Original subtitles

Suntem aici, în frumosul Taipei, Taiwan, dintr-un singur motiv: acel om.

Alex Honnold e considerat cel mai mare practicant de alpinism liber

din istorie, iar astăzi va încerca

să facă ceva ce nicio ființă umană nu a mai făcut vreodată:

să escaladeze aproape 500 de metri

pe una dintre cele mai înalte clădiri din lume, fără nicio coardă.

Știu, ieri vremea ne-a oprit,

dar astăzi condițiile sunt favorabile. Bun venit la Skyscraper Live!

Ce clădire!

A fost visul meu de o viață să escaladez un zgârie-nori.

Nimic nu este mai impresionant decât Taipei 101.

De mai bine de un deceniu,

Alex Honnold a avut un vis:

să escaladeze fără corzi una dintre cele mai înalte clădiri.

O urcare direct pe turlă, fără coardă și fără plasă,

până în vârful Taipei 101.

Iar astăzi,

avem ocazia să-l urmărim în direct, fiecare centimetru

apropiindu-l de momentul pe care l-a urmărit o viață întreagă.

Cred că de când mă știu, mi-am dorit mereu să escaladez lucruri.

În copilărie, eram destul de timid. Eram un fel de singuratic.

Am început să fac alpinism pe la zece ani.

Dacă tot ce vrei e să te cațeri și nu ai prieteni,

îți spui: „Ei bine, free-soloing-ul e pentru tine.”

Am urcat fără coardă pe mii de versanți.

M-am cățărat în Arctica, în junglă și în deșert.

Dar n-am urcat fără coardă pe un zgârie-nori.

Și cred că e corect să spun că e visul meu de o viață.

Iar când am văzut Taipei 101, mi-am spus: „Ce clădire!”

Am vrut să escaladez cel mai tare lucru pe care-l găsesc.

Dacă urcă pe Taipei 101, voi fi fericită să-l văd împlinindu-și visul.

Mereu am privit zgârie-norii și m-am gândit

cum ar fi să te cațeri pe ei.

Așa că mă simt chiar norocos

să am ocazia de a escalada una dintre cele mai frumoase clădiri din lume.

Priviți mulțimile care s-au adunat aici, în Taipei,

milioane în întreaga lume și mii de oameni aici.

După cum spunem noi, un vis amânat nu este un vis refuzat.

De la baza clădirii Taipei 101, sunt Elle Duncan,

alături de cei pe care îi vom numi „Echipa Alex” astăzi, în regulă?

Îl avem pe superstarul WWE, Seth „Freakin” Rollins, aici cu noi.

Alpinistă expertă și prietenă apropiată a lui Alex,

Emily Harrington este și ea prezentă.

Mai avem câțiva membri ai echipei

despre care vă vom da detalii mai târziu,

fiindcă avem o echipă de elită. Dar majoritatea am auzit prima dată

de numele lui Alex când a urcat fără coardă pe El Capitan din Yosemite,

moment imortalizat

în documentarul premiat cu Oscar, Free Solo.

Acum, această misiune de a escalada un zgârie-nori fără coardă

îl aduce la jumătatea lumii, în Taipei, Taiwan,

o metropolă modernă definită de prezența inconfundabilă

a clădirii Taipei 101,

iar noi suntem la doar câteva minute de pornirea lui Alex.

Îl vedeți pe Alex acolo, în direct, simțindu-se ca acasă lângă duba lui.

Dacă ați văzut Free Solo, știți că a locuit într-o dubă timp de zece ani.

Este acolo cu frumoasa lui soție, Sanni, pe care am întrebat-o acum câteva minute:

„Ce îi spui lui Alex înainte de alpinismul liber?”

Iar ea a spus: „Trebuie neapărat să-i protejezi starea mentală.”

Trebuie să fii neutră, nu?

Dacă ești prea îngrijorată, de genul: „Ești sigur? Te simți bine?”,

poți să-i sădești semințe de îndoială. Dacă ești prea entuziasmată,

nici asta nu e ce îți dorești.

Nu vrei adrenalina aceea.

Ea a spus că trebuie doar să fii tranquilo.

Tranquilo. Eu pot fi bucuros?

- Absolut. - Da?

- Pentru că sunt. - Deja ai început să urli.

Urlam înainte să intrăm în emisie. Este incredibil.

Cum a spus Alex, ce clădire! Suntem în direct în toată lumea.

- Abia aștept. - Da.

Nu l-ai mai văzut niciodată făcând alpinism liber până acum.

Cum stăm? O verificare pentru Emily.

- Sunt ca într-un roller coaster. - Înțeleg.

- Aș spune că am emoții, cu siguranță. - Da.

- Dar sunt încântată. - Da.

E de înțeles de ce are emoții, nu?

Pentru că iată un curs rapid despre bestia numită Taipei 101.

Taipei 101 este una dintre cele mai înalte clădiri din lume.

Este imensă.

Traseul său în trei etape va crea multe probleme.

Mai întâi, planurile înclinate.

O sută treisprezece metri de oțel înclinat și sticlă.

Apoi, opt secțiuni de „bambus” care stau una peste alta,

ca o tulpină de bambus, fiecare cu o consolă care epuizează forța.

Două sute șaptezeci și patru de metri de urcare verticală directă.

Ultima și cea mai periculoasă etapă a întregii ascensiuni: turnul.

Compus din console, unde forța brațelor va fi esențială,

inelele cu prize foarte limitate,

și turla, cu o prăpastie amețitoare.

Aceasta este cea mai periculoasă secțiune.

Va reuși un Alex epuizat fizic și mental să ajungă în vârf?

O mică sferă de oțel.

Se va ridica la înălțimea provocării?

Mi s-a făcut pielea de găină chiar acum.

Seth, tu ești aici reprezentând întreaga lume în acest moment.

Ești ca omul de rând. Ești puțin confuz.

Ești interesat de un tip pe care nu-l știi.

Cum te simți să privești pe cineva pe care îl admiri făcând asta?

Da, ai dreptate. Sunt omul de rând, iar omul de rând are emoții.

Îi este frică. Este încântat. Mi s-a făcut pielea de găină.

Îmi vine să-mi lovesc brațul ca Rockman.

O simt din plin, dar mai ales sunt încântat.

S-a simțit multă anticipare săptămâna aceasta.

Orașul este gata. Suntem gata să-l vedem pornind.

Da, cred că toată lumea simte că Alex are totul sub control, nu?

E pregătit și încrezător,

dar există niște forțe externe care intră în joc astăzi.

Vreau să-l prezint pe următorul membru, Mark Rober,

fost inginer NASA, YouTuber și expert în a explica orice.

Hei, Mark, la ce te uiți?

Mulțumesc, Elle. Sunt la intrarea de sud a clădirii, unde monitorizăm

a clădirii, unde monitorizăm

o serie de condiții meteo diferite,

pentru a ne asigura că e sigur ca Alex să urce astăzi.

Prima, desigur, este ploaia.

După cum știe toată lumea, a trebuit deja să amânăm o dată

din cauza vremii. E un radar meteo live chiar aici.

Există un front mare de ploaie în dreapta.

Acum, în Taipei este uscat, dar suntem într-un microclimat aici.

Așa că se poate schimba în orice moment. Stăm cu ochii pe asta.

A doua este vântul. Am un anemometru aici.

Avem cam șapte sau opt kilometri pe oră aici, la sol.

Dar, după cum vă puteți imagina, cu cât urci mai sus, cu atât devine mai rău.

Și dacă e prea mult vânt, dacă depășește un prag,

trebuie să ne oprim, fiindcă nu e sigur pentru Alex.

Și în final, credeți sau nu, monitorizăm cutremurele.

Taipei se află pe Cercul de Foc.

Este o zonă foarte activă seismic. De fapt, chiar săptămâna aceasta,

am simțit trei cu magnitudinea de peste 4.0.

Puteți vedea că, în ultima lună, au fost peste zece la acel nivel.

Acum, spunând toate acestea, când lucram la NASA

și era timpul pentru lansare,

totul se rezuma la o decizie clară: pornire sau anulare.

În ceea ce privește ploaia, vântul și cutremurele,

stăm destul de bine.

Așa că, acum, totul depinde doar de el.

Alex nu s-a mai cățărat fără coardă în fața a mii de oameni,

ca să nu mai zicem de milioanele care privesc online pe Netflix.

Deci, atât timp cât se simte încrezător, Elle, avem undă verde. Legătura la tine.

În regulă, se pare că avem din nou undă verde, rămânem relaxați,

ne păstrăm calmul, nu?

Cum ar spune Alex, în timp ce el vorbește

cu Sanni și ne pregătim, vedem un fel de rămas-bun

din partea lui Sanni.

Ea mi-a spus că începutul urcării este mereu cea mai grea parte pentru ea,

pentru că, pur și simplu, nu știe cum va merge.

Nu i-a văzut încă ritmul.

Și iată-l, se pregătește de plecare,

se îndreaptă spre clădire.

Alex a zis că ritualul său dinainte nu e chiar un ritual, nu?

Se va întinde puțin,

fără muzică motivațională, fără bravadă, fără discursuri mari.

Se simte pregătit, a planificat totul în mintea lui.

- Este, pur și simplu… - Înțeleg asta.

E opusul wrestling-ului.

Nu este chiar opusul.

Iată și îmbrățișarea, ultima, și pornește.

Nu e chiar opusul,

dar trebuie să te concentrezi, să fii gata.

Pentru asta a muncit atât, momentul a sosit.

Suntem la câteva secunde de momentul în care își pune încălțările

și face primii pași pe zgârie-nori.

Deci, ești implicat, ești concentrat, te pregătești.

E interesant, apropo de concentrare.

Eram acolo când Alex a ieșit din clădire și a văzut acei mii de oameni.

Și s-a mirat.

E ceva diferit pentru el astăzi, nu?

Solo-ul este, de regulă, un sport foarte solitar.

Iar acum va face asta în fața a mii de oameni,

când concentrarea e cheia.

Da, absolut. Adică, este un lucru foarte solitar.

Cu siguranță, nu este obișnuit cu asta.

Zboară un elicopter deasupra chiar acum.

