Original subtitles

Când aveam cinci ani,

mergeam cu părinții la bibliotecă vinerea.

Îmi amintesc că îmi plăcea o carte,

intitulată „Astronomie și Astronauți”.

Pur și simplu m-a captivat.

A fost foarte ciudat.

Îmi amintesc un pasaj despre ce simțeau

astronauții afară, privind Pământul.

Și mi-am zis: „Vreau să fac parte din asta.

Vreau să văd asta. ”

Și a rămas.

Nu a fost o pasiune de moment, „îmi plac dinozaurii” sau altceva.

N-a fost o fază.

Chiar a atins ceva în sufletul meu.

În mai '95, am aplicat să fiu astronaut.

M-am gândit că o să fiu respinsă.

Am doar 26 de ani.

Dar voi înrăma scrisoarea, mândră că am aplicat.

Dar, în schimb, am primit un telefon.

Din 3.000 de aplicanți, eram printre cei 120

chemați la interviu. Am sărit în sus de bucurie.

Am sunat pe toată lumea.

Pe mama, pe surorile mele.

Eram foarte entuziasmată.

Dar la testele medicale, s-a descoperit că am pietre la rinichi.

Pe atunci, dacă organismul tău poate forma

chiar și o singură piatră, ești descalificat pe viață.

- Descalificare pe viață? - Da.

Îmi amintesc că în acel weekend am stat acasă și am plâns încontinuu.

Luni după-amiază, mă sună Dwayne,

șeful biroului de selecție.

M-a întrebat doar: „Ești bine? ”

I-am zis: „Nu, nu sunt bine!

Tu ai fi bine? Viața mea s-a terminat. ”

Și am răbufnit.

În acel moment,

parcă mă auzeam pe mine,

și... mi-am zis...

„Nu. În niciun caz.

Asta nu sunt eu.

Sunt puternică. Sunt dârză. Pot face față la orice. ”

A zis: „Ginger, te-ai gândit să lucrezi în operațiuni ca instructor de astronauți?

„Pentru Stația Spațială Internațională? ”

Prima etapă a Stației Spațiale Internaționale

marchează începutul unei noi ere de colaborare internațională

pentru a iniția ceea ce a fost descris

ca fiind cel mai ambițios demers al omenirii de până acum.

La început, în timpul cursei spațiale,

ar fi fost de neconceput. Acum, pentru a economisi bani

și a-și arăta sprijinul pentru Boris Elțîn,

președintele Clinton a propus

ca NASA să colaboreze cu rușii la construirea unei stații spațiale.

A trebuit să respir adânc și să-mi reconsider opțiunile.

Nu voi ajunge niciodată în spațiu.

Nu voi vizita niciodată stația spațială.

Dar dacă aș instrui astronauții,

chiar dacă eu nu pot merge,

fiecare dintre ei poate lua o parte din mine cu el.

Ceva ce i-am învățat. Ceva ce le-am oferit.

Și mi-am zis: „Bine, pot accepta asta.

Mă pot convinge singură. ”

A FOST ODATĂ ÎN SPAȚIU

CAPITOLUL TREI POLITICA ÎNVINGE MEREU

E o plăcere să urez bun venit clasei de astronauți din 1996.

E cea mai mare clasă de astronauți selectată vreodată,

și avem nevoie de ei.

Foarte curând vom începe

asamblarea Stației Spațiale Internaționale,

și abia aștept să-i avem la bord.

Bună ziua, sunt Dan Tani.

Sunt din Lombard, Illinois, o suburbie a orașului Chicago,

unde am lucrat la o firmă aerospațială.

Sunt entuziasmat și mândru să fiu aici. Și, bună, mamă!

Bine că am salutat-o pe mama!

Aveam cam opt ani

când Neil și Buzz au aselenizat.

Țin minte că toți erau nebuni după spațiu și astronauți.

Dar pe mine nu mă interesa deloc spațiul sau explorarea.

Voiam să fiu jucător de baseball.

Apoi am vrut să fiu comediant de stand-up,

pentru că unul din idolii mei era George Carlin.

Cu două minute înainte să mori, primești un avertisment sonor.

„Două minute. Pune-ți ordine în viață. ”

Dar ce mă interesa de fapt era cum folosesc oamenii mașinile.

Îmi place interfața umană,

cum funcționează un pix sau un dozator de șampon.

Ador lucrurile astea.

Dar în ultimul an de facultate îți zici:

„Unde pot merge la interviu pe gratis? ”

Așa că m-am uitat la toate companiile ce făceau interviuri,

și una era o firmă spațială din California.

Mi-am zis: „Să vorbesc cu ei, dacă merg pe gratis în Los Angeles, e distractiv. ”

Situat în El Segundo, California,

Hughes Space and Communications Group este unul dintre cei mai mari

producători de sateliți din lume.

Era în vacanța de primăvară,

ningea în Boston și erau 24°C în Los Angeles.

Am fost la plajă

și am privit oamenii pe role și jucând volei.

