după Hitler.

Heydrich a fost cel care a născocit planul.

Care plan?

Planul de a-i omorî pe toţi evreii.

Heydrich a venit în oraşul meu natal.

În Praga.

Praga Cehoslovacia, 1941

Înainte de Heydrich, tatăl meu ne-a oferit o copilărie magică.

Era un inginer respectat.

- Ce rochie frumoasă. - Mulţumesc.

De-asta se poartă de parcă lumea de afară n-ar exista,

de parcă nimic rău nu se poate întâmpla.

Mai beau o cupă de şampanie şi ascultă Mahler.

Nu-ţi place Mahler?

Nu de asta e vorba.

Ci de faptul că doar se prefac că suntem în siguranţă.

Deja ziarele se tipăresc în germană, în loc de cehă.

Familia fratelui meu a plecat luna trecută în Canada.

Deci ce sugerezi, prietene?

Spun, Karel, că s-ar putea să fie timpul să plecăm şi noi.

Şi tata?

Tata chiar crede asta.

În clipa asta, spune că e bine şi că o să fie bine.

Până şi Schoenberg a plecat.

Chiar crezi că-i vor lăsa să plece pe toţi cei 60 000 de evrei din Praga?

Nu fi ridicol.

Nu-şi pot permite să-i piardă pe cei mai mari oameni de afaceri

sau pe cei mai buni ingineri.

Că totul va reveni la normal curând.

Dar nu e adevărat.

Karel, au ocupat deja regiunea sudetă.

Vor lua orice doresc.

Vor face orice vor.

Dacă vor ca toţi evreii să plece din ţară,

vor trebui să facă asta fără cooperarea mea.

- Îţi mulţumesc că ne-ai invitat. - Desigur.

Fratele meu vitreg e atât de serios. E o petrecere!

E a ta, tată?

Am ajutat la proiectarea intrării şi a sistemului hidraulic de dedesubt.

Privirea jos, băieţi.

Karel, n-ar trebui să-ţi asumi asemenea riscuri.

Maşinăria asta foloseşte raze X ca să vadă prin piele

tocmai până la oasele piciorului tău.

Toate 26. Îţi arată cât de mari vor creşte.

Domnule, vă sugerez să luaţi o măsură mai mare.

Să-i lăsaţi băiatului loc să crească.

Vă rog, nu atingeţi butoanele.

Nu ştie că sunt inginer.

E ca o magie.

Exact. Crezi...

Crezi că şi pantofii vor fi magici?

Poate chiar vor înscrie câteva goluri pentru tine.

Sigur că voiam să-l cred.

Voiam să pun acei pantofi magici "la treabă" cu orice preţ.

Haide, Johnny! Hai!

Haide! Poţi să înscrii!

Încă o dată, Herbert.

Ce faci?

O să vezi.

Cred că doare.

Aşa e.

Rudy, ai văzut?

- Da! - Da!

Ciocolată?

- Nu, mulţumesc. - Păcat.

E cu 80 la sută cacao belgiană.

Bine. Mulţumesc.

Slăbiciunea mea.

E ciudat.

- De ce? - Numai eu vorbesc.

Spune-mi cum e la şcoală.

E normal, cred.

Mai plăcut decât normal.

Dar mă simt cam singură.

Aşa că fac poze.

Poze? De ce?

Oamenii nu se arată aşa cum sunt cu adevărat.

Zâmbesc fals, pozează...

Îşi ţin adevăratul eu ascuns în geantă

sau într-un buzunar sau un sertar secret.

- Dumnezeule! - Exact. Ce e cu ea?

Ce ciudăţenie!

Şi familia ta?

N-o să intri la Juilliard dacă încetineşti tempoul.

Ai grijă la ritm!

Fără înflorituri.

Încheieturile relaxate, Abbey!

Trebuie să plec. Am întârziat.

Aş vrea să mă laşi să-ţi aranjez părul.

Nu uita că în weekendul ăsta stai cu tatăl tău.

Pentru Dumnezeu! Ce e cu tine?

Familie suburbană destrămată, rahatul tipic.

Chestia tipică. Scuze.

Aici ar trebui de fapt să ascultăm povestea ta.

Eşti sigură? Eu aş prefera s-o ascult pe a ta.

Sunt sigură.

Vremurile s-au înrăutăţit. Şi, cu cât se înrăutăţeau mai tare,

cu atât se străduia tata mai mult să ne facă fiecare zi mai luminoasă.

Până şi Heinie a zâmbit o dată.

Da, când a căzut acrobatul. A fost cam amuzant.

Herbert, prinde!

Putem veni şi în weekendul următor, tată?

- Iisuse! - Îmi pare rău, băieţi.

Până atunci, circul va fi la Viena.

Ei călătoresc prin toată lumea în aceste mici vagoane.

Nu vreau să se termine.

Doar fiindcă se termină circul

nu înseamnă că trebuie să se sfârşească şi distracţia.

Vrei să vezi un truc?

Da.

Dă-mi biletul tău.

Heinie, seltzer-ul tău, te rog.

- E răsuflat. - E bine.

O să iau acest ac

şi o să-l îndrept spre castelul din partea cealaltă a parcului.

Sunteţi gata?

- Cum ai făcut asta? - E magie.

- Nu e magie. Este... - Heinie, e magie.