E destul de zgomotos.

Dar cred că Alex este stăpânul propriei minți

și va face o treabă grozavă concentrându-se

și făcând ceea ce știe el să facă.

Acum că se pregătește să înceapă,

îl vedeți punându-și sacul cu cretă, încălțările,

care, apropo, sunt făcute la comandă,

ca să-l ajute cu diferența față de stâncă, nu?

Sticlă și oțel în acest caz,

dar, din nou, asta e tot ce va avea,

poate o cască, poate va asculta ceva.

- Oare ascultă rock? - Îi place mult să asculte

- …heavy metal-ul lui, nu? - Da, Tool.

- Tool este probabil alegerea. - Salutări lui Maynard.

Da. Și poartă și un microfon.

Deci, nu doar că îl vom putea auzi pe tot parcursul cățărării,

dar sperăm că, pe măsură ce progresează,

vom avea ocazia să și vorbim cu Alex.

V-ar plăcea să-l auziți pe Alex când este în vârful clădirii?

În regulă, incredibil.

Și iată-l din nou, Emily.

Privește în sus. Oare la ce se gândește?

Procesează toate astea. Din nou, a planificat totul.

Știe exact ce vrea să facă. Se simte total pregătit pentru asta.

- Ce-i trece prin minte acum? - Da, exact.

A vizualizat asta.

Știe exact ce are de făcut

și probabil doar repetă mișcările

de pregătire pentru urcare, lucru pe care l-a făcut

de mii și mii de ori.

Deci, deși totul e nou pentru el,

ceea ce face acum îi este foarte familiar,

așa că doar intră în acea stare.

Sunt o tonă de distrageri. Ai dreptate, e atât de diferit.

Este unul dintre cele mai mari lucruri pe care le-a făcut.

Iar străzile sunt pur și simplu pline

de oameni gata să vadă asta întâmplându-se.

Dar lucrul principal trebuie să fie prioritar.

Iar pentru Alex, acesta este să ajungă de la baza acestui zgârie-nori,

până în vârf, nevătămat,

fără să lase nimic să-i stea în cale.

Și înainte să întrebați, pentru că probabil o faceți de acasă,

fără corzi, fără parașute, fără plasă.

Este o provocare de tip „totul sau nimic”.

Și este pe cale să înceapă chiar acum.

- Fii curajos, începe în forță. - Bine.

- Ne vedem sus. - Baftă, distracție plăcută!

În regulă, echipă.

Din câte am înțeles, ceea ce tocmai a făcut

este una dintre cele mai grele părți, urcarea pe clădire.

Sper că cineva mi-a pornit cronometrul.

Este incredibil.

Eu… sunt… am rămas fără cuvinte.

Sunt atât de… pur și simplu…

Nu știam la ce să mă aștept venind aici, dar inima îmi bate cu putere.

Cum încearcă el să se calmeze acum

și să se concentreze cu toată lumea acolo, începând să urce pe chestia asta.

Și chiar și… Auzi prin microfonul lui,

se aude sunetul metalic pe oțel,

iar asta îmi dă emoții, Elle.

Sanni este în colț acolo, privind.

Știți, Alex mi-a spus că va folosi această primă parte a urcării

ca pe un fel de încălzire.

Dar vă reamintesc, este deja în zona de pericol.

A mai spus asta înainte, nu?

Dacă tu cazi de la 30 de metri sau 300,

rezultatul este practic același când faci alpinism liber.

Deci, trebuie să fie fără greșeli de la bun început pentru a supraviețui.

E și un pic de om al spectacolului în el. Doar un pic.

O fi stat prea mult cu mine.

Trebuie să recunosc,

mă mai liniștește puțin când îi văd zâmbetul.

Deci, se simte bine.

Mulțimea adunată aici, în fața scenei noastre,

tocmai îl vede ieșind dintre copaci.

Și reacționează privindu-l

cum își continuă ascensiunea istorică pe Taipei 101.

Emily, l-am întrebat aseară:

„Cum știi din prima dacă va fi un succes?”

Pentru că știm că a renunțat faimos la una dintre încercările pe El Capitan,

în documentarul Free Solo.

Iar el a zis: „E un sentiment.

Ajung acolo sus

și știu imediat dacă va fi bine sau nu”.

Da, cred că Alex știe să fie decisiv și se încrede în instinct.

Are o tonă de experiență, mai multă decât oricine.

Așa că, da, el…

- Stați puțin. - Sunt oameni înăuntru.

- Sunt în clădire? - Da.

O să-mi dea cineva drumul la muzică? Sau doar stăm degeaba?

Cere să i se pună muzica în cască.

Vrea Tool, Emily. Vrea Tool.

Vrea să se motiveze. Îmi place asta.

Sunt acolo, filmându-l din interior.

Nu pot să… Este incredibil.

Este deja atât de sus în aer.

Dacă te uiți, îl poți vedea…

Tricoul lui roșu iese puternic în evidență pe fundalul cerului și al clădirii

și îl poți vedea, e foarte sus.

Se apropie de primul ruyi.

Da. Ruyi este primul obstacol major pe care îl va înfrunta.

În mandarină, ruyi înseamnă „cum dorești”.

Acestea sunt simboluri în formă de nor pentru noroc în cultura taiwaneză.

Sunt două.

Și au în jur de cinci metri înălțime.

Alex mi-a spus: „Ruyi nu are logica stâncii.

E proiectată de ingineri”.

Deci, instinctele lui nu se aplică pe deplin aici.

Să vedem cum abordează asta.

Dumnezeule!

Este momentul perfect, după cum am văzut în acea imagine.

Acela este prietenul lui Alex, Brett Lowell.

Avem cel mai de elită sistem și echipaj de filmare.

Îl vedeți acolo. Va sta suspendat pe tot parcursul…

Acela e Brett, stând suspendat pe tot parcursul urcării.

Alex este înconjurat de prieteni și colegi alpiniști la tot pasul.

Iată-l.

Se bucură de priveliște.

Alex savurează priveliștea chiar acum, deasupra primului ruyi.

Din nou, mai este încă unul.

Emily, spuneai că, dacă interacționează cu noi,

înseamnă că e în formă și e bine.

Da, Alex e în elementul lui acum.

Se bucură de moment, în timp ce noi toți…

Eu încă sunt puțin stresată, dar încep să-mi revin.

Da, eu sunt așa stresat privindu-l cum urcă pe acel ruyi.

Cum își aruncă picioarele acolo.

- Oameni buni, asta nu e normal. - Sigur.

Omule!

Și iată-l, din nou.

Spui că Alex e în elementul lui, se vede că se distrează,

e pe terenul lui de joacă,

dar nu putem sublinia destul pericolul de aici.

Nu există nicio plasă, oameni buni. Nu poartă parașută.

Da. Este extrem de periculos. E super stresant pentru mine să privesc.

Alpinismul liber nu este ceva la care să te uiți relaxat.

Și, da, consecințele sunt uriașe, evident.

Și e inconfortabil. E un sentiment uman și visceral

pe care îl ai când vezi pe cineva la o asemenea înălțime.

Omule, eu…

Îi vezi pe oamenii dinăuntru, Brett?

Oamenii de la ferestre…

Oamenii de la ferestre mă fac să am atâtea emoții.

- Corect. - Ce scenă nebună.

E înfricoșător pentru mine. Nu pot…

E o distragere pentru el, Emily? Poți ignora asta?

E ca o pasăre care zboară pe versantul unui munte?

Cum e?

Nu, nu cred că îl distrage prea tare.

Cred că Alex a jucat în minte fiecare scenariu posibil

și a vizualizat exact cum va fi totul,

cum se va simți. Desigur, nu știe cu precizie,

dar am sentimentul că este concentrat și stăpân pe situație.

Vedeți oamenii făcând poze prin fereastră.

Adică, ar fi o poză epică de postat pe rețelele sociale.

- Chiar așa, puteți face asta pentru noi? - Exact.

#SkyscraperLIVE.

Lumea întreagă privește. Trăim asta împreună.

Mulțimea trăiește asta alături de Alex.

Vă reamintesc, Taipei 101 este o clădire publică, este deschisă.

Oamenii sunt în birouri.

Își văd de treabă,

iar apoi văd un om cățărându-se în dreptul geamului.

Chestii absolut normale, de bază.

Nu e normal, Elle. Nu e normal.

Cu cât urcă mai sus, cu atât mă sperii mai tare.

Mă gândeam că s-ar putea să fie invers.

Mă gândeam că m-aș putea obișnui, dar…

mă întorc și îl văd.

Nici măcar n-a ajuns la o treime din clădire și deja…

Îmi dau seama foarte tare de pericol acum.

Într-adevăr. Este încă pe ceea ce numim „plăci”.

Peste vreo 10-15 metri de aici,

va înfrunta al doilea și ultimul ruyi.

Dar apoi mai are cele opt secțiuni de „bambus”.

Are dragonii.

Iar urcarea, pentru că devine din ce în ce mai grea,

se va încheia cu turnul, care epuizează forțele,

unde va fi absolut extenuat.

Vom vorbi cu el despre toate astea dacă își continuă cățărarea.

Da, cred că e important de reținut

că această parte de jos este, de fapt, cea mai ușoară porțiune,

deci el chiar…

Se mișcă fluid, se vede că înaintează foarte bine,

dar e doar un fel de încălzire pe această parte.

Partea cea mai grea e deasupra.

Puteți vedea că acele secțiuni sunt puțin în consolă.

Asta va crește oboseala.

Va trebui să se miște foarte bine,

foarte eficient și…

Cu siguranță, nu s-a terminat.

Îmi place faza cu „încălzirea”.

Și eu mă încălzesc, dar încălzirea mea nu are potențialul de a mă ucide.

Da, e chiar acolo.

Adică, e… poți… Sunt atât de șocat de imaginea

pe care o avem noi, stând aici și privindu-l.

Sunt șocat de imagine, e izbitoare.

Tricoul roșu chiar sare în ochi.

Tricoul lui roșu legendar.

Dar pe măsură ce se apropie de acest ultim ruyi,

l-ai urmărit la primul.