Și mi-am zis: „Aș fi prost să refuz.

Din punct de vedere al stilului de viață, o să mă distrez. ”

Așa că m-am mutat în California, mi-am luat decapotabila,

locuiam lângă plajă și mă distram

în departamentul de proiectare al firmei aerospațiale.

Acolo l-am întâlnit pe amicul meu, Gus.

Eram tineri. Aveam bani. Fără obligații.

Ca tocilari...

...a fost uimitor.

Când ne-am cunoscut la Hughes, DT era puștiul promițător.

Era mai deștept ca noi toți.

Dar să fie clar.

Îl durea în cot de spațiu.

Era doar un pretext să se mute pe Coasta de Vest.

Și dacă neagă și spune: „Nu, voiam să fiu astronaut, ” minte.

Carlos... are o personalitate debordantă.

Când aduci un prieten nou sau i-l prezinți pe Gus cuiva,

trebuie să-l pregătești puțin.

La început pare copleșitor,

dar merită să insiști, fiindcă dincolo de aparențe,

găsești multă sinceritate

și un suflet foarte mare.

Spațiul era un pretext pentru el.

„Fac asta pentru bani.

Nu-mi pasă de nimic. ”

Pe când pentru mine, însemna totul.

Mama spune că, atunci când eram mic,

eram agitat și făceam scandal toată ziua,

au dat la TV o lansare.

Trei, doi, unu, zero. Aprindere.

Se pare că a fost o schimbare radicală.

Am trecut de la scandal, țipete și plânsete

la a fi captivat de televizor.

Complet absorbit.

Până la ultima suflare, mama a susținut

că atunci a știut că destinul meu fusese pecetluit.

„Ia note bune, muncește, vei ajunge în spațiu, fiule. ”

- Am înțeles. - În regulă.

Pentru mine, cea mai scurtă cale

era să devin inginer de rachete.

M-am înscris la corpul de astronauți.

Scrisoarea de refuz pe care am primit-o,

a fost, practic, NASA râzând de mine.

Exagerez puțin.

N-aveam nicio șansă. Nici măcar nu am trecut de prima selecție.

Apoi m-am mutat în Houston,

m-am mai înscris de două ori, și am fost refuzat.

M-am înscris de trei ori pentru a fi astronaut.

Am eșuat de fiecare dată.

Ce crezi că au avutcandidații de succes și tu nu?

Au calitățile necesare. Eu nu.

După Hughes, am primit o ofertă de la o firmă aerospațială mică

de lângă Washington, D.C.

Cineva a zis: „E un anunț afișat

că se primesc aplicații pentru noua clasă de astronauți. ”

Ce te-a făcut să te înscrii?

De ce nu? De ce să nu te înscrii?

Nu speram să devin astronaut.

Voiam doar să particip.

E ca și cum ai cumpăra un bilet la loto,

îl pui în buzunar și uiți de el.

Și, dintr-o dată afli că ai câștigat,

și nu-ți vine să crezi.

Atunci imaginația a luat-o razna.

Mi-am zis: „Incredibil, o să ajung în spațiu. ”

Dorința de a fi astronaut a apărut atunci.

Nu am avut-o până nu a devenit o posibilitate reală.

Nenorocitul!

Nenorocitul!

Am visat la asta. Am muncit pentru asta.

M-am luptat pentru asta toată viața.

Și el vine și primește totul pe tavă.

Dar nu am fost gelos.

Eram uimit că a reușit.

„E incredibil, Dan. Ce facem acum? ”

M-a făcut să-mi pierd un pic respectul pentru NASA.

Glumesc... oarecum.

Suntem la Centrul Spațial Johnson al NASA din Houston, Texas,

unde această machetă e folosită pentru antrenament.

Originalul a fost construit în Rusia, și se numește Zvezda,

ce înseamnă „stea”. Echipajul ar intra pe acolo. Acela e portul de andocare.

Prin portul de andocare.

Printre primele lucruri pe care le întâlnesc este laboratorul.

Seamănă mult cu o toaletă de avion.

La finalizare, stația va fi cât două terenuri de fotbal,

și va fi vizibilă cu ochiul liber.

Acestea sunt doar cele obișnuite...

Când am fost selectat în '96,

încă nu lansaserăm niciun element al Stației Spațiale Internaționale,

dar testam la sol primele module.

Eram 35 de oameni.

Sunt mulți astronauți noi.

Aveau nevoie de o clasă mare pentru că anticipau

multe zboruri și multe ieșiri în spațiu.

Era exact ce voiam să auzim.

Vom începe cu o mică întârziere. Am vrut să le dau oamenilor timp

să intre din ploaie și să-și ia o cafea.

Avem mai multe ansambluri și componente de discutat azi.

Când am devenit instructor pentru astronauți,

primul meu echipaj a fost Expediția Unu.

Segmentul rusesc e principalul...

A fost primul echipaj care s-a antrenat pentru a zbura

la bordul Stației Spațiale Internaționale.

Yuri Gidzenko, Serghei Krikalev și Bill Shepherd.