Până şi iubitul tău Einstein a spus că drumul spre inteligenţă

nu e cunoaşterea, ci imaginaţia.

- Da, tată. - Care ajunge primul la îngheţată!

Mă dau bătut.

Eşti amabil?

Bine.

Heinie, vrei să exersăm lovituri de la 11 metri?

Nu. Învăţ.

Şi ar trebui să înveţi şi tu.

Băieţi! Veniţi jos! E prea frumos ca să staţi în casă.

Să facem o plimbare.

- Unii dintre noi au de învăţat! - Am un răspuns pentru asta.

Să mergem!

Care e rădăcina pătrată a lui... 529?

- Asta e bagheta mea magică. - Cine eşti? Houdini?

E o riglă de calcul.

Rădăcina pătrată a lui 529 e 23.

- Tată, de ce sunt ei aici? - V-o amintiţi pe mătuşa Edna?

Cum a venit la noi, vara trecută, pentru o săptămână şi a stat o lună?

Da. Mirosea a ceapă.

Şi a parfum prost.

Ei sunt exact ca ea.

Sunt musafiri care au stat mai mult decât erau bineveniţi.

Şi, la fel ca mătuşa Edna, o să plece curând.

Şi nici ei nu miros prea grozav.

- Care e rădăcina pătrată a lui... - Zău aşa, Herbert!

Ratezi priveliştea! Dă-mi mie asta. Ţine de volan.

- Dar, tată... - Ţine de volan.

- Minunat, putem muri împreună. - N-o să murim.

Dacă drumul face la dreapta, faci la dreapta.

Dacă face la stânga, faci la stânga.

Eu apăs pe frână. Şi bătrânul Johann...

devine cam plicticos.

- Aşa e mult mai bine. - Herbert, nu mişca volanul.

- Încerc. - Deci care e rădăcina pătrată...

Nu e un mod mult mai plăcut de a-ţi face temele?

Ba da, tată.

- Potoleşte-te! - Trăieşte şi tu puţin.

- Ţine-l fix, Herbert. - Încerc!

Lasă-l să conducă.

Deci rădăcina pătrată a lui...

- Condu tu, tată. Nu-l lăsa pe el. - Lasă-l! Se străduieşte.

Prevăd o notă maximă la examenul ăsta.

Pe asta o ştiu.

Notele proaste?

Mai degrabă "Trebuie să iei note bune

"ca să intri la un colegiu bun, ca să-ţi justifici existenţa."

Nu puteam face destule lucruri bune ca să le anulez pe cele rele.

Ce lucruri rele ai făcut?

Nici n-aş şti de unde să încep.

Începe cu începutul.

E foarte linişte aici!

Tata se străduia să ne facă fiecare zi mai luminoasă.

- Îşi deschide sufletul în faţa ta. - Ne ducea la circ.

O să găsesc mai multe scuze ca să ies din încăpere.

Continuă să înregistrezi.

De ce?

Doar nu sunt... calificată pentru aşa ceva.

Dacă spun ceva care îl sperie?

Abbey, omul ăsta a avut parte de încercări mai înspăimântătoare

decât o adolescentă furioasă. Crede-mă.

Ce ştii tu?

Şi părinţii mei au fost în lagăre.

Am fost o adolescentă furioasă, dar asta nu i-a afectat.

Dar... dacă e prea mult...

Spune-mi. O să înţeleg.

Nu. A fost bine.

Numai că...

Nu ştiu... E un european bătrân.

- Ce am eu în comun cu el? - Se pare că ai ceva.

Înregistrează în continuare.

Camera Reprezentanţilor.

Ieri,

7 decembrie 1941...

Heinie, schimbă postul.

...o dată care va purta mereu pecetea ruşinii...

De ce trebuie să port asta, mamă? Arăt ca un prost.

Nu-ţi face griji, Herbert.

Toţi prietenii noştri o vor purta curând şi ei.

Vom arăta ca nişte proşti împreună.

Herbert! Nu te plânge.

Trebuie să cos câte una pe fiecare haină a noastră.

Cu toate astea, cos cu grijă,

cu aţă de mătase şi cusătură triplă în vârful stelei.

De ce?

Deoarece, dacă trebuie să le purtăm, ale noastre vor fi făcute cu mândrie.

Şi, când te vei uita la cusătura aia,

vei şti că e de la mama ta. Care te iubeşte.

Băieţi... e ceva temporar.

În cele din urmă, nu ni s-a mai dat voie nici să mergem la şcoală.

Ce cauţi aici?

- Am venit să joc. - Nu vrem să jucăm cu tine.

- De ce? - Nu jucăm cu evrei.

Exact.

Hai, evreu pricăjit. N-ai de gând să ripostezi?

Prindeţi-l! Nu-l lăsaţi să scape!

- Nu poţi să fugi la nesfârşit. - Ştim unde locuieşti, Herbert!

- Prindeţi-l! - Pe el!

Nu poţi să fugi veşnic!

Ieşiţi!

Sau înfig gheara asta în chestia aia minusculă dintre picioarele voastre.

Lumea întreagă îşi pierde minţile.

Ascultă, Herbert.

Dacă dai vreodată de necaz,

poţi oricând să vii aici.

Mă înţelegi?

Da, doamnă Krall.

Aş fi vrut să am şi eu pe cineva ca ea.