Emily, de ce este acest ruyi, acest ornament, o provocare așa mare?

Îi întrerupe ritmul, acel tip de mișcare repetitivă

pe care o face pe plăci. Trebuie să ia o pauză aici.

- Uitați-vă la cadrul ăsta. - Iese în afară chiar de pe colț.

Da. Se vede acolo cum iese de pe colț,

iar el trebuie să ajungă deasupra lui.

Trebuie să se lase, să se bazeze pe brațe.

Omule!

- Își aruncă piciorul. - Pune și cealaltă mână pe aia!

Pune cealaltă… De ce…

Stă doar într-un singur braț.

Își scutură mâinile.

Se odihnește puțin. Pune cretă pe mâini.

Asta îi va absorbi transpirația.

Se cațără pur și simplu.

Da, se cațără pur și simplu.

Din nou, dacă abia v-ați alăturat nouă, urmăriți Skyscraper Live. Alex Honnold…

fără îndoială, aș spune,

cel mai mare alpinist liber, încercând

să facă ceva ce nimeni altcineva n-a mai făcut.

Cinci sute de metri, fără corzi, pe Taipei 101.

Da.

E bine de știut… e bine de știut că aceste ruyi nu i-au „ruyi-nat”…

- Omule, nu! Cum îndrăznești? - …șansa de a urca.

Îmi pare rău. Știți ce? Mi se pare un moment bun

să vedem cum ne simțim.

Să ne întoarcem la Mark Rober, care vorbește cu Sanni, soția lui Alex.

Da, Sanni, cred că e bine să-l vedem pe Alex cum s-a desprins de sol.

Tu probabil îl cunoști mai bine decât orice om din lume.

Ce crezi că îi trece prin minte acum?

Cred că probabil este foarte entuziasmat.

Condițiile sunt superbe, e o energie grozavă aici,

iar el face ceea ce iubește.

Eu cred că ești a doua cea mai curajoasă persoană

din Taiwan acum.

Cum te simți? Știu că nu-ți prea place să-l privești făcând alpinism liber.

- Cum te simți? - Sunt bine.

Sunt relaxată.

Doar încerc să-mi păstrez calmul și să trăiesc momentul.

În regulă. Sanni se simte bine. Mulțimea se simte bine.

Mie mi-e rău de la stomac. Elle, înapoi la tine.

Sută la sută.

Nu știu cum reușește ea.

Cred că majoritatea lumii s-a uitat la Free Solo

și le-a fost rău, deși știau că a reușit.

Și tot era atât de stresant și plin de anxietate.

Dar te uiți la Sanni și la impactul pe care l-a avut ea.

Emily, oamenii spun că există „înainte” și „după”

de când e Sanni în viața lui. Ce s-a schimbat?

Cred că în orice relație,

cauți acea persoană

care să scoată tot ce e mai bun din tine.

Iar în cazul lui Sanni și Alex,

exact asta s-a întâmplat.

Alex are un pic mai multă empatie, mult mai multă,

aș spune, decât avea înainte.

Și ca sportiv profesionist,

ești atât de concentrat doar pe treaba ta atât de mult timp, iar apoi…

Odată ce ai partenerul acela, lucrurile se schimbă,

iar ea a fost o forță extrem de pozitivă în viața lui.

Da, el a spus că Sanni probabil ar prefera

ca el să-și asume mai puține riscuri,

dar ne aflăm pe peretele clădirii

și tocmai a terminat plăcile, primele două ruyi,

dar acum se apropie de ceva ce se va dovedi

un obstacol uriaș.

Apare Dragonul.

La fel ca templele din Taiwan,

Taipei 101 este păzită de dragoni.

Așezați pe colțul fiecărei secțiuni de bambus,

aceștia reprezintă o provocare intimidantă.

Înalte de cinci metri,

aceste elemente din oțel protejează simbolic Taipei 101.

de spiritele rele.

Cățărându-se pe dragoni, deasupra străzilor,

Alex va fi complet expus.

Zece dragoni, zece mari probleme pentru Alex.

Și iată, vedeți acel obstacol chiar în față: dragonul.

În cultura taiwaneză, menirea lui e să protejeze

- …clădirea. - …văd prin ferestre.

Să ascultăm ce spune.

Nu știu, dar e o nebunie.

Următorul grup e format din niște copii uriași

care stau la fereastră.

Voiam să batem palma, dar nu a vrut.

Bate palma cu mine.

Sunt ocupați cu pozele.

Copiii de azi, cu telefoanele lor.

Te distrezi ascultându-l pe Alex.

În momentul ăsta, ar putea să ne facă treaba.

E incredibil.

O iau prin stânga dragonului ăstuia. Așa cred că mi s-a zis.

De fapt, nu, o să rămân pe dreapta aici.

O să urc pe…

partea unde au curățat găinațul de porumbei.

Îl auziți pe Alex vorbind despre cum va aborda

primul dintre acești dragoni.

Dumnezeule!

Câți din ăștia mai are?

Mai are vreo zece la fel.

- Doamne! - Încă nouă. Sunt zece dragoni.

Toată lumea își ține răsuflarea.

Ce zi frumoasă în Taipei!

- „Ce zi frumoasă”, zice. - Vă puteți imagina?

- Vă puteți imagina? - Nu, nici în cele mai nebunești vise.

Ăsta e un coșmar pentru majoritatea.

Emily, Alex a remarcat că dragonii arată incredibil de bine,

dar ce este dificil la ei?

Sunt dificili pentru că sunt pur și simplu greu de escaladat.

Nu e o mișcare repetitivă, făcută la nesfârșit.

E nevoie de creativitate. E nevoie de gândire.

L-ați văzut cumva ieșind spre marginea elementului,

care este foarte curbat.

Nu are textură.

A trebuit să se bazeze serios pe forța părții superioare a corpului

pentru a reuși să urce.

Și da, seamănă mai mult cu alpinismul real pe stâncă,

față de urcatul pe acele „scări” pe care le-a avut pe plăcile de jos.

- Acum, lucrurile devin și mai serioase. - De ce spui asta?

Aici încep „secțiunile de bambus”, deci panta este ceva mai abruptă.

Chiar am văzut marginile de care se ține.

Vedeți cum prinde acea margine între degetul mare și celelalte degete?

Priza tip „pensă” poate fi ceva mai precară.

Poate părea un pic mai nesigură.

Îl vedeți cum se uită la mâini, cum și le șterge.

Da, și înclinația chiar se simte. E foarte expus.

Te bazezi mai puțin pe picioare.

Marginile sunt ceva mai mici decât erau mai jos.

Deci, totul devine mai intens aici.

Pare chiar că peretele e inversat, nu?

Adică, nu urci drept, în sus și în jos,

ci parcă te lași un pic pe spate.

Da, exact.

E un fel de consolă.

- Da, e terifiant. - Da, deci e mai mult decât vertical.

Verificăm din nou progresul lui Alex.

Dacă tocmai v-ați alăturat nouă, Alex Honnold

își continuă ascensiunea pe Taipei 101, în direct, fără corzi.

Plăcile au rămas în urmă. La fel și ruyi.

Tocmai a dovedit primul dragon. Iar acum, după cum ai menționat, Emily,

urmează opt secțiuni suprapuse, fiecare de peste 30 de metri înălțime.

Se numesc „secțiunile de bambus”,

fiecare cu o înclinație de șapte grade spre exterior,

la peste 270 de metri înălțime.

Și, bineînțeles, dacă trece de asta, turnul încă îl așteaptă deasupra,

iar acolo urcarea devine extrem de grea.

Știm că Alex a vorbit despre dorința lui de a escalada un zgârie-nori,

dar, de obicei, îl găsim pe forme naturale.

Așadar, să-l invităm pe Mark Rober, care ne va explica științific toată ziua

și are mai multe detalii despre diferența dintre un zgârie-nori și o stâncă.

Da, sunt chiar la baza turnului Taipei 101.

Și cred că e un moment bun să punctăm

diferența dintre cățărat pe stânci și cățărat pe clădiri.

Cheia oricărei ascensiuni este frecarea, nu?

Dacă n-ai frecare, aluneci, cazi, se întâmplă lucruri rele.

Din fericire pentru Alex,

asta e integrată în fiziologia noastră.

Pentru asta sunt amprentele. Ele permit acea aderență.

În plus, părțile moi ale degetelor

intră în toate neregularitățile stâncii,

ceea ce îți oferă o tracțiune bună.

Însă la o clădire, vorbim despre oțel, vorbim despre sticlă. Nu ai…

Degetele nu se pot agăța de nicio fisură aici.

Asta înseamnă că Alex trebuie să strângă mult mai tare

pentru a obține același nivel de frecare. Deci, pe măsură ce urcă,

trebuie să gestioneze asta

pentru că va trebui să se agațe mult mai strâns

decât ar face-o în mod obișnuit dacă s-ar cățăra în natură.

Practic, ce înțeleg eu din asta

este că stânca „te ajută”. Dar oțelul și sticla, nu.

Exact. Și este chiar un moment bun

să menționez altceva ce am discutat cu Alex aseară.

E o întrebare pe care mulți și-o pun acasă:

„De ce nu are pur și simplu o parașută,

ca măsură de siguranță?”

El a spus că problema este

că sunt prea multe proeminențe și adâncituri aici.

De asemenea, vântul nu este previzibil lângă marginea clădirii.

Deci, ar fi eficientă doar pentru vreo 15% din traseu.

Iar în acel punct, riscul depășește beneficiul.

Așa că, în schimb, se bazează doar pe abilități, experiență

și pe o tonă de tărie de caracter.

Îmi place asta. O tonă de tărie mentală.

Sută la sută. Mulțumim, Mark. Mark Rober ne va însoți toată ziua.

I se va alătura și Sanni.

Va merge sus, la platforma de observație.

Am menționat secțiunile de bambus, care reprezintă majoritatea urcării.

Ce este atât de neobișnuit la porțiunea pe care Alex urmează să o parcurgă?

Da, secțiunile de bambus sunt cea mai grea parte a urcării

și e destul de neobișnuit ca, la o escaladă, partea principală,

„grosul” traseului, să fie și cea mai dificilă.