Aveai cam 26, 27 de ani când te-ai ocupat de Expediția Unu?

Da, eram tânără.

Bătăioasă, dar tânără.

Eram o mică familie a Expediției Unu,

și făceam totul împreună.

Mi-am dat seama că trebuie să locuiesc în Rusia,

pentru că trebuia să fiu mereu cu echipajul,

iar ei erau în Rusia 70% din timp.

Am pus totul într-un depozit și m-am mutat acolo.

Mi-a plăcut enorm.

Asta e camera mea. Tocmai am făcut curat.

Vezi? Calculatorul e mereu pornit.

Sunt oameni minunați, cu o istorie bogată

a zborului spațial, de la care avem multe de învățat.

Nu aveam experiență cu misiunile spațiale de lungă durată.

Partenerii noștri ruși aveau stația Mir.

Înțelegeau și o făceau de mult timp.

Spațiul a oferit un scop comun

prin care am putut arăta lumii

că SUA și Rusia pot colabora

și crea ceva nemaivăzut.

Cel mai ambițios proiect spațial de la aselenizare încoace

începe mâine dimineață.

O rachetă rusească va lansa prima dintre cele peste 100 de secțiuni

ale Stației Spațiale Internaționale.

Am simțit un pic de mândrie, de apartenență,

și n-am văzut-o ca pe un vehicul rusesc.

E nava noastră spațială comună.

Am avut o petrecere comună, americani și ruși,

și au fost nenumărate toasturi.

Eram foarte entuziasmați, pentru că marca începutul.

Lansarea aceea a însemnat începutul aventurii noastre.

Stația Spațială Internațională

a făcut un pas mare de la vis la realitate.

Echipajul navetei Endeavour a asamblat

primele două componente majore ale proiectului.

Au conectat un modul american la unul rusesc.

Noi eram profesorii.

Ne-am transmis cunoștințele.

Eram singura țară

cu expertiza științifică și tehnică de a opera stații spațiale mari.

Cum să desfășori misiuni pe termen lung...

doar noi știam.

Cum să controlezi o stație mare...

doar noi știam.

NASA a folosit stația Mir ca o punte către ISS.

Ne-a oferit multă experiență antrenându-ne și locuind pe o stație.

Astronauții americani stătuseră acolo șase luni.

Toate rapoartele primite spuneau: „E o muncă de Sisif. ”

Au fost incidente cu incendiul, coliziunea și depresurizarea.

Știam că supraviețuise unor evenimente catastrofale.

Știam că e cam veche.

Știam că tehnologia e un pic învechită

și că, la fel ca la o mașină, la un moment dat e mai logic

să cumperi una nouă decât să tot repari ce se strică.

Vrei să conduci...

un Lexus sau o Lada?

Când Mir a fost lansată în 1986,

nu m-a impresionat prea mult.

Dar când m-am alăturat corpului de cosmonauți, 4 ani mai târziu,

încet-încet, a început să-mi placă.

Am început să mă gândesc zilnic la stație.

Mă trezeam și adormeam cu gândul la ea.

Dar viitorul stației era incert.

Americanii începuseră deja să strângă cu ușa programul rusesc.

Datoram bani pentru ISS și ei ne spuneau:

„Cum vă permiteți să finanțați propria stație

când ne datorați bani pentru ISS? ”

Au spus: „Dacă nu puteți plăti pentru ambele stații,

nu mai plătiți pentru a voastră. ”

Planul internațional uriaș

de a construi o stație științifică permanentă în spațiu

nu doar că e în întârziere,

dar ar putea costa SUA mult mai mult decât era planificat.

Rusia a rămas în urmă cu aproape un an

cu construirea secțiunii critice numită Modulul de Serviciu.

Mulți oficiali americani spun că merită încă cooperarea,

chiar dacă e scumpă.

Ne menține bunele relații cu rușii,

și consolidează prezența SUA în spațiu.

Erau anii '90, când economia rusă era la pământ.

Zborurile către Mir erau amânate din cauza subfinanțării stației.

S-au creat fundații speciale pentru a strânge bani și a salva stația Mir.

Aproape fiecare rus a contribuit cu o copeică.

Această stație e unică, un întreg sat pe orbită.

Să arunci o stație funcțională, locuită, e o nebunie și o crimă.

Statele Unite fac presiuni asupra Rusiei,

încercând să obțină monopolul mondial în spațiu.

E foarte important pentru fiecare rus

să fie mândru de el și de țara sa.

Chiar dacă-nseamnă să n-aibă ce mânca sau să poarte haine de proastă calitate.

E firesc pentru orice rus

să facă sacrificii pentru ceva frumos care reprezintă Patria.

Pentru prima oară în peste zece ani,

niciun om nu orbitează Pământul.

Stația spațială rusească Mir este goală.

Directorul misiunii Mir, Vladimir Soloviov,

încă speră că se vor găsi fonduri suplimentare

pentru a o menține în spațiu, dar știe că timpul a expirat.

Eram acasă, a sunat telefonul.