- Ce anume? - O doamnă Krall.

- Un protector? - Da, nu ştiu... Ceva de genul ăsta.

Ai fost brutalizată?

Nu ca...

Stai... Abbey?

Doamne... Mă îngrijorează.

E mai mult decât prostiile lui Jane.

Simt că în Abbey sunt exprimate toate trăsăturile mele negative.

În măsura normală, cred.

Dar ţi-ai dori să ai un protector.

Cine nu şi-ar dori?

Dar nu ştiu...

Poate ceva ca un prieten care e mai puternic decât tine.

Ştii? Odată, am crezut că am aşa ceva.

Unde e prietena ta acum?

Nicăieri.

Nu e nimic. Eu...

Noi trebuie să ascultăm povestea ta. Vrei să...

Povestea mea. Deci...

După aceea, a devenit prea periculos chiar şi să ieşi din casă.

Uite ce am găsit. E preferata ta şi mai e aproape jumătate.

- Mulţumesc, tată. - Da? Să mergem acasă acum.

Mai e o oră până se dă stingerea.

Tată, uite!

Veniţi, băieţi. Trebuie să mergem acasă.

- Dar e prietenul nostru! - Să mergem!

Să mergem.

Mayer a prezis asta!

Tot mai multe arestări, cu fiecare zi. Şi acum e prea târziu!

Încetează, Heinz.

E adevărat? E prea târziu?

Până fac rost de acte false, războiul se va fi terminat demult.

Trebuia să plecăm când unchiul David a plecat în Anglia.

Ştii ce s-a întâmplat în Polonia?

Taci, Heinz.

- Ne sapă deja mormintele! - Ajunge!

Te rog.

A fost ultima dată când cineva a îndrăznit să ridice vocea.

În dimineaţa următoare, totul s-a schimbat.

În ce sens?

Era o zi ca asta de azi.

Cu cer senin.

Jos sunt ofiţeri Gestapo. Adună familiile. Levi, Weintraub...

- În clădirea noastră? - Da.

Ia-i pe băieţi şi ieşiţi prin spate. Vă duceţi direct la sora ta.

Eu rămân aici şi le distrag atenţia.

- Herbert, îmbracă-te. Acum! - Ce s-a întâmplat?

Nu... Totul e în ordine. Ascult-o pe mama ta.

Ce se întâmplă?

Şi tu, Heinie.

Familia Heller, deschideţi uşa imediat!

Să nu ascultaţi o comandă a Gestapo e crimă împotriva statului.

Familia Heller! Karel, Melanie, Heinz şi Herbert.

Aveţi exact cinci minute să împachetaţi câte o valiză, fiecare.

Toate documentele noastre sunt în ordine. Pot să întreb...

Nu!

Nu!

Cinci minute!

Herbert, nu.

Ia doar ce ai nevoie. Haine groase.

Poţi să vii după ele mai târziu.

Herbert!

- Herbert? - Da. Scuză-mă.

Spuneai...

Decât să fie ridicate de Gestapo, unele familii au făcut altă alegere.

Păzea!

Heinz! Ţine asta.

Ţine-te bine.

- Scuză-mă. - Îmi pare rău. Te simţi bine?

Eşti primul om căruia i-am spus asta. E prea mult, nu?

Mi-e bine. Doar...

E prea mult.

Ţi-am adus lucrurile pe care le-ai cerut.

Tatăl tău a vrut să te salute.

Sunteţi divorţaţi. Nu trebuie să tot...

Nu mai suport şedinţele astea prosteşti de recuperare.

Nu e ceva opţional.

Au zis că te lasă să ieşi pentru comemorarea Sabrinei.

Fie ca apa asta să ne amintească de botezul Sabrinei,

aşa cum Hristos a trecut prin apele adânci ale morţii...

Abbey!

...cu promisiunea reînvierii. Amin.

Amin.

Ca un tată pentru copiii săi...

Înţeleg. O poză care să însumeze o întreagă persoană.

Nu întreagă.

Stai! Opreşte-te.

Dacă stai să te gândeşti, e un dar.

Cum aşa?

Noi putem vedea ceea ce întreaga lume e prea speriată să recunoască.

La ce te referi?

La cantitatea de suferinţă fără rost

care umple lumea zilnic.

Ar fi mai sincer să faci o declaraţie adevărată.

La ce fel de declaraţie te referi?

Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.

Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului.

Aşa va înflori.

Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi.

Bine. Abia aştept să te cunosc în persoană.

Mulţumesc din suflet. La revedere.

A fost o veste bună.

Mi s-a oferit un job de consultanţă de trei luni, la Londra.

Mi-am dorit mereu să mă duc la Londra.

Acolo n-o să am mult timp

şi tu trebuie să fii supravegheată non-stop de un părinte,

aşa că o să stai cu tatăl tău.

Unde s-a dus tata?

Nu ştiu.

LAGĂRUL DE CONCENTRARE TEREZIN - CEHOSLOVACIA, 1942

Repede!

Mai repede!

Înaintaţi pe coridor!

E în ordine.

Doriţi, domnule?

Nu, Heller. Prefer varza.

Şi mie îmi place varza. Mai ales cea roşie, gătită dulce.

Uneori, o mâncăm de sărbători.

Heller, pentru un băiat evreu, munceşti din greu, nu?