Iar asta înseamnă pentru clădire și pentru Alex

că e o provocare de rezistență.

Face aceeași mișcare de multe ori, cu poziții similare ale mâinilor.

E destul de abrupt. Se va acumula oboseală.

Și va trebui să gestioneze asta pe parcurs.

Dacă tocmai v-ați alăturat nouă, bine ați venit la Skyscraper Live!

Îl urmăriți pe Alex Honnold escaladând Taipei 101 fără protecție.

Fără corzi și fără hamuri.

Iar urcarea continuă să devină tot mai grea de la minut la minut.

Și în caz că vă întrebați…

Exact.

În ciuda a ceea ce vedeți acum, Alex nu este lipsit de frică,

este calculat și pregătit.

Dar faptul că e tată adaugă o nouă perspectivă acestui calcul.

Cu siguranță.

- Summer, vrei unt de arahide? - Da.

Cu siguranță, oamenii îi pun la îndoială alpinismul liber acum că e tată.

E de înțeles.

Și cred că Alex vede lucrurile diferit

acum că este tată.

- Da, viața de tată e grozavă. - Am nevoie de o pernă.

Nu știu dacă mai ai nevoie de perne, June.

Nu, viața de tată e obositoare.

Oamenii mă întreabă des dacă abordez riscul diferit

de când am copii.

Răspunsul meu obișnuit e

că nu voiam să mor pe munte nici înainte de copii.

Tot nu vreau să mor, știind că avem copii.

Faptul că Alex face alpinism liber arată

că toți avem niște dorințe înnăscute în noi.

Și iată ce este posibil dacă îți urmezi dorința.

Și nu doar că e important pentru copiii mei să vadă asta,

dar cred că este important și pentru restul lumii.

Vreau ca micuții mei să vadă că mă pregătesc pentru ce vreau,

să vadă că, prin mult efort, prin multă muncă grea…

poți să-ți îndeplinești astfel de obiective.

Gata.

Cred că, la fel ca în orice relație, totul se rezumă la încredere.

Am încredere în el și în procesul lui de a lua decizii.

Se întâmplă accidente? Da.

Dar asta e valabil indiferent de ceea ce facem în viață.

Până la urmă, pur și simplu trebuie să am încredere în el.

E atât de interesant,

pentru că una dintre temele care tot apar este:

„Bun, dar Alex, acum că ai copii…”, nu?

Adică: „Cât de iresponsabil să faci așa ceva!”

Tu îl cunoști și știi ce îl mână și ce îl motivează.

Cum s-a schimbat Alex de când a devenit tată?

Păi, cred că… atunci când ai copii,

oricare dintre noi, inclusiv Alex,

nu mai ești concentrat exclusiv pe tine și pe obiectivele tale.

Trebuie să-ți împarți atenția și energia.

Iar Alex nu face excepție.

Depănăm amintiri despre zilele

când mergeam în Yosemite

și ne puteam concentra doar pe escalada de pe El Cap.

Viața era foarte simplă. Era chiar ușoară, într-un fel.

Acum suntem ceva mai obosiți, energia ne este împărțită,

trebuie să acordăm atenție altcuiva

și să prioritizăm altceva. Iar el a trebuit neapărat să facă asta.

Dar asta nu înseamnă că te oprești din a face ce iubești.

Nu înseamnă că nu mai ai pasiuni,

că nu te mai provoci,

pentru că și asta e important să le arăți copiilor.

Da, e un echilibru incredibil pe care trebuie să-l găsești.

În reportaj, Alex a spus:

„Nu voiam să mor înainte, nu vreau să mor nici acum…”

Dar parcă „mai mult” nu vrei să mori când ai copii.

E vorba de dorința de a fi acolo pentru copiii tăi,

să-i vezi crescând, să le fii alături.

Deci, apare acest sentiment suplimentar de responsabilitate.

Iar când ai o pasiune

și ai ceva de genul ăsta care te atrage irezistibil,

trebuie să găsești echilibrul între „trebuie să fiu eu însumi,

trebuie să le arăt copiilor ce înseamnă să fii om

și ce înseamnă să-ți urmezi o pasiune,

dar trebuie și să aflu cum să echilibrez asta

cu responsabilitatea de a fi un tată care trebuie să fie prezent

și un soț care trebuie să fie acolo pentru ei”.

Da, el a recunoscut că, de când e tată,

are mai multe motive pentru a trăi.

Și că, evident, nu mai poate pleca să abordeze obiective mai mari,

dar, în cele din urmă, știe că este pregătit,

că stăpânește ceea ce face și că vrea să poată face asta.

Apropo, cred că cel mai relevant lucru pe care Alex tocmai l-a spus,

în ciuda a ceea ce face, e că e epuizant să fii părinte.

Subscriu la asta! Bună ziua!

Din nou, dacă tocmai v-ați alăturat nouă, #SkyscraperLive.

Ne-ar plăcea să ne scrieți pe rețele, în timp ce lumea îl urmărește pe Alex

încercând alpinismul liber.

Asta înseamnă fără corzi, fără ham, fără plase sau parașute.

Pe Taipei 101, care are aproape 500 de metri înălțime.

Vrem să vă prezentăm, în timp ce el urcă

prin secțiunile de bambus și se apropie de un alt dragon,

pe ultimul membru al echipei noastre.

Este Pete Woods, un alpinist de competiție cu experiență,

antrenor și comentator.

Luăm legătura cu Pete, iar Alex înfruntă

unele dintre cele mai grele obstacole din fața lui.

Ce ai văzut la Alex până acum,

Pete, în timp ce înaintează spre un alt dragon?

Am văzut exact ceea ce mă așteptam să văd

și anume o anumită variație în mișcările repetitive.

Am tot vorbit despre cum face același tip

de mișcare în mod repetat.

Sunt două ferestre mici, o fereastră mare.

La ferestrele mari, vezi că le unge de două ori.

Dar îl vezi și cum ascunde mici cârlige

pentru a lua o parte din greutate de pe brațe,

ceea ce îl ajută să se lase pe spate.

Și, de asemenea, îl vezi cum își variază puțin modul în care își prinde mâinile.

Strânge, dar se și apleacă într-o parte

în jurul acelui colț și pe muchie.

Și caută, în colțuri,

se va prinde chiar în colțul acela, începe să tragă în jos.

Deci, toate aceste lucruri,

îi vor permite să nu suprasolicite

mici grupuri musculare din antebraț.

Îl vor ajuta să nu strângă prea tare.

Îl vor ajuta să combată o parte din oboseală.

Pete, trebuie să te întreb, Seth Rollins, ce este o lovitură cu cotul?

Ce este o „grăsime”?

Mă gândeam la covrig?

Da, trebuie să-mi explici asta.

E similar. E similar cu grăsimea de covrig.

Deci, imaginează-ți că, în mod normal, când urci,

împingi în jos.

Cauți rezistență pe care să te împingi înapoi în picioare.

Când întinzi, apeși pe o suprafață plană.

Deci, ceea ce faci este să rotești acea forță direcțională,

împingând direct în interior,

și apoi folosești frecarea cauciucului pantofilor

pentru a-ți da un impuls ascendent.

Deci el freacă pe părțile laterale ale panoului,

și apoi folosește acel tip de mobilitate a șoldului

pentru a se împinge în sus.

Pare contraintuitiv,

dar poți împinge direct și apoi poți să te ridici.

L-am rugat pe Alex să-mi ofere o imagine de ansamblu

despre această secțiune a clădirii.

Mi-a spus că sunt două mișcări ușoare și apoi o mișcare dificilă.

Două mișcări ușoare și o mișcare dificilă.

Da, domnule.

Face să pară că e o treabă ușoară.

Omule.

A terminat trei dragoni.

Din nou, dacă țineți evidența,

sunt zece în total, deci mai sunt șapte.

Și, din nou…

Clădirea asta are 101 etaje.

Da, următoarea.

Da.

Urcarea continuă să devină… Are 101 etaje,

dar apoi are turnul

- …cu proeminențele, inelele… - Cum te-ai simți…

- …și turla. - …să fii fără tricou?

Cred că plutește,

poate-și va da jos tricoul pe final.

Asta e respect.

- Ar trebui să facă asta. - E artistul din el.

Poți să te bronzezi bine acolo sus.

A stat cu tine de prea mult timp.

Îmi place.

Poate că stai acasă și te întrebi cum te pregătești să urci

una dintre cele mai înalte clădiri de pe pământ fără frânghii?

Ei bine, răspunsul este că începi cu mult înainte de ziua de azi.

Alex urcă Taipei 101 de ani de zile în mintea lui.

Când îmi imaginez o escaladare ca Taipei 101,

mă gândesc la cum o să fie.

Și asta este esența vizualizării,

este să experimentezi acele emoții în avans

pentru a nu le trăi în timp ce urc.

Și această pregătire mentală care îmi influențează antrenamentul fizic.

Antrenamentul meu pentru Taipei 101 e diferit de cel pentru alpinism.

Se concentrează mai mult pe simularea senzației din corpul meu,

care e un fel de oboseală profundă.

Trebuie să fiu capabil să urc 490 m destul de repede.

Pe Taipei 101, practic te ții de aceleași puncte de sprijin

aproape pe toată durata urcării clădirii

în aceste cutii mari de metal.

Mișcarea nu e chiar atât de dificilă,

dar după trei sute de repetări, începe să devină destul de greu.

Așa că fac sute de repetări pe zi, pentru a-mi dezvolta forța.

Tracțiuni, flotări, exerciții, întinderi, antrenament de anduranță.

Mă antrenez.

Pentru că ideea este să simți acea durere în tot corpul

pe care o voi simți pe clădire.

De asta am nevoie pentru a mă simți pregătit.

Dar pregătirea este un lucru, și poți exersa ceva,

și simți un anumit sentiment.

Dar când faci ceva ce nu ai mai făcut niciodată,

nu știi niciodată cu siguranță că ești pregătit.

Și frica aceea este mereu prezentă.

Din nou, atât de multă repetiție.

El va face, în esență, aceeași secvență de 92 de ori,

20 de jos, 72 de sus.