Era domnul Walt Anderson.

A început conversația spunând:

„Vreau să cumpăr o stație spațială. Vreau să mă ajuți. ”

„Ce? ”

- E un tip pe nume Walt? - Walt Anderson, corect.

- Un prieten de-al tău? - Ne știam de zece ani.

Carlos era absolut convins

de viitorul explorării spațiale,

că era lucrul corect pentru omenire și era important.

Și am fost de acord cu el. Așa că ne-am înțeles bine.

Cred că dacă e ceva suficient de important

în viața ta încât te gândești la el mai mult decât la orice,

e o obsesie.

- Sunteți obsedat? - Da.

Absolut.

Se credea că doar NASA poate explora spațiul.

Dacă pot ocoli asta

alăturându-mă altora cu aceleași viziuni,

o voi face. Părăsesc corabia.

Unde e rucsacul meu cu propulsie?

Unde e colonia mea lunară?

Unde e mașina mea zburătoare?

În anii '90, mulți dintre noi eram foarte frustrați,

și am decis să luăm inițiativa.

Salut, sunt Gus. Eu filmez.

Salut, mamă!

I-am spus „Noul Spațiu”.

Eram o comunitate care promova ideea că nu doar guvernele

pot face explorare spațială.

Nu doar NASA o poate face.

Avem antreprenori excentrici

cu idei la fel de excentrice,

care se unesc pentru a arăta lumii

că firmele private pot face lucruri mărețe în spațiu.

Problema era: cine are bani

și vrea să-i investească în zboruri spațiale comerciale?

Era un singur jucător pe piață.

Walt Anderson.

Unul dintre cei mai de succes antreprenori pe care i-am cunoscut.

- Știi cum a făcut avere? - Telecomunicații.

Într-o perioadă în care telecomunicațiile explodau,

a profitat de acel val.

Faci bani din telecomunicații,

apoi îi irosești în spațiu.

Pentru mine, ideea de a salva Mir

și de a o folosi în scop comercial și științific era o idee interesantă.

Cine nu vrea să aibă o stație spațială?

Ne-am pus repede de acord

că trebuie să ne întâlnim cu rușii.

Am vrut să-i impresionăm.

Să le arătăm că suntem serioși și avem resurse.

Am crezut că avionul privat o să ajute.

Misiunea în Rusia e simplă.

Pot lucra cu un partener occidental?

Cred că putem face afacerea împreună,

sau ne vor da afară în șuturi?

Ne-au trimis o mașină și ne-au dus la sediul lor,

un loc care, cu câțiva ani înainte, ar fi fost închis,

inaccesibil occidentalilor.

Suntem gata.

Când s-a deschis ușa, am simțit o presiune imensă,

știam că suntem analizați.

Știam că ne caută orice slăbiciune.

A început foarte tensionat.

Evident, relația geopolitică

dintre Rusia și America a fost mereu dificilă,

și era o perioadă grea în privința încrederii.

Putem lăsa asta pentru mai târziu. Deci am putea forma o companie.

Prin acea companie, am putea stabili o relație de acționariat.

Dar nu eram acolo ca americani.

Ci ca dezvoltatori ai spațiului pentru întreaga omenire.

Asta a fost abordarea noastră.

Înțeleg că aveți nevoie de un angajament,

dar și să vedeți bani reali, pentru că angajamentele...

Ați mai avut probleme cu angajamentele

din partea altora.

Acest acord trebuie să fie foarte bine pus la punct,

și cred că va dura ceva.

Surprinzător, pozițiile noastre

s-au dovedit a fi compatibile.

Aveam obiective foarte similare.

Ei voiau să salveze Mir.

Walt Anderson își dorește să facă lucruri mărețe,

și un lucru măreț ar fi

să aranjezi dinainte cu bancherul tău privat

să existe o frază-cod,

și când acea frază e rostită, bam!

7 milioane de dolari se transferă instantaneu de la Walt la ruși.

- Care era parola? - Nu-mi amintesc.

Nu-mi amintesc.

Carlos probabil știe.

Mir pentru pace.

- Pentru succes. - Pentru succes.

Programul spațial rusesc, odată o bijuterie a comunismului,

a devenit complet capitalist.

Dis de dimineață, un antreprenor american a semnat un contract

pentru a închiria Mir de la ruși.

Există clienți interesați de producție farmaceutică.

Sunt oameni care vor să viziteze Mir ca turiști spațiali.

Toate sunt posibile.

Americanii de rând vor concura pentru șansa vieții lor.

O călătorie în spațiu.

Mir la NBC.

Îmi amintesc că am auzit de MirCorp și de noua lui pasiune.

„O vom face, DT, o vom face. ”

Îmi amintesc că eram sceptic.

Dar nu-l subestimam niciodată pe Gus.

E un visător,

și unele din visurile lui pot deveni realitate.

S-a mai propus așa ceva înainte?

Era ceva nou la acel moment?

Nu mai auzisem niciodată de așa ceva,

mai ales aspectul comercial.