Da. Pentru un băiat evreu.

Dacă eram foarte prudent,

puteam chiar fura câteva legume din grădină.

Cartofi. Napi.

Bună, mamă.

Cred că toată lumea îşi face prea multe griji.

E imposibil.

Acum Statele Unite s-au implicat, Rusia s-a implicat,

întreaga lume e cu ochii pe noi.

Ieri a venit aici Crucea Roşie.

Înseamnă că suntem în siguranţă, nu?

Nu. Totul merge...

La mulţi ani.

La mulţi ani, tată.

"La mulţi ani de la... Terezin."

Mulţumesc, Heinz.

Mulţumesc, băieţi.

Deci te-au tratat destul de bine?

Pentru un deţinut. Nu ştiam de ce.

Dar se pare că Terezin era un lagăr "de faţadă", de ochii Crucii Roşii.

Uneori, îi lăsau pe cei mai buni muzicieni ai noştri

să cânte pentru noi.

Ce muzică e asta?

Schubert?

Nu.

E compusă de Viktor Ullmann.

Cel cu papion.

E frumos.

Da.

Poftiţi, domnule. V-am păstrat-o pe cea mai bună.

E perfectă pentru o varză acră.

Da, Heller, are o culoare bună.

Domnule, pot să duc nişte apă orchestrei?

Se spune că muzica ne ajută pe noi, deţinuţii, să muncim mai cu spor.

Bine, Heller, dar să nu zăboveşti.

Mulţumesc.

Îmi place muzica dv., dle Ullmann.

Mulţumesc.

Herbert Heller.

Mulţumesc. Domnule.

Pentru majoritatea dintre voi, stagiul la Terezin s-a încheiat.

Mâine veţi fi transportaţi la alte facilităţi.

Numele celor care pleacă şi orele de plecare sunt afişate pe zid.

Nu veţi avea nevoie de valiză.

Veţi primi haine la noua facilitate.

Nu e pe listă.

Nu e pe listă.

Asta e bine, Herbert.

E bine. Crede-mă.

Asta e bine.

Eşti un băiat atât de curajos...

Cel mai bun băiat din lume.

Domnule, cred că aţi uitat să-mi treceţi numele pe listă, din greşeală.

Am uitat?!

Cum de e un băiat evreu atât de neobrăzat

încât să acuze Reichul că a făcut o greşeală?

N-am vrut să spun "greşeală", domnule.

Dar restul familiei mele e programată pentru plecare şi eu, nu.

O să rămân singur în Theresienstadt.

În clipa asta, e bine să fii singur în Theresienstadt.

A fost cu intenţie, domnule. Considerăm că tânărul Heller ne e de folos.

Vorbeşte o germană bună, e un muncitor productiv

şi are un caracter neobişnuit de curat pentru un evreu.

Da, domnule, sunt un muncitor bun, dar o să fiu aşa oriunde sunt trimis.

Deci ai prefera să pleci cu familia ta decât să rămâi la noi?

Cum Heller crede că am făcut o greşeală,

înclin să-i îndeplinesc cererea.

Mulţumesc foarte mult, domnule!

Grăbeşte-te, dragă Heller. Să nu pierzi trenul.

Da, domnule!

Aveam să aflu curând de ce cei mici nu trebuie să ia hotărâri mari.

Tocmai cerusem insistent să mă duc la lagărul morţii de la Auschwitz,

unde aveau să omoare 1,1 milioane din neamul nostru.

Herbert! Nu!

Deci de-asta au plâns părinţii tăi când te-ai dus după ei.

Ei încercaseră să te protejeze.

Lagărul morţii Auschwitz-Birkenau Polonia, 1944

Acum fă-ţi griji pentru tine.

Dacă ai 13 ani, spune-le că ai 16.

Dacă ai 40 de ani, spune-le că ai 30.

Dacă eşti obosit, spune-le că eşti puternic.

Unde îi duc?

Când Mengele nu te consideră destul de puternic,

o să ajungi şi tu acolo.

Am ajuns faţă în faţă cu dr. Josef Mengele.

Nu ştiam de miile de oameni pe care-i ucisese şi torturase.

Nu doare chiar atât de rău, nu?

- Eu sunt Alvy. - Herbert.

Nu arăta deloc a doctor.

Avea un baston de paradă şi monoclu.

- Vorbeşti germana? - Nu.

Nu-i nimic. Vorbesc limba voastră urâtă.

Ochii sunt mai degrabă roz decât roşii.

Buze vinete...

piept scofâlcit, piele palidă.

Văd.

Îţi vine să tuşeşti, nu-i aşa?

Îţi ţii respiraţia.

Uşa din stânga! Tuberculoză.

Nu ştiam ce să fac.

Stăteam acolo.

Într-un sfârşit, am încordat muşchi pe care nici nu-i aveam.

Pot să muncesc!

La dreapta!

Mai repede!

De ce eu?

De ce tu?

De ce m-ai ales pe mine ca să-mi spui povestea ta?

Am încercat să-ţi spun înainte, dar...

N-am vrut să tulbur pe nimeni, dar...

Sunt deja tulburată.

Poate fiindcă tu nu mă faci să mă simt nervos.

Sau poate pentru că vreau să aud povestea ta.

Uite!

Muşchi.

Muşchi...