Se repetă la nesfârșit.

A spus că e mai puțin dificil din punct de vedere tehnic să urci pe o clădire,

dar este mai solicitant fizic.

Și se cațără

prin cutia de bambus în timp ce se rostogolește.

Cred că e momentul perfect.

Vom continua verificările de bunăstare cu Sanni,

soția lui, iar Mark este alături

alături de Sanni în timp ce Alex își continuă ascensiunea istorică.

Da, ești cu Sanni?

Da, da, sunt aici sus.

Suntem la jumătatea drumului la etajul 60.

Alex va veni aici în curând și noi doar monitorizăm

în orice moment ar putea să vină.

Sunt aici și cu Sanni.

Sanni, cum te simți?

Sunt bine.

Pari să te simți destul de bine.

Sunt chiar impresionat.

- Te descurci bine. - Mă descurc.

E ca și cum ar răsări soarele, iar eu mă gândesc:

„Acum se încălzește. Ar fi trebuit să poarte pantaloni scurți.”

Nu știu. Asta e ceea ce gândesc.

Dar sunt bine. Sunt entuziasmată pentru el.

Vreau să o ia mai încet.

Da, simt că merge cam repede.

Este un perfecționist.

Ce obții cu cineva ca el?

- La naiba. - Bine, o să fim cu ochii pe el.

Ar trebui să ajungă aici în curând, și va fi un unghi incredibil

pentru noi să-l vedem chiar în fața geamului,

la o înălțime de 300 de metri deasupra solului.

Va fi pur și simplu uluitor,

și vom vedea unghiul de aici, din această cameră.

Bine, mulțumesc mult.

E interesant. Sanni spune: „Mă descurc bine”.

Emily, respiri adânc de multe ori.

Adică, te privesc în timp real.

- Da, adică, e o nebunie. - Îți ții respirația puțin? Da.

Am… da.

Oamenii nu prea urmăresc escalada liberă,

așa că asta e prima de acest gen.

Și cred că pentru cei dintre noi care îl cunosc pe Alex și înțeleg alpinismul,

într-un fel poate fi chiar mai anxios.

Așa că, da, respir adânc.

Ce face abordarea lui Alex la alpinism atât de atrăgătoare pentru tine?

Alex iubește alpinismul în toate formele, nu doar escalada liberă.

Și cred că ceea ce este special la Alex este că el chiar iubește acest sport,

că vrea cu adevărat să-l practice

și este atât de optimist în privința tuturor lucrurilor.

Alpinismul cu Alex este una dintre cele mai distractive experiențe

pentru că el vede cel mai bun rezultat în orice.

Și… se distrează pur și simplu.

El vrea ca toți cei din jurul lui să se distreze.

Are întotdeauna o atitudine pozitivă și este impresionant

și pozitiv.

Este o persoană pozitivă

pentru cât de extrem este pe de altă parte.

Da.

Din nou, îl urmăriți pe Alex Honnold încercând ceea ce cred eu că…

Mă uit literalmente în sus la clădire, încercând să-l urmăresc.

Se apropie de al patrulea dragon.

Hei, Elle.

Tocmai a spus „Hei, Elle”?

Uau.

Uau.

De fiecare dată când ajunge în vârful unui dragon…

- Uite-l. - Da!

Alex, o auzi pe Elle?

Mă auzi, Alex? O auzi pe Elle?

Da, te aud. Te văd.

Ne vezi?

Da.

Frumos.

E distractiv.

Și eu te văd.

Alex, ce faci?

Urc pe munte.

Urc pe o clădire.

Alex, cum e priveliștea de acolo?

Priveliștea e uimitoare.

Încerc să-mi curăț pantofii ca să nu fie prea alunecoși.

Alex, Seth Rollins aici.

Cum e să ai atâția oameni să te privească în timp ce faci asta?

Sincer, e ireal să văd peste tot în jur

oameni care se uită la mine.

Presupun că ești obișnuit cu asta,

dar pentru mine este o premieră.

Este incredibil.

Știu că ai planificat, te-ai antrenat

că vei fi epuizat fizic.

Ai vorbit despre asta.

Cum se potrivește realitatea cu așteptările?

Aș spune că sunt destul de entuziasmat.

Este obositor.

Dar, sincer, este mult mai distractiv.

Când începi, ești cam nervos,

dar apoi începi să urci și îți dai seama că e uimitor.

Adică, uită-te la ziua asta. E atât de frumoasă.

Uită-te la Taipei. E atât de frumos.

Presupun că nu poți să vezi, dar priveliștea de aici sus e incredibilă.

Da, păi, o putem vedea puțin

din confortul solului, datorită elicopterului nostru

și toate priveliștile noastre, dar uite. O imagine absolut uimitoare.

- Da, e uimitor. - Poți să faci un pas înapoi?

Mă agiți, omule. Poți să te așezi?

O să mă întorc pe clădire

și o să încep să mă țin bine.

- Mă sperii. - Bine, ne vedem în curând.

- O să continui. - Bine.

Salută mulțimea!

Putem încerca să vedem dacă putem să-i spunem ceva lui Alex

să vedem dacă ne poate auzi de la etajul 50?

În mandarină, putem spune „noroc”?

Putem face asta la numărătoarea de trei?

Să vedem dacă ne poate auzi. Unu, doi, trei.

E atât de cool. Bine, mulțumesc!

Da.

De fapt, beau niște apă.

Absolut incredibil, din nou. Dacă tocmai v-ați alăturat, Alex Honnold

face ca totul să pară atât de distractiv și ușor și este atât de vesel

și știu că asta era foarte important pentru el,

ca și cum ar fi vrut ca oamenii să se bucure,

voia ca oamenii să-l vadă bucurându-se de această escaladă,

dar, în cele din urmă, asta este totuși atât de incredibil de înfricoșător.

Ar trebui să fiu pe centru aici, nu?

- Da… - Sunt în centru?

- …e foarte înfricoșător. - Știe cineva?

E înfricoșător pentru noi toți.

Cred că este foarte ușor să te pui

în situația lui Alex, ceea ce este destul de unic

pentru un sport pe care majoritatea dintre noi nu l-am practicat niciodată.

Dar mulți dintre noi știm cum este să te afli în fața expunerilor.

Așadar, cred că reacția umană, reacția umană viscerală este

ca și cum ți s-ar întoarce stomacul pe dos.

Simți înălțimea.

Simți teroarea, într-un fel, și simți consecințele.

Cred că este important să faci diferența

dintre risc și consecințe.

Numai Alex știe cu adevărat nivelul de risc pe care și-l asumă,

pentru că el e cel care s-a pregătit.

El este cel care și-a dedicat întreaga sa viață acestei meserii.

Așa că, pentru el, cred că e un fel de demonstrație a măiestriei sale

și da, se simte bine.

Pozitivitatea lui e o minune pentru mine.

Știi, este cu adevărat ceva incredibil

și este ceva pe care trebuie să o ai, cred,

ca sportiv de elită

pentru a atinge nivelul de succes pe care ți-l dorești

când încerci să faci ceva

ceea ce niciun alt om nu a mai făcut vreodată

în istoria speciei noastre.

Trebuie să ai atitudine pozitivă.

Capacitatea de a-i ridica pe ceilalți din jurul tău

pentru ca ei să te poată ridica. E cu adevărat un om minunat.

În față se află cea mai provocatoare parte a acestei urcări

în timp ce el își croiește drum pe cutiile de bambus,

275 metri.

Dar urcăm pe turn și acesta este format

din trei dintre cele mai dificile obstacole pe care le avem,

Urmărim în întreaga lume

cum Alex Honnold încearcă imposibilul.

El escaladează în solo liber Taipei 101 fără corzi.

Când l-am întrebat de ce această clădire, Alex, mi-a răspuns: „Ai văzut-o?”

A spus că iubește ceva singular

care iese în evidență.

Este simplu, este cool și, sincer,

judecând după toată energia din Taipei de la oamenii minunați de aici,

orașul este de acord.

De fapt, la începutul acestei săptămâni, turnul s-a iluminat cu un mesaj

strigat de întreaga lume: „Hai, Alex!”.

Au fost mai multe clădiri aseară.

Oriunde ne uitam, se auzea „Hai, Alex, hai, Alex”.

A fost bombardat doar cu dragoste din partea fanilor de aici.

Omul nu poate merge nicăieri fără ca oamenii să vrea

să facă poze cu el și să vorbească cu el.

Înainte de urcare, echipa noastră a avut onoarea

să participe la o binecuvântare tradițională.

Au fost aduse ofrande pentru echilibru, protecție

și călătorie în siguranță.

Ne dorim toate aceste lucruri.

Și dacă te uiți la străzi în acest moment,

veți vedea drumuri închise peste tot.

Este evident că este o mulțime enormă.

Alex continuă să le facă cu mâna, dar ei sunt în spatele bazei,

și asta este foarte intenționat.

Există o zonă de excludere de peste trei acri în jurul turnului.

Vrem să asigurăm siguranța tuturor,

pentru că nu trebuie să fii Mark Rober pentru a ști

că ceva chiar de mărimea unei monede

de la acea înălțime poate fi periculos și chiar fatal.

De aceea, vrem să protejăm pe toată lumea deoarece ne aflăm în umbra Taipei 101,

cât ni se permite să ne apropiem.

De aici, de la bază. Dar am menționat asta mai devreme.

Avem camere pe fiecare cornișă, fiecare crăpătură.

Practic, am spart cea mai bună priveliște din oraș

pentru a vă oferi această încercare istorică.

Și uite, am fost acolo astăzi, dar există un motiv

pentru care mulți nu vor să fie acolo.

Mark, poți explica de ce creierele noastre încep să protesteze

cu cât urcăm mai sus?

Sunt aici sus, la 365 de metri înălțime,

la etajul 90, și am un respect nou

pentru ceea ce face Alex, pentru că această priveliște,

pot confirma, este absolut terifiantă!

Dar din punct de vedere evolutiv,

faptul că este terifiant pentru mine e o caracteristică și nu un defect.

Pentru că oamenii care nu se temeau de înălțimi,

care se jucau lângă stânci, ei bine, nu au trăit suficient de mult

pentru a deveni strămoșii cuiva.