Să cumperi ceva de la guvern

și să-l operezi ca o firmă privată, era complet nou.

Posibilitățile au fost mereu evidente

pentru programul spațial rusesc, lipsit de fonduri.

Cosmonauți și reclame,

plasare de produse la centrul de control.

Pune-ți logo-ul pe o rachetă rusească.

E doar un pas mic pentru omenire,

dar un salt uriaș pentru Pizza Hut.

Dar stați, nu e Mir stația spațială veche de care rușii voiau să scape?

Ba da, dar inginerii spun că problemele grave sunt reparabile.

Când cumperi o clădire, inspecția e esențială.

Trimiți pe cineva să evalueze clădirea,

fundația, structura, instalațiile,

și apoi iei o decizie.

Trebuia să vedem dacă merită salvată.

De aici, primul zbor.

Cine a mers?

Doi cosmonauți privați,

plătiți de o firmă privată, MirCorp.

Acum câteva luni, părea că zilele stației Mir sunt numărate.

Dar cosmonauții Serghei Zaliotin și Aleksandr Kaleri

au ordin s-o repare și s-o mențină pe orbită.

Aveam sentimente contradictorii.

A fost dezamăgitor că nu am putut s-o menținem singuri.

Dar situația Rusiei de atunci

ne-a forțat să ne plecăm în fața unor afaceriști.

Pentru mine, ca rus, a fost dureros și frustrant.

Dar pur și simplu nu exista altă soluție.

Trebuia să prindem colacul de salvare, ca un om care se îneacă.

În această dimineață devreme, doi cosmonauți s-au echipat

pentru o misiune pe care puțini o credeau posibilă,

un zbor cu echipaj uman către Mir.

Datorită MirCorp,

programul spațial național al Rusiei a revenit.

Cosmonauții știu că se îndreaptă spre o stație

veche de 14 ani, dărăpănată,

care a fost marcată de accidente și defecțiuni.

Pentru orice cosmonaut, mai ales la primul zbor,

acesta e sensul vieții.

Cel mai rău pentru un cosmonaut

e să se antreneze 5, 10, 15, 20, chiar 25 de ani

și apoi să nu zboare în spațiu.

Ar fi o mare tragedie.

Stația fusese nelocuită,

așa că aerul era stătut și greu, mirosul, neplăcut.

Ați intrat într-o cazarmă cu 100 de soldați care nu a fost aerisită de mult? Așa era!

Asta e o explicație de soldat.

Dar pentru mine...

Mir a fost prima mea casă în spațiu, am iubit-o enorm.

Au fost și probleme.

De pildă, sistemul ambiental

funcționa defectuos.

Am petrecut majoritatea timpului făcând reparații.

Restul de 35-40%, l-am dedicat științei.

Era doar muncă, muncă și iar muncă.

Vă spun un secret.

Vinerea și sâmbăta,

beam puțin vin sau coniac.

Nu e permis oficial, dar nici interzis.

În Rusia, dacă ceva nu e interzis oficial, e permis.

Vodca nu era bună în spațiu.

Nu știu de ce.

Coniacurile franțuzești, Hennessy, Courvoisier, erau perfecte.

Și vinul, dar vodca, nu știu de ce, nu prea.

Sunt multe tradiții în Rusia.

Una dintre ele e că, atunci când primim oaspeți,

îi întâmpinăm cu o pâine rotundă.

Orice oaspete care intră în casă

trebuie să rupă o bucată de pâine,

s-o înmoaie în sare și s-o mănânce.

E o tradiție din timpuri străvechi.

Așa că, la plecarea de pe stație,

am lăsat și noi pâine, sare

și o sticluță de coniac.

Speram ca, până la sfârșitul anului,

să sosească următorul echipaj.

Aș putea privi aceste imagini la nesfârșit.

Arătăm atât de tineri și chipeși.

Toți voiau să afle verdictul nostru.

Sașa și cu mine am concluzionat că stația era perfect funcțională

și putea fi operată încă cel puțin 3-4 ani.

Desigur, am găsit multe probleme, ne așteptam.

Dar nimic care să ne oprească.

Nimic nu ne împiedica să continuăm cu MirCorp.

Era funcțională. Simplu.

Astăzi, MirCorp marchează o premieră.

Zborurile spațiale cu echipaj uman devin accesibile cetățenilor privați

printr-o companie comercială, neguvernamentală.

E momentul la care am visat mereu.

Un om obișnuit mergând în spațiu.

Plan de afaceri elementar. Primul client.

Dennis Tito, 59 de ani, un afacerist milionar din California,

se antrenează ca să devină cosmonaut, în stil rusesc.

Am negociat cu el să fie primul turist pe Mir.

A semnat un acord și eram optimiști.

Am urmărit mereu spațiul. Am iubit mereu spațiul.

Mi-am imaginat mereu cum ar fi să privești Pământul din spațiu.

Apăream în ziare din toată lumea.

Nu existau știri proaste.

Toți credeau că e grozav să ai o stație spațială privată.