Deci nu uita: "ambulator" schimbă doar locul în care dormi.

Tot o să fii aici 12 ore pe zi.

Şi Herbert?

Permit asta doar datorită progresului pe care l-ai făcut cu Herbert.

- Deci tot o să... - Da, vei continua să lucrezi cu el.

Credeam că o să încerci să mă ţii aici pentru totdeauna.

Nu, abia aştept să devii o amintire îndepărtată.

Fiindcă asta va însemna că mi-am făcut datoria

şi tu eşti printre oameni, trează, ducând o viaţă bună.

Poţi să mă suni absolut oricând.

Cu locul ăsta eşti obişnuită, nu uita.

Pe când lumea de afară...

Tranziţia poate fi dură.

Am comandat mâncare japoneză.

Preferata ta.

Ador cutiile astea compartimentate.

De ce adori cutiile astea?

Fiecare lucru are micul său compartiment perfect.

Astfel încât miso nu intră în orez

şi dashi nu intră în edamame. E drăguţ.

Bine.

Încerc să fac lucrurile drăguţe pentru tine, Abbey.

De-asta am încercat să dreg situaţia cu tatăl tău, chiar când era...

greu.

Am făcut-o pentru tine.

Nu pentru mine.

De ce crezi că tu ai supravieţuit?

M-am întrebat adesea.

De ce eu? De ce eu am supravieţuit?

E adevărat că...

Am reuşit mereu să găsesc locul de muncă potrivit.

La Auschwitz, am fost repartizat la punctul de prim-ajutor.

A trebuit să mă "descurc".

Fiindcă la punctul de prim-ajutor aveai apă.

Am învăţat că, dacă beau cât de multă apă pot,

nu mă mai doare burta de foame.

Şi, la Auschwitz, să n-ai dureri din cauza foamei era un lux.

Punctul de prim-ajutor se afla, de asemenea, în centrul lucrurilor.

Îmi amintesc că-l puteam vedea pe Heinie întorcându-se de la muncă.

O dată pe săptămână, puteam să traversez lagărul

şi s-o văd pe mama, prin gard.

Încercam să nu par şocat de înfăţişarea ei.

Bună, mamă.

Eşti încă drăguţă.

Şi eu te iubesc.

Chiar şi prin garduri,

tot găseam moduri de a avea grijă unul de altul.

Poate părea o nesăbuinţă să rişti pentru asemenea gesturi mărunte,

dar aceste mici acte de rezistenţă ne făceau să ne simţim vii.

- Du-i asta lui Herbert. - Bine.

Tată!

Vedeam Auschwitz-ul punându-şi amprenta chiar şi asupra tatei.

Rămâi aici.

Am aflat, curând, de ce.

- S-o umplu pe a mea acum? - Nu. O umplu eu.

Într-o zi, am fost repartizat să muncesc împreună cu el.

Ştiam că cei mai bătrâni şi cei mai tineri erau ucişi pe loc.

În general, încercam să nu ne gândim la asta.

Tată, te rog. Trebuie să plecăm.

Vino!

Te rog, tată.

Ce fac cu el?

Cârpe de şters la nas. Pentru SS-işti.

Să mergem, Herbert.

Te simţi bine?

Da.

Situaţia s-a înrăuţit destul încât unii să încerce să evadeze.

M-am săturat să vă tot reamintesc

că orice încercare de a evada e o infracţiune capitală.

Şi total fără rost.

Deţinutul va fi lăsat aici, ca să nu mai uitaţi.

Concentraţi-vă pe munca voastră. Nici nu vă gândiţi la evadare.

Herbert, stai aici!

Herbert!

Cu toate astea, unii încercau să evadeze.

Dar nu puteau reuşi decât într-un singur mod.

Lagărul era împrejmuit cu un gard electrificat.

Domnule, nu trebuie să faceţi asta.

- Herbert, opreşte-te! - Vă rog, domnule. Nu faceţi asta.

Deci... o clipă de şoc electric

şi sfârşitul tuturor suferinţelor.

Tu te-ai gândit vreodată la asta?

De ce întrebi, Abbey?

Cum ai zis...

o clipă de şoc electric şi sfârşitul tuturor suferinţelor.

Auschwitz era un loc care oferea foarte puţine alegeri.

Eu am ales să cred în tatăl meu.

Deci nu te-ai gândit niciodată la asta.

"Niciodată" înseamnă vreme îndelungată.

"Aranjamente uşoare pentru pian" de Viktor Ullman

Li se întâmplă tot timpul echipelor care lucrează la drumuri.

E aproape inevitabil.

Am auzit că au trimis una dintre echipele mai tinere

să lucreze în alt lagăr.

Da, Karel.

Sunt sigur că ai dreptate.

Vă rog, luaţi loc.

Domnul Ullman?

Domnul Heller.

E compozitorul. Viktor Ullman. Îl ştiu de la Terezin.

Domnule Ullman...

Mă tem că e ruptă.

Să mă duc la spital?

- Nu, domnule. E o idee proastă. - Băiatul are dreptate.

O să fac tot ce pot ca să aşez osul.

O să leg cât de strâns pot. Aproape la fel de bine ca un ghips.

Să mai aduc bandaje?

Da. Şi ghips, dacă găseşti.

Dacă nu, o să folosim noroi. Herbert!

Fii prudent.