Strămoșii noștri, însă, erau niște fricoși.

Nu se jucau lângă stânci pentru că le era frică de înălțimi.

Deci, la un moment dat, erau suficient de în vârstă pentru a avea copii

și ne-au transmis acele gene fricoase către noi.

Așa că ne este frică de înălțimi.

Dar, de fapt, altceva se întâmplă aici sus

când ești sus, și anume că îți pierzi paralaxa de mișcare.

Paralaxa de mișcare, poți încerca acest lucru acasă.

Dacă închizi un ochi și miști capul de la stânga la dreapta,

vei observa că ceea ce e mai aproape se mișcă mai mult,

iar ceva care este mai îndepărtat se mișcă mai puțin.

Și atunci când ești aici sus și vă uitați peste margine,

totul este atât de departe. Când Alex se uită în jos,

când mișcă capul la stânga și la dreapta, nu există paralaxă de mișcare.

Deci creierului tău îi lipsește acea buclă de feedback

și îți dă senzația că nu e bine.

De fapt, te face să te simți amețit

și pot confirma asta de aici, la 365 de metri în aer,

când îmi mișc capul înainte și înapoi

că te face să te simți foarte amețit.

Da, aș vrea să găsesc un cuvânt mai elocvent pentru asta.

Am fost acolo acum câteva zile

și vom vedea ce am încercat să fac.

Cuvântul care îmi vine în minte este „vomitiv”.

Știu că nu e prea elocvent.

Și ai vorbit despre… Chiar și de pe frânghia de sus…

Da, uite, e unul dintre lucrurile alea.

Am fost într-un ring de wrestling, am urcat pe scări,

am urcat pe cuști de oțel.

Și când te uiți în sus la ea, îți spui că nu e chiar atât de rău.

Dar apoi începi să urci.

Apoi începi să urci, ajungi sus și te uiți în jos

și totul se schimbă și zici: „Coborâți-mă”.

Adică suntem la un metru și jumătate pe o scenă aici.

Mă uit în jos la oamenii ăștia minunați de jos.

Uite-l. Respiră adânc.

De fiecare dată când ajunge în vârful dragonului, mă entuziasmez.

Știu.

Mă simt atât de… E ca și cum aș putea respira. Nu-i așa?

Emily, ești o alpinistă de excepție.

Te uiți vreodată în jos și spui: „O, Doamne!”

O, nu.

Tot timpul. Da.

Am frică de expunere. Și dacă nu am fost la înălțime

pentru o perioadă semnificativă de timp, îmi ia ceva timp să mă reobișnuiesc.

Și pentru mine, este ca și cum simt tot aerul

de sub picioarele mele este cel mai intimidant.

Așa că, pentru mine, îmi ia ceva timp

să mă obișnuiesc din nou de a fi la înălțime,

să-mi reobișnuiesc organismul cu asta.

Alex se mișcă foarte repede, făcându-și drum printre cutiile de bambus,

care, după cum ne-a spus Emily, sunt unice pentru că, de obicei, punctul crucial,

care este partea dificilă a urcării,

nu reprezintă cea mai mare parte a escaladei așa cum e aici.

Dar el urcă spre etajul 60,

iar în cultura taiwaneză…

Să rămân pe stânga sau în centru? Da, pe stânga.

Chiar face blocaje pentru camere.

- Omul ăsta se pricepe la televiziune. - Da. Înțelege.

În cultura taiwaneză, 60 înseamnă reînnoire.

Și la etajul 60, așteptându-l pe Alex, se află Mark și Sanni.

Să vedem ce fac. Iat-o!

Da, au plecat toți?

Înțeleg.

Bine.

Mulțumesc.

Imagini absolut incredibile cu Taipei 101

și perspectiva lui Alex urcând pe ea chiar acum

din unul dintre elicopterele noastre.

Ai auzit? A spus că devine din ce în ce mai bine.

Tocmai a trecut pe lângă soția lui, Sanni,

care a spus că nu l-a văzut niciodată făcând solo liber

de o asemenea amploare.

Era foarte nervoasă când l-a văzut. Ea zâmbește ușor când el trece pe lângă ea

și suspină profund în timp ce el urcă

pe cutiile de bambus.

Trebuie să fie incredibil.

Adică, să o poți avea aici și să-i vezi chipul în timp ce urci,

trebuie să fie… Adică, tremură, e neliniștită,

dar asta trebuie să-l revigoreze, să-l împingă la nivelul următor.

Știu că având-o pe soția mea alături…

Marea Becky Lynch, apropo, dacă nu știți.

Cea mai mare din toate timpurile. Când suntem acolo unul pentru celălalt,

sprijinul acela… nu poți exprima în cuvinte ce înseamnă.

Da, știu că Alex este un erou,

dar cred că Sanni ar putea fi adevăratul erou în acest moment. Sincer.

Trebuie să fie foarte, foarte stresant.

Văzând-o pe Sanni n-ar putea să-l distragă

în vreun fel în timp ce el încearcă să se concentreze?

Nu, nu cred. Cred că e prea concentrat.

Este prea concentrat. Această ascensiune, desigur, nu este trivială,

dar el e atât de bine pregătit pentru ea,

și chiar este în ritm acum.

Ei bine, am simțit că poate că voi fi în ritm

când m-au întrebat dacă doresc să încerc să fac ceva

ce va face Alex pe această clădire. M-am hotărât, de ce nu?

Atârnați-mă la 90 de etaje înălțime în timp ce urc cutiile de bambus.

- Și știi ce am făcut? - Ce ai făcut?

Am eșuat lamentabil.

Suntem la peste 300 de metri înălțime.

Doamne. Bine.

Da. Nu, sunt bine. Sunt foarte, foarte bine.

Deci suntem bine. Bine, să o facem.

Ești gata să treci peste margine?

Să o facem.

Coboară.

Elle, într-un minut, vom încerca să urcăm pe dragon.

Nici măcar nu știu cum.

Doamne.

Frumos. Așa.

- E atât de alunecos! - Foarte bine.

Nu, nu.

Deci mâna stângă pe stânga.

Da, bine. Așa. Ești pe drumul cel bun.

Bine.

Ce face Alex aici, scoate o mână,

mâna stângă pe marginea aceea. Te apropii, nu?

Bine.

- Frumos. - Sunt epuizată.

Frumos, Elle. Aproape.

- Vrei să te ajut? - Mulțumesc.

- Doamne. - Frumos.

Foarte bine.

A fost foarte ușor și cred că cel mai important, sper

că l-am inspirat pe Alex că poate face asta.

Sper că i-am arătat

că există o cale de a… O să cobor de pe margine.

Doamne, apropo, incredibilul răbdător și încurajator om

cu care am stat de vorbă acolo este Waldo Etherington.

Fără îndoială, unul dintre cei mai buni… cel mai bun montator din lume.

Montatorii se asigură că echipamentele,

oamenii etc. sunt în siguranță atunci când sunt fixați cu corzi.

- Și m-am simțit în siguranță. - Aproape ai reușit.

- Erai aproape. - Ploua, Seth, în apărarea mea.

Emily, nu pretind că știu să mă cațăr, dar ploua și era alunecos,

iar mâinile mele erau complet epuizate.

Ce aș fi putut face în acel moment pentru a-mi oferi puțină ușurare?

Da, ploaia cu siguranță nu te-a ajutat.

Mulțumesc.

Nu-i da o scuză. Haide.

Există lucruri pe care le fac alpiniștii, tactici pe care le folosim

pentru a ne conserva energia, pentru a gestiona ceea ce numim pompare.

La asta se referea Alex puțin mai devreme.

Să stai mai mult în picioare.

Astfel, picioarele sunt mai puternice decât brațele. De obicei așa este.

Și atunci când îți poți sprijini șoldurile de perete,

stând cu adevărat în picioare,

scuturându-te. Îl vezi pe Alex făcând asta din când în când.

Își scutură brațele. Își reface circulația sângelui acolo.

Și respiră. Respirația este poate unul dintre cele mai importante lucruri.

Adesea uităm să respirăm când suntem în situații de stres.

A reușit.

A doborât încă un dragon.

- Încă unul. - Încă unul.

De fapt, vreau să revin la Pete Woods, comentatorul nostru.

Am menționat că Emily vorbea despre unele semne de încetinire.

Vezi ceva la Alex care să indice fizic

că începe să încetinească puțin?

Observ asta puțin, Elle.

Tempoul pe care îl avea la început era cu siguranță

pentru a intra în ritm.

Și acum cred că devine puțin mai cumpătat.

Vrea să-și conserve energia. Emily a vorbit despre respirație.

Așa că îl poți auzi respirând, îl poți vedea făcând mișcări foarte,

foarte specifice,

dar poți vedea și mușchii și venele din antebrațul său

începând să se vadă cu adevărat, și atunci începi să-ți dai seama

că e puțin stors.

Îl vezi când își șterge mâinile, se întinde puțin,

dar chiar acest mic cârlig al călcâiului, acest mic călcâi prins pe lateral,

chiar și aceste mici lucruri îl ajută să economisească energie.

E incredibil. Adică…

Se pare că normalizăm ceva

- …ce nu este normal. - Da,

mă uit aici de la birou și aproape că…

- Parcă nu-l mai văd. - Sigur.

Aici ne aflăm în acest moment.

Și când ești atât de bun la ceva, așa cum este Alex,

și ești atât de încrezător, și ești atât de pregătit,

faci imposibilul să pară posibil

și faci ceva ceea ce este extrem de dificil

și extrem de periculos să pară atât de ușor.

De fiecare dată când ajunge în vârful unuia dintre acești dragoni

inima mea începe să bată mai încet puțin,

pentru că simt că există un element „Bine, e în siguranță”,

și în secunda în care își ia zborul și cu cât se ridică mai sus,

pe măsură ce se apropie de turnul acela,

e înfricoșător. Asta e… Totul e în joc aici.

- Nu există loc pentru erori. - Emily, tu…

James, nu știu dacă mă auzi, dar eu…

Am pierdut muzica și nu am comunicații sau nimic. E doar…

E în regulă dacă asta face parte din plan,

dar sunt doar curios dacă căștile mele sunt defecte.