Chiar și angajaților NASA li se părea tare.

Dar mai sus, la nivel politic în NASA și la Casa Albă, era altceva.

Ulterior, am fost surprins să aflu cât de nemulțumiți erau de afacerea noastră.

Ani la rând, susținând echipajul

în antrenamentele pentru Stația Spațială,

părea că lansarea e mereu aproape.

Dar se întâmpla mereu ceva și lansarea se amâna.

Toți știau că vor lansa la un moment dat,

dar încă nu era ceva concret.

Alături de Shep, vreau să le mulțumesc celor care ne-au pregătit în ultimii 4 ani.

Ne vom strădui să-i facem mândri și să pornim Stația Spațială.

Dar când am urcat în avionul

din Star City spre Baikonur, Kazahstan, a devenit real.

Lansarea era în câteva săptămâni.

Mi s-a spus la ce să mă aștept acolo,

la tradițiile bogate ale partenerilor noștri ruși și kazahi.

Auzisem de dansuri și cântece

și de sărbătoarea organizată.

Aceștia sunt elevi din zonă, mi s-a spus.

Pe ea mi-o amintesc. Voiam să întreb dacă o ai.

A cântat „I Will Survive”,

și mi s-a părut o alegere de cântec cam nepotrivită

înainte de lansare.

Nu pot să cred că ai filmarea.

Serios?

A cântat bine.

Abia în seara de dinainte

m-au copleșit emoțiile.

Serghei Krikalev primul, Yuri Gidzenko la mijloc,

și Bill Shepherd, îndreptându-se spre rampă.

După ce au plecat spre rampă...

...au făcut poza standard.

Mereu urcă scara, se întorc și fac poza de echipaj.

Apoi urcă scările și dispar.

Au intrat și au închis trapa.

E exact aceeași rampă folosită

pentru fiecare lansare cu echipaj de la Baikonur,

inclusiv a primului om în spațiu, Iuri Gagarin, acum 40 de ani.

Ceva în mine a cedat.

Am început să respir greu, fiindcă nu-i mai vedeam.

A venit un domn și a zis: „E în regulă.

Vino cu mine. ”

A început să facă loc prin mulțime.

Și spunea: „Eto mama ekipaja. ”

Adică, „E mama echipajului”.

„E mama echipajului. ”

În final a ajuns în față,

unde era un ecran mai mic,

și a zis: „Smotri, smotri. Vsio horoșo. ”

Adică: „Uite, uite. Totul e bine. ”

Îi vedeam în capsulă.

Dintr-o dată m-am calmat.

Mă simt ca o proastă.

A fost o reacție prostească, știam că sunt în siguranță.

Știu că sunt antrenați și pregătiți.

Dar eu nu eram pregătită.

M-am concentrat atât de mult pe ei,

încât n-am realizat ce impact

va avea experiența asupra mea. Eram îngrozită.

Zece secunde...

Dacă se întâmplă ceva?

„Copiii” mei plecau în spațiu.

...trei, doi, unu.

Avem aprindere și decolare.

Decolarea rachetei Soyuz,

începând prima expediție spre Stația Spațială Internațională

și pregătind terenul pentru prezența umană permanentă în spațiu.

Lansarea Soyuz din Kazahstan simbolizează

un mod de viață în spațiu care ar putea dura.

Echipajul de la bord va fi primul echipaj rezident

al Stației Spațiale Internaționale și va sta acolo patru luni.

După andocarea de peste două zile,

vor fi primii dintr-o serie de echipaje

care vor ocupa stația peste zece ani.

Comandantul Shepherd avea dreptul

de a intra primul în stație,

dar a cedat, într-un gest de conciliere

și respect pentru parteneriat,

permițându-i colegului rus să intre primul.

Să privim asta

ca pe adevărata deschidere a frontierei spațiale internaționale,

nu doar pentru o țară, ci pentru Rusia,

America, Europa, Japonia,

Canada și toți cei ce vor urma.

Când au deschis trapa

și au intrat în modul, am pornit un cronometru.

Trăim pe Stația Spațială Internațională.

Nu va mai exista un moment fără oameni trăind în spațiu.

Asta a fost intenția noastră când am proiectat stația,

să avem mereu oameni la bord.

Am știut că scriem istorie.

Foarte puțini oameni au această oportunitate.

Suntem aici și vom rămâne aici.

Anul trecut, rușii au anunțat că vor renunța la vechea stație spațială, Mir,

și se vor concentra pe noua Stație Spațială Internațională.

În schimb, acum repară Mir.

Reactivarea Mir de către Rusia e o palmă dată NASA.

Acest fiasco a întârziat deja Stația Spațială Internațională

cu peste doi ani și ne-a costat câteva miliarde de dolari.

NASA era furioasă. Spuneau:

„Avem un țânțar care bâzâie.

Să-l strivească cineva. ”

Președintele SUA a stabilit o prioritate pentru NASA.

Stația Spațială Internațională

e modul nostru de a avansa în parteneriat cu rușii,

pentru a menține pacea în lume.