Mengele era fascinat de gemenii identici.

Îi folosea pentru experimente medicale.

Învăţaserăm să evităm spitalul cu orice preţ.

Noaptea, tata încerca să-mi ridice moralul.

Care e primul lucru pe care vrei să-l faci când ne întoarcem acasă?

Vreau să merg la circ.

Mai ştii cum se temea Heinie?

Mai ales de clovni.

Voiam să cred orice spunea.

El era singura forţă pozitivă în lumea mea. Înţelegi?

Ştiu că e greu.

Dar, după ce se termină războiul, vom fi reuniţi.

Ne văd pe noi toţi, în jurul mesei din sufragerie.

Râdem, spunem glume.

Tu eşti însurat...

Ai copiii tăi...

Şi poate că-i pot duce la circ.

Vrei să ştii cum am făcut?

Ce anume?

Trucul magic cu acul.

Când freci metal pe mătase, se magnetizează

şi atunci va arăta mereu nordul.

Mama ta foloseşte mereu aţă de mătase, cu cusătură triplă în vârf.

Tată...

Ceva s-a rupt în mine, după aceea.

Simţeam că timpul meu vine curând, dar...

Voiam să-mi las amprenta.

Voiam ca lumea să ştie că existasem.

Aşa că, da...

în sfârşit, zumzetul gardului a început să mă cheme.

Herbert! Vino cu mine acum.

Te rog, Herbert.

Mai avem lucruri de făcut.

Dacă nu te oprea, o făceai?

Am ales să-l cred pe tata.

De ce? Se înşelase de atâtea ori.

Pentru că era tatăl meu şi pentru că se pricepea la magie.

Scuză-mă. Trebuie să folosesc toaleta.

- Scuză-mă, îmi pare rău... - Nu! E în ordine.

Nu mă supăr. Vorbeşte-mi despre asta.

Nu ştiu... e doar ceva ce fac.

Ca să-i cunoşti pe oameni.

Da. Adică...

Înţeleg.

Înţelegi?

Abbey...

Încă de foarte tânăr am devenit expert în a mă ascunde.

Şi nu sunt sigur că am încetat vreodată.

Aşa că spune-mi...

Ce găseşti în sertarele secrete?

Uneori, lucruri pe care nu vreau să le găsesc.

N-a fost doar magia.

Aveam nevoie de ceva. De cineva în care să cred.

Vino. Te duc acasă.

De fapt... pot să-ţi arăt ceva?

- Sigur. - Bun.

Da.

- Poţi să mă laşi aici. - Eşti sigură?

- Pot să te duc acasă. - Nu.

Nu, aici e bine.

Abbey... Îţi mulţumesc.

E prima dată când aud muzica asta, după 60 de ani.

Da... N-ai pentru ce.

Te simţi vreodată vinovat?

Pentru...

Pentru că ai scăpat de acolo şi eşti încă în viaţă?

Poate.

Bine.

Azi vom face o mică plimbare.

Cei care nu pot ţine pasul...

să zicem doar...

asiguraţi-vă că ţineţi pasul.

Cei mai mari copaci din lume cresc din cele mai mici conuri.

Toate rădăcinile lor sunt interconectate.

De-asta unii dintre ei ajung să aibă două mii de ani.

Pentru că sunt atât de greu de omorât.

Adică sunt rezistenţi la foc?

Da. Şi, dacă mai mergi vreo două ore spre nord

pe Bulevardul Giganţilor, ai să vezi un copac anume.

"Nemuritorul". Nu l-au putut doborî incendii, inundaţii, trăsnete.

În 1908, tăietori de lemne au încercat să-l taie şi s-au dat bătuţi.

Aşa că, la vreo şase metri înălţime, o să vezi un topor înfipt în trunchi.

Ar trebui să ne ducem acolo.

Serios?

Da. De ziua ta, de exemplu.

O să fur o maşină.

Da...

Trebuie să plec.

Aşteaptă!

Ar fi mai sincer să faci o declaraţie adevărată.

E patru dimineaţa. Unde ai fost?

În parc.

Trebuie să iau o pauză de la afurisitele tale de drame.

Îmi iau ceva de băut.

Mama ta şi eu am cutreierat tot oraşul în căutarea ta.

Era să anunţăm poliţia.

Abbey?

Abbey!

Poate că...

Unde e Abbey?

Din păcate, nu s-a prezentat azi-dimineaţă.

Aşa că i-am informat familia. E tot ce putem face.

Să nu ne concentrăm pe asta.

O să continuăm.

Vrei să faci o probă de sunet?

Deci, Herb...

Bună! Ştii... dacă nu pleci din ploaie,

trebuie să ţin o umbrelă deasupra ta, ca să nu te uzi.

Abbey...

Ştiu că te simţi de parcă ar fi sfârşitul lumii, dar nu este.

Ştiu asta. Am văzut sfârşitul lumii. Am avut un loc chiar în faţă.

Mai ştii că m-ai întrebat dacă mă simt vinovat că am supravieţuit?

Îţi aminteşti?

Ei bine, mă întreb în fiecare zi

cum se face că eu am rămas în viaţă şi fratele meu, nu.

Cum de am rămas eu în viaţă, când tatăl meu, nu?

Aşa că da,

m-am simţit vinovat

zeci de ani...

Şi pe urmă am început să-ţi spun ţie povestea mea.