Și asta e înspăimântător. „Am pierdut legătura”.

„Mi s-a oprit muzica”. Adică, asta îți strică ritmul?

Pe măsură ce se ridică și lucrurile astea încep să intre în joc,

nivelul de pericol continuă să crească.

De fapt, Emily, monitorizăm ritmul cardiac.

Am discutat la începutul acestei ascensiuni.

Totul se rezumă la a fi liniștit, calm, relaxat.

Iar ritmul cardiac crește puțin

pe măsură ce continuă să urce.

Da, era de așteptat.

Adică, urcă o clădire înaltă de 490 m

și e destul de solicitant.

După cum am spus, escaladarea nu e ușoară.

Nu este ușor pentru nimeni.

Așa că, desigur, el este într-un ritm. Este într-o stare.

Probabil că ritmul cardiac îi crește

pentru că face ceva foarte fizic.

Ești un alpinist campion.

Și pentru cei care nu știu, Emily, destul de cunoscută,

a devenit prima femeie care a escaladat liber El Capitan

- …în mai puțin de 24 de ore. - Traseul Golden Gate.

Traseul Golden Gate în mai puțin de 24 de ore.

Deci, înțelegeți,

a fi pionier, a depăși limitele, aceste lucruri sunt în ADN-ul tău.

- Ai face asta? - Absolut nu.

Nici vorbă.

De ce?

Escalada solo este un sport foarte unic.

Este ceva care nu atrage pe toată lumea.

Mie nu îmi place. Nu vreau să simt acea teamă.

Nu vreau să trec prin asta.

Îmi place alpinismul, dar, da,

nu este ceva care mă atrage.

Atunci, ce îl atrage pe Alex? Ce este? Ce îl atrage?

Pentru că nu sunt prea mulți oameni…

Ai putea la fel de bine să urci cu mine.

Nu sunt prea mulți oameni care vor să facă așa ceva,

și mai ales la acest nivel.

Da, cred că este de fapt puțin greu de înțeles.

Dar l-am auzit spunând înainte că îi place să fie în locuri

în care nimeni nu a mai fost vreodată.

Îi place să fie sus.

Cred că există o prezență supremă în escalada solo

pe care nu o găsești nicăieri altundeva în niciun alt tip de viață

cu excepția momentului în care totul e în joc.

Și astfel, doar fiind în acea mișcare, în acea stare,

și a fi super prezent unde literalmente nimic altceva nu contează

în afară de ceea ce ai în fața ta și mișcarea pe care o execuți,

cred că asta ar putea fi o parte din ea. Cred că asta te mobilizează.

Începe să se facă mai vânt acolo sus.

Da, așa este. Pentru că ajunge în vârful

cutiei de bambus numărul opt.

Aceasta ar fi ultima cutie de bambus.

Zece dragoni, opt cutii de bambus.

De fapt, ai menționat unele dintre mișcările pe care le face.

Să revenim la Pete cu comentariul nostru în direct.

Ce vezi, Pete?

Adică, eu…

Mă interesează modul în care el continuă să se lupte cu dragonii.

Sunt puțin diferiți când se apropie de jos

sau din stânga sau din dreapta.

Această traversare îi conferă un pic de echilibru

când se oprește în fața dragonului spre pervazul ferestrei,

dar și traversarea peste pervazul ferestrei.

Acum, este o platformă mult mai mică pe care se deplasează,

și nu mai are niciuna dintre acele mișcări de tragere de tranziție.

Așa că încearcă să se tragă în jos pe o suprafață foarte alunecoasă.

Se simte puțin mai ușurat, dar nici nu stă prea mult timp aici.

Și, Elle, voi spune că am văzut asta la fiecare până acum.

El întoarce colțul pe partea rotunjită a dragonului

cu acest mic salt.

Inima mi se oprește de fiecare dată.

La fel și mie.

După cum se știe, alpiniștilor le plac suprafețele plane pe care să stea,

iar dragonii sunt curbați.

Deci, vei observa și tu că stă în centru

pe cât posibil, dar la început,

el se întinde pe o parte. Se întinde puțin.

- Seth, alunecă în acea curbă… - Derapează, da.

…și asta ar fi și un pic deranjant.

Picioarele tale nu par să fie că sunt sub tine în acel moment,

doar din cauza schimbării unghiului.

Din nou, dacă tocmai v-ați alăturat nouă, urmăriți Skyscraper Live.

Marele Alex Honnold încearcă să urce 520 m pe Taipei 101.

Cea mai mare escaladă urbană din istorie, dacă o va finaliza fără corzi.

Despre asta vorbesc. Mă face să mă opresc.

Urcă-te pur și simplu în vârf. Haide.

Se mai pune dacă te prind de glezne?

O să stau aici pentru o secundă.

O să ia o mică pauză.

O să încerc să-mi curăț pantofii și degetele puțin.

Ce face aici, Emily?

O să-și curețe pantofii și degetele.

Da, o să-și curețe pantofii și degetele

pentru că am fost sus pe clădire când am făcut turul clădirii,

și ne-a spus că de fapt e destul de murdară.

Există puțină grăsime,

și care se poate acumula pe pantofi și pe mâini.

Și chiar vrei ca mâinile și picioarele să fie foarte curate.

James, nu știu dacă mă auzi, dar eu doar îmi curăț pantofii o secundă.

Vezi mărimea?

V2 în sala mea de sport.

Alex își ia o mică pauză, o siestă, dacă vrei,

își curăță pantofii și degetele. Ai menționat că este murdar.

Clădirea e celebră de Anul Nou pentru focurile de artificii uriașe.

Au explicat că resturi

ar putea fi încă pe clădire.

În timp ce el continuă să urce. În față se află turnul.

Da, da, căștile mele nu mai funcționează.

Ar trebui să le schimb sau să fac ceva?

Turnul este format de console,

inele și turlă.

- Vă vom ghida. - Te aud, James. Bună din nou.

Pe măsură ce ne apropiem, veți vedea semnele de acolo, în clădire.

„Alex solo 101”.

Sunt mulți angajați Google foarte entuziasmați.

Da, îi aud. Ei mă aud?

Îl aud din nou pe James. Mă aud și ei? Da, bine.

Echipa Google e atât de entuziastă, e o nebunie.

Nu e doar etajul Google, Alex.

- Toată lumea e. - Suntem cu toții.

Acesta e orașul perfect pentru ascensiunea istorică a lui Alex

pentru că în momentul în care a ajuns în Taiwan,

fanii au ieșit în număr mare.

James, vreți să puneți din nou melodiile mele?

Frica este o parte omniprezentă a escaladării.

În special în cazul escaladării libere, alpinismul fără coardă.

Dacă cazi, mori. Evident, este înfricoșător.

Escaladarea liberă e unul dintre cele mai periculoase sporturi din lume.

Foarte puțini alpiniști de elită sunt dispuși să riște totul

pentru a escalada fără corzi.

Pur și simplu nu vreau să mor.

- Asta e tot. - Desigur.

Magnus e un alpinist foarte bun.

O să fie bine dacă va reuși să treacă peste frica inițială.

Nu recomand nimănui să încerce asta.

Nu încercați asta acasă.

Am trăit cu siguranță momente de frică reală când urcam,

dar am devenit mult mai bun în gestionarea fricii pentru că,

știți, am fost atât de speriat.

Adică, cel mai bun mod de a gestiona aceste momente înfricoșătoare

este să gândești rațional la situația în care te afli,

să încerci să respiri adânc, să te calmezi

și să încerci să iei cele mai bune decizii.

Și când totul merge bine,

probabil că e cea mai bună senzație pe care o experimentez în alpinism.

Probabil că e cea mai bună senzație pe care o simt în viață.

Seth, când oamenii au aflat că voi face acest proiect,

erau două cuvinte care se repetau.

- „E nebun?” - Răspunsul este da.

Dar oare chiar este? Adică, Emily, ascultă…

„E nebun? E un dependent de adrenalină. Are dorința de a muri. E construit greșit.

Creierul lui e defect.”

- Ce nu înțeleg oamenii despre Alex? - Lasă-mă să adaug un epilog.

E nebun, dar eu îl înțeleg.

Adică, îl înțeleg.

Înțeleg dorința de a vrea să faci ceva

ce nimeni altcineva nu a făcut vreodată.

Așa că înțeleg acea motivație.

Există ceva în el care îl împinge să fie mai bun,

să facă ceva diferit, să-și lase amprenta în istorie.

Da, e nebun.

Adică, uită-te la el. E atât de sus.

Nici măcar nu-l poți vedea de jos.

Dar înțeleg, Em. Înțeleg.

Da, cred că ai exprimat perfect.

Unul dintre cele mai neînțelese lucruri despre escaladare liberă,

și probabil despre alpinism în general, este acea adrenalină…

Oameni buni, în fața mea am un semn pe care scrie:

„Țintește sus și găsește o cale”.

- Țintește sus și găsește o cale. - Voi face tot ce pot.

Așa e. Am înțeles.

Nu cred…

Când simți adrenalina în timpul escaladării libere,

ceva a mers în general prost.

Este un proces atât de lung.

- El este pe perete de o oră deja. - Peste o oră.

Nu poți avea adrenalină în tot acest timp.

Asta înseamnă că ceva nu a mers bine.

Este vorba despre…

de a fi calm, de a te mișca în ritm, e vorba despre stăpânirea meseriei tale,

și exact asta face el.

Și, da, Alex simte frică. O simte… Înțelege cum să o gestioneze,

așa cum a spus, și este un proces și este nevoie de zeci de ani de pregătire

și antrenament pentru a ajunge în acest punct.

Când începi să obosești

și când ești obosit, când trebuie să mergi mai departe,

Seth, tu știi cu siguranță asta.

Din nou, este vorba de repetiție, iar și iar și iar,

- …făcând aceeași mișcare iar și iar. - Da.

Și asta te poate pune într-o situație foarte precară

în care trebuie să te descurci să treci mental peste asta.

Și asta este extrem de dificil.

Dar problema este că te pregătești pentru suferință.