Avem o ocazie unică să lăsăm în urmă

suspiciunile și îndoielile care ne-au măcinat națiunile.

Rusia nu e dușmanul Statelor Unite.

Și pentru asta, Mir trebuie să ajungă în ocean.

Lichidați-i.

Cea mai puternică entitate de pe glob, guvernul SUA,

o să-ți pună o țintă pe frunte.

Și nu vor rata. Nu vor rata.

Dacă am descoperi că rușii

ar finanța Mir și ar continua s-o opereze

în loc să finanțeze Stația Spațială,

am fi extrem de îngrijorați.

Eram într-o cafenea citind ziarul,

„Incredibil! Ce-i asta? ”

„Mega-milionarul american cumpără epava spațială rusească!

Vinde plimbări magnaților. NASA fierbe de furie! ”

Unchiul Sam plânge,

și trăsnitul de Walt face afaceri cu rușii.

A fost primul. Apoi au urmat celelalte.

Sunt imagini oficiale NASA cu stația spațială Mir. Priviți.

Ar trebui să ne bucurăm de asta?

Înțelegeți ce zic?

E un Hyundai!

Politica învinge mereu.

Politica învinge mereu.

Mir îndeplinea aceleași funcții

planificate pentru Stația Spațială Internațională.

Era văzută ca un concurent pentru ISS.

Spuneau: „Stația voastră e veche

și se strică mereu”.

O comparau cu o mașină.

Spuneau: „Dacă mașina ta are 13 ani, e veche, nu? ”

Noi replicam: „Stația nu e ca o mașină.

Stația e o casă. ”

Nu ne schimbăm casa dacă se strică frigiderul sau TV-ul.

Luăm aparatul vechi și instalăm unul nou.

Zidurile rămân.

Stația e o casă.

Nu știm ce să facem cu stația Mir.

E un monument de o valoare inestimabilă.

Pentru poporul nostru.

Cosmonauții noștri.

Știința noastră.

E un monument neprețuit al culturii noastre.

Nu putem ceda patrimoniul nostru național.

De ce să nu folosiți Mir?

Am fi putut.

Dar unde e mândria națională?

Unde e sentimentul de realizare?

America trebuie să-și asume rolul de lider

în zborul spațial uman creându-și propria stație

și îmbrățișând spiritul american de colaborare cu multe națiuni

și trimițând în spațiu astronauți din diverse țări

și desfășurând experimente din diverse țări.

Nu am fi putut face asta folosind doar stația Mir,

pentru că nu am fi controlat scopul general,

sau viziunea pentru stația Mir.

Trebuia să ne creăm propria stație.

O stație proprie ar fi fost modul nostru de a arăta

că suntem lideri în zborul spațial uman...

...și că vom continua să conducem spre Lună și Marte.

E începutul sfârșitului pentru stația rusească Mir.

O rachetă rusească a decolat în această dimineață,

trimițând ultima navă fără echipaj spre Mir.

Nava transportă combustibil ce va fi folosit

pentru a scoate Mir de pe orbită

și, conform planului, a o prăbuși în Oceanul Pacific.

Stația spațială Mir a fost pe orbită 15 ani.

Nu e mult pe Pământ, dar în istoria zborurilor spațiale e o întreagă eră.

La Centrul de Control Rusesc e o atmosferă...

o atmosferă tensionată.

Operațiunea pare să decurgă fără probleme.

Imaginile live de pe ecranul din spatele meu

sunt ultimele văzute vreodată de pe Mir.

A fost îngrozitor că s-a luat o astfel de decizie.

Și acum văd imaginile în fața ochilor.

Văd Mir căzând și arzând în atmosfera Pământului.

Aveam lacrimi în ochi.

Centrul de Control era tăcut.

Chiar dacă încăperea era plină.

Fiecare departament ținea un priveghi.

Nu o celebrare a încheierii cu succes a proiectului.

Ci un priveghi pentru propriul nostru program național.

Mă atașasem de stație.

Devenise o ființă vie pentru mine.

Un prieten drag.

Oamenii mă întreabă dacă aș face-o din nou.

Le răspund: „Da, aș face-o din nou. ”

Nu am realizat tot ce ne-am propus,

dar am trimis primul cetățean explorator în spațiu.

Dennis Tito și-a terminat antrenamentul, dar Mir nu mai era acolo,

așa că a mers pe partea rusească a ISS.

NASA a fost foarte iritată și ne-a creat probleme,

dar rușii construiseră mare parte din stație,

deci aveau tot dreptul să aducă un pasager.

A fost ceva.

A fost o mică rază de speranță într-o situație general negativă.

La 394 km altitudine, o navă Soyuz

andochează la Stația Spațială Internațională,

care își deschide trapa pentru turistul nedorit de NASA.

Dennis Tito, zâmbind larg, după ce i-a convins pe ruși

că are ce-i trebuie: 20 de milioane de dolari.

S-a întâmplat așa cum trebuia.

A fost un vis măreț și îndrăzneț.