Vreau să spun... nu a fost vina ta că au murit.

Dacă ar fi fost,

poate că te-ai simţi vinovat.

Nu mi-ai auzit încă toată povestea.

La revedere.

Vă rog, domnule Waldman, trebuie să ţineţi pasul.

Curând se lasă întunericul. Atunci putem să mâncăm şi să ne odihnim.

Eşti un suflet mare, Herbert.

Ştiu că ai tăi nu sunt foarte credincioşi, dar în Talmud e un citat:

"Nu te lăsa descurajat de durerea lumii.

"Nu eşti obligat să termini munca ce trebuie făcută,

"dar nici nu eşti liber s-o abandonezi."

De ce-mi spuneţi asta?

Pentru că, Herbert, sunt prea obosit.

Ce ar putea fi?

Credeţi că ar trebui să risc?

Da. Dar aşteaptă o clipă. O să încerc ceva.

Mai repede! Mai repede, câine bătrân!

Până şi voi ştiţi de-acum că o să pierdeţi războiul ăsta.

Toate astea au fost pentru nimic.

Vezi tu, eu am avut şansa mea, dar dl Waldman era mort.

Timp de cinci zile am mers singur, şi...

a trebuit să ţin ascuns sacul acela.

Şi, când l-am deschis, în sfârşit, nu mi-a venit să cred ce noroc aveam.

În sac era un set de haine bărbăteşti

destul de mari încât să le pot pune peste ale mele.

Mi-am dat seama că trebuia să mă ţin după soldaţi

ca să pot găsi drumul către o gară.

În vagoane! 897 pleacă spre Praga!

Mamă! Unde eşti?

Actele dumneavoastră.

Nu cred că te-am mai văzut cu pantofii ăştia.

Da, nu ştiu...

Îi purtam când mă întâlneam cu prietena mea, Sabrina.

Trebuie să te întâlneşti cu Sabrina aici?

Nu mai vorbim.

Ne-am putea întoarce la povestea ta?

După toate câte pierdusem, pierdusem şi frica.

Aveam nevoie de o victorie, fie ea şi una mică.

Stai pe loc!

Opreşte-te, în numele serviciului poştal!

Aşa că m-am întors, în sfârşit, la Praga,

însă era o Pragă pe care n-o recunoşteam.

Stai pe loc sau tragem!

Stai!

Stai pe loc!

Ştiam că trebuie să mă ascund înainte de ora camuflajului.

Am învăţat să recunosc chipuri disperate.

Mai era un singur loc în care mă puteam duce.

Însă războiul îi schimbase pe oameni.

Prietenii te predau doar ca să supravieţuiască.

Dar doamna Krall şi-a asumat un mare risc.

Pun pariu că avea cusătura mamei tale în vârf, nu-i aşa?

Ţi-am păstrat asta.

Păstreaz-o.

Ştiu că voiau să te facă să te simţi ruşinat cu asta,

dar, într-o zi, va deveni o emblemă a curajului.

Mai rămânea o ultimă dovadă de care trebuia să scap.

Pe atunci, oamenii foloseau acid pentru curăţarea emailului.

Aşa că am folosit acid.

De-asta e atât de urâtă.

Deci asta e originea ei.

După ce am terminat, m-am recompensat singur.

- Cum? - În cel mai bun mod cu putinţă.

E timpul să te duc acasă.

Nu e nevoie. Sincer.

Abbey! N-o să te las aici, singură.

Se întunecă. Şi, în plus, încă nu mi-ai spus povestea ta.

E bună?

Cred că pe-aici o luăm.

M-am simţit mereu... diferită.

Izolată.

Şi pe urmă am cunoscut pe cineva care mă înţelegea.

Doar nu furam.

Înţeleg. O fotografie care să însumeze o întreagă persoană.

Nu întreagă.

De unde ai făcut rost de un Brownie vintage?

Tata e fotograf.

De unde ai ştiut că e un Brownie?

Am mai văzut unul.

Trebuie să plec.

Dacă mă întrebi care e lucrul rău pe care l-am făcut...

Toată lumea crede că supradoza mea a fost accidentală.

Dar nu-i aşa.

A fost înainte să te cunosc pe tine.

Ai spus odată că îmi cunosc bine propria valoare.

Adevărul e că am început fiindcă voiam să ştiu cât valorez.

Agenţia de escorte Elite.

Un titlu fermecător.

Mulţi bărbaţi mă găseau drăguţă.

Am aflat cât valoram.

375 de dolari.

- Eşti pregătită? - Ce fel de cameră e asta?

Este o Brownie Hawkeye.

Habar n-am avut că e tatăl tău.

Să-l ia mama dracului.

Simţeam genul ăla de durere la care...

pare să existe o singură soluţie.

Aşa că...

am făcut un pact.

"Către cei care nu înţeleg de ce:

"într-o lume în care există atâta suferinţă şi durere..."

Până să pot face ceva, murise.

Am intrat în panică.

Nu ştiu...

Am ascuns toate dovezile.

Am încercat s-o salvez. Am încercat din răsputeri.

Dar ştii...

partea cea mai rea e că... îmi doresc să fi murit eu.

E ca şi cum aş fi omorât-o eu. Ca şi cum ar fi vina mea.

Cred că ar trebui să luăm puţin aer.