N-a fost menit să fie, de la bun început.

25 de ani mai târziu, cred că se poate argumenta

că acum suntem...

...unde era MirCorp acum 25 de ani, doar că acum funcționează.

Richard Branson trimite oameni în spațiu.

Jeff Bezos trimite oameni în spațiu.

Elon Musk trimite oameni în spațiu.

Barajul s-a rupt. Nu mai e cale de întoarcere.

Când sunt întrebat

cât de dezamăgit am fost că nu am devenit astronaut,

ct de dezamăgit că firma a eșuat,

cât de dezamăgit de MirCorp,

de ce am renunțat?

Istoria vieții mele e, în esență,

că majoritatea proiectelor la care particip

vor eșua, și e în regulă.

Sunt locuri în viață unde nu te aștepți să ajungi,

și să fiu aici, la acest microfon, e unul din ele, și sunt încântat.

Vă mulțumesc tuturor că ați venit. E un vis împlinit.

Și credeți-mă, e la fel de incitant și distractiv pe cât pare.

Nimic nu m-ar fi oprit

să-mi văd cel mai bun prieten, DT, plecând în spațiu.

Sau, cum spunem noi, „Dan pleacă în delegație. ”

Suntem pe drum. Aproape am ajuns la Cap.

Suntem entuziasmați. Suntem gata.

Eram euforici.

Emoționați. Ne așteptam la cel mai mare spectacol al vieții noastre. Și l-am avut.

Nu se poate descrie. Trebuie să fii acolo.

Suntem la 5 km. Cel mai aproape posibil.

DT e fixat în scaun chiar acum.

Cam 20-30 de minute până la lansare. Nu? Da.

Îți zici:

„Dacă n-a fost să fie pentru mine, bine că a fost pentru un prieten. ”

Ne simțeam, în naivitatea noastră,

ca parte din anturaj.

Zece, nouă, opt...

Asta e, simt. Ai filmat? Suntem la bord.

Doamne!

Am reușit! S-a cuplat. A fost grozav.

Uite, e acolo sus. Privește. Suntem în ea.

Uite.

Nu mă puteți vedea din cauza rezervorului,

dar sunt în vârful acestei mingi de foc.

Probabil acum mă gândesc:

„Incredibil, sunt într-o navetă spațială. ”

Dintr-o dată, ești în spațiu.

Privind planeta natală, simți o mândrie imensă:

„Nu-mi vine să cred că sunt de acolo.

Sunt fericit să fiu cetățean al acelei planete. ”

Vezi o stea strălucitoare la orizont.

E stația. Suntem la 50 km distanță.

Vorbim despre asta la antrenamente, la simulări.

Dar când o vezi în realitate, rămâi cu gura căscată. Venim!

Curând vezi panourile solare,

și te apropii tot mai mult.

La un moment dat, îți zici: „Suntem foarte aproape. ”

Ocupă tot hubloul și o vei atinge.

Vei andoca la ea.

E ca și cum ai merge în Oz.

Strălucește, e superbă.

E un lucru incredibil

pe care noi, oamenii, l-am creat într-un mediu extrem de ostil.

A fost deosebit. E fantastic.

0,12, 0,12. 20 cm.

10 cm.

Cinci.

Cronometrul merge. Brațul din față a căzut.

Mir a fost prima.

Sora mai mare a Stației Spațiale Internaționale.

Care stație e mai bună?

Lăsând la o parte...

cum să spun?

...mândria mea rusească,

e clar că Stația Spațială e de 4-5 ori mai mare.

Are surse de energie mai puternice, permițând experimente mai bune.

A fost un pas înainte, atât tehnologic, cât și ideologic.

Știam în sufletul nostru că trebuie să ne clădim casa comună împreună.

Stația a fost proiectată ca nici SUA, nici Rusia

să nu o poată opera independent una de cealaltă.

A fost menită să reziste oricărei tensiuni politice

ce ar putea apărea între țările noastre.

Sistemul de alimentare, panourile solare uriașe,

energia pentru întreaga stație e controlată de partea americană.

Sistemul de propulsie, însă,

e gestionat de partea rusească a vehiculului.

SUA asigură energia,

iar partenerii noștri ruși se asigură că putem rămâne

pe orbită cu propulsia corectă.

A fost proiectată să funcționeze doar dacă cooperăm.

Bravo celui care s-a gândit la asta.

Pentru că ne-a ajutat să depășim câteva obstacole.

Iubesc această parte la ea.

Dar sunt lucruri pe care nu le-am anticipat.

Lucruri pentru care nu eram pregătiți.

A început un nou război. Implică Rusia.

Sute de oameni...

Până la 20.000 de soldați ruși...

Rusia e pregătită cu forțele sale militare...

ÎN EPISODUL URMĂTOR

Când survolam estul Ucrainei, dintr-o dată,

au apărut mici puncte roșii și vedeam cum explodează bombe.

Efectiv, priveam din spațiu cum erau uciși oameni.

Traducerea și adaptarea: jarvis