M-am ascuns multă vreme.

- Cu secretul tău? - Nu. În podul doamnei Krall.

A trebuit să rămân ascuns în pod, ca să ţin familia Krall în siguranţă.

Chiar şi în timpul bombardamentelor, când toţi ceilalţi erau în beci.

Fiindcă nu puteai avea încredere în nimeni.

Nici măcar în vecini.

Într-o bună zi, naziştii au fost alungaţi din oraş.

Da! Trebuie să plecaţi!

Şi, curând, războiul s-a sfârşit.

Se terminase.

Războiul se încheiase.

Deşi deteriorate, străzile erau foarte vii.

Luni în şir, zi de zi, m-am dus la Crucea Roşie.

Le dădeam numele şi numerele:

tatăl meu, mama mea, fratele meu.

În fiecare zi, speram la o veste.

Mulţumesc.

Apoi, într-o zi...

Cea mai frumoasă zi...

Tot restul vieţii, mama n-a vorbit niciodată despre lagăre

sau despre cum supravieţuise.

Nici cu mine, nici cu altcineva.

Ăsta e al meu.

L-am construit cu ajutorul multor oameni.

M-au ajutat atât de mulţi... Şi vii şi morţi.

Zeci de ani, am păstrat secretele.

Presupun că le-am păstrat

deoarece credeam că ei ar fi trebuit să trăiască, nu eu.

Dar nu s-a întâmplat aşa.

Eu am fost cel care a trăit.

Dar dacă ei ar şti că din vina ta au murit?

E în ordine. O să fie...

Nu-i adevărat. E o minciună.

Aceeaşi minciună pe care mi-a spus-o tata de atâtea ori. Dar...

Minciuna aceea m-a ţinut în viaţă.

Şi poate că m-a ţinut şi pe loc.

Abbey, cred sincer că totul va fi bine.

Nu ştiu sigur, dar...

Ce?

Dar ştiu că, în seara asta,

secretul meu nu mai e secret, datorită ţie.

Şi poate că şi secretul tău s-ar putea risipi.

E un cărucior drăguţ.

L-am creat eu însumi.

L-am produs pe comandă, în Japonia.

Fără mişto!

Pare foarte solid.

A fost testat până la 72,5 kilograme.

Nu se poate!

Fără mişto.

La zebră faci dreapta!

Vino încoace! Am înşfăcat-o!

Mai repede! Haide!

Abbey?

N-a fost prea ciudat

că te-am plimbat cu căruciorul, ca pe un copil, nu?

Nu chiar.

Am sentimentul că e ceva de care voi avea parte destul de mult

în viitorul apropiat.

Ce casă frumoasă!

Da...

- Ţin mult să-ţi mulţumesc. - Abbey...

La gard,

am luat singur hotărârea.

Sabrina a luat singură hotărârea. Nu din cauza ta.

Şi acum... trebuie să decizi cum o să-ţi trăieşti viaţa.

Dar...

Ce faci când ai făcut ceva de neiertat?

Te ierţi.

Am păstrat asta 60 de ani.

E timpul să mă despart de ea.

Nu... Nu pot.

Ai avut propriul tău periplu.

Îmi pare foarte rău.

Ai încercat de atâtea ori să-mi spui...

- Îmi pare rău. - E în ordine.

HERBERT HELLER - INTERVIU FUNDAŢIA PENTRU HOLOCAUST

Cineva a spus:

"Secretele sunt ca o închisoare, şi nu doar pentru cei care ţin secretul."

Deci, dacă aşa stau lucrurile,

poate că spunerea adevărului,

a adevărului real şi nu doar a unuia acceptabil,

te poate elibera

şi-i poate elibera pe cei din jurul tău.

Te poate elibera de teamă, de singurătate,

de vină.

Aş vrea să vi-l prezint tuturor pe bunul meu prieten, Herbert Heller.

Datorită lui Abbey,

azi îmi pot spune povestea.

Acum v-o împărtăşesc vouă, oameni drăguţi.

Măcar asta v-a scos de la ore.

Şaizeci de ani e timp îndelungat să păstrezi un secret.

Nu te temi doar că, dacă te prind, te împuşcă. Poţi să învingi frica.

Le spun elevilor că dacă nu li se întâmplă lucruri

care i-ar fi făcut fericiţi,

au destulă putere şi voinţă ca să treacă peste asta.

Am trecut pe aici, v-am văzut şi am vrut să vă îmbrăţişez.

Mulţumesc! Îmi pare tare bine că-ţi aminteşti. Mulţumesc.

Am vorbit mereu... vorbesc despre dv. cu oamenii.

Adevărat? Mulţumesc.

Şi le spun mereu

că aţi fost cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în liceu.

- Dumnezeule! - Aşa că vă mulţumesc foarte mult.

Eu îţi mulţumesc. Nu fi tristă. S-a sfârşit cu bine.

S-a sfârşit cu bine.

- Da. - S-a sfârşit cu bine. Mulţumesc.

- Mulţumesc. - Îţi mulţumesc că ţi-ai amintit.

- Mulţumesc. - E fantastic.

Herbert a locuit cu soţia, copiii şi nepoţii în comitatul Marin,

printre arborii sequoia.

A murit în 2021... la vârsta de 92 de ani.

BULEVARDUL GIGANŢILOR