Te pregătești pentru asta, și, într-un fel,

îmbrățișezi acea durere.

Știi la ce să te aștepți.

S-a antrenat nenumărate ore pe perete, în sala de sport,

pentru a simți cum se va simți acum

în timp ce se apropie de vârful acestui turn.

El înțelege cum se simte asta.

Și, într-un fel, când vine momentul, este ca o pătură caldă și binevenită.

Acum iată-ne aici.

Acum suntem în punctul în care m-am antrenat pentru asta.

Știu că pot să trec peste asta.

Și de cealaltă parte de această nebunie…

este măreția, este ceva ce nimeni nu a mai făcut vreodată.

E o fetiță care se cațără chiar în fața mea, la fereastră.

Cu siguranță aveam unele idei preconcepute, nu?

Dar îl privesc cum face asta. Este o persoană extrem de sensibilă.

- Iată zgomotul! - A revenit.

Iată zgomotul.

Și se ridică acolo. E atât de frumos. E un sentiment plăcut.

Din nou, Alex se urcă

pe cutiile de bambus, și ia o mică pauză.

În față se află turnul cu consolele,

inelele și apoi turla.

Deci el… Câți dragoni mai are?

- Doar unul, nu? - Doar unul.

Deci punctul crucial, așa cum ai spus,

și cea mai grea parte a acestei urcări, el aproape a trecut de ea.

Deci, când privești, ca alpinist, când te uiți la el:

„Bine, acum aproape

- … am terminat cu cea mai grea parte.” - Bate vântul.

Când ești aproape gata cu cea mai grea parte,

există un nivel de entuziasm

pe care îl simți, ca și cum te apropii de final?

Cred că îți poți permite un anumit nivel de entuziasm,

- …dar nu se termină până nu se termină. - Da.

Ceea ce e interesant la alpinism

este că pot exista mai multe momente cruciale.

- Nu. Nu spune asta. - Poți avea…

Poți avea un punct crucial principal, și apoi poți avea un punct crucial

care apare spre final care rezultă din oboseală.

Și, știi, nu cred… Nu cred că vârful va fi ușor.

Cred că va fi tot solicitant.

Nu.

Deci, el își poate permite puțină emoție, cu siguranță, puțină încurajare,

dar apoi va trebui să rămână concentrat.

Alex a spus că cea mai grea disciplină

este să nu-ți lași mintea să ți-o ia înainte,

fiindcă dacă-ți spui:

„Bun, am terminat,” nu mai urci

cum trebuie ca să reușești.

Trece de ultima cutie de bambus

și de ultimul dragon.

Să vedem ce are de spus Pete Woods,

comentatorul nostru.

Ce urmărești la el, Pete?

Păi, mă uit la… Cel mai mult, la picioarele lui.

Trebuie să șteargă geamurile lungi de două ori.

Și mereu există un mic risc de alunecare

pentru că, așa cum ați mai spus,

nu există aderență.

Indiferent de cât de bună e talpa pantofului,

tot alunecă puțin.

Soluția lui e să apese mai tare.

Vedeți cum alunecă stângul în urcare.

Dar, Elle, se mișcă foarte bine. Se mișcă cu încredere.

E atent în ambele părți când e pe colț.

Agață cu călcâiele, șterge palmele.

Asta îmi arată că e foarte stăpân pe el în acest moment.

Și căldura?

E cea mai caldă zi din săptămâna asta

de când ne aflăm în Taipei. Căldura și soarele acesta

i-ar putea influența modul de cățărare, Pete?

Și-a suflecat pantalonii

de două ori,

ceea ce nu ajută prea mult pe căldura asta.

Dar metalul se va încălzi, iar asta

îi va face palmele să transpire.

Ar putea folosi mai multă cretă.

Se vede că de câte ori își proptește călcâiul,

se șterge de pantaloni.

Alpiniștii sunt obișnuiți cu asta.

Acea ștergere mai ia puțin

din sudoare și din sebum,

mai pune puțin praf de cretă ca să usuce palmele.

Se descurcă foarte bine.

Dar, da, Seth, sigur îi e cald

și știi că asta duce la oboseală.

Emily, am fost cu tine toată săptămâna,

o mică scuturare.

Văd cum scutură mâinile.

- Ce face? - O mică scuturare.

Ia o mică pauză de odihnă.

E ca o scuturare din încheietură.

Poate ia și puțină cretă.

Asta ajută circulația sângelui din antebrațe.

Dacă abia ați sosit,

urmăriți încercarea lui Alex Honnold

de a se cățăra fără frânghii, fără hamuri, fără parașute

pe Taipei 101, aproape 520 de metri.

Cunoașteți clădirea. Apare mereu

în fiecare fotografie a orașului.

Artificii, cărți poștale, filme.

E un simbol al ingineriei. Dar astăzi este personajul negativ.

Personajul negativ pe care Alex încearcă să-l învingă.

Va reuși oare, pe măsură ce ne apropiem de cea mai dificilă parte?

Vreau să vă fac cunoștință

cu membrul echipei îndrăgit de copiii mei,

Mark Rober.

El face știința incredibil de distractivă

în calitate de vedetă a CrunchLabs, un show de văzut pe Netflix.

Dacă vă place știința nebunească,

Mark Rober nu vă va dezamăgi.

Și chiar acum, pe platforma de observare se află Mark

alături de soția lui Alex, Sanni.

E în regulă. Se descurcă.

Iată-l pe Alex! Îl puteți observa chiar acolo.

Suntem la etajul 89.

Încercăm să păstrăm o liniște respectuoasă

ca să nu-l perturbăm.

Dumnezeule!

Ce?

Alex!

Urcă, urcă!

Platforma de observare prinde viață.

Vai!

Doamne!

Vai!

Asta îți dă peste cap creierul.

Parcă nu-i ceva ce ar trebui să poți vedea.

Ce părere aveți?

Da!

Sunt aici alături de Tina.

Tina, când era aici, am auzit că ai spus:

- „E drăguț!” - S-a întrerupt conexiunea,

- Te-am citat. - Da.

- Este incredibil. - Ce spui?

Cred că voi vomita.

Tina, și tu ești alpinistă…

Nu știu dacă mă auziți,

dar eu nu vă mai aud. Poate că am urcat prea sus.

Dar sunt foarte entuziasmat.

Chiar m-am entuziasmat.

Mai mult decât…

Cățărarea ultimului dragon a fost ca…

Muzica celor de la Tool are legătură cu asta.

Îl avem și pe Matt aici. Matt, tu ești de aici.

- Locuiești în Taiwan de 20 de ani? - Da.

Sunt american. Sunt aici de 20 de ani.

Ești în comunitatea alpiniștilor?

Da, sunt foarte activ în ea.

Sunt norocos pentru asta.

Îi dăm legătura lui Alex.

Cred că se odihnește.

Da, Alex, mă auzi? Ești prea sus?

Sunt Elle. Mă auzi?

Da, te aud acum și încă te și văd.

- Încă ne vede. - Noi nu te putem vedea.

Nu, nu putem.

- Ai dispărut. - Ești prea sus, domnule.

Îmi scot binoclul.

Te-am auzit, Alex, și fiindcă am stat cu tine,

știu că acel entuziasm nu-i mereu ceva bun.

Nu ești neapărat energic. Cum te simți?

Sunt bine. Sunt obosit, cu siguranță.

Dar nu, m-am simțit grozav.

Fiindcă am încercat să urc încet și constant.

Am vrut să economisesc energie. E obositor, e o clădire uriașă.

La ce te gândești când urci

pe chestia asta, frate? Care-s gândurile tale?

Am încercat să urc încet și constant,

cât mai controlat. Bate vântul cam tare.

Nu știu dacă vedeți,

dar în colțul pe care urc eu,

vântul bate cel mai tare.

Încerc să mă țin bine și să urc cu grijă.

Și să apreciez priveliștea.

Uitați-vă la ea!

E o nebunie. Orașul e…

Ce zi frumoasă în Taipei!

Alex, ai vorbit despre asta,

la fel și Emily,

escalada liberă de un sport solitar.

Cum a fost să urci pe lângă fețele oamenilor

care-și făceau poze cu tine?

Da, nu sunt obișnuit cu asta,

dar e mișto.

Împărtășim experiența nebunească,

mai ales cei din clădire.

Cred că mulți lucrează în ea.

Probabil că se vor uita altfel la fereastră de acum.

Mă gândesc

că de acum vor vedea altfel clădirea asta.

Nu știu.

E mișto să împărtășesc asta.

Cu siguranță e mișto să te vedem urcând.

Ai depășit cutiile de bambus,

adică mare parte din ea.

Te apropii de turn, cea mai dificilă parte a cățărării.

Când vezi ce te așteaptă,

între proeminențe, inele și vârf…

Iată! Se uită în sus.

Care va fi abordarea ta?

Aceeași. Voi încerca să urc constant.

Cred că vântul va fi și mai problematic.

Dar mă simt bine.

Voi păstra ritmul și mă voi distra.

Încă ceva,

ți-a revenit muzica, frate?

- Da, a revenit. - Da!

Nu știu cum,

dar mă bucură mult.

- E necesară. - Mă distrez.

Te înțeleg.

Vrem să ai tot ce-ți trebuie

pentru a termina și ultima parte,

fiindcă știm că ai spus asta, Alex,

ai spus că nu te relaxezi

când vine vorba de cățărare.

Te concentrezi până la capăt, nu? Despre asta-i vorba.

Fiecare mișcare contează.

Nu mă voi grăbi și mă voi cățăra cum trebuie.

Cred că trebuie să continui.

Voi continua

cât timp sunt încălzit, motivat și pregătit.

Suntem gata să te privim.

- Haide, Alex! Hai! - Ne vedem sus!

Să-i dăm bice!

- La revedere celor de pe platformă! - Hai!

Voi trece peste macara.

„Voi trece peste macara.”

Da, nimic neobișnuit.

Pentru cei noi, urmăriți Skyscraper Live.

Alex Honnold, cel mai mare cățărător solo din lume

încearcă ceva cu totul nou,

să urce pe Taipei 101 fără corzi.

A depășit obstacole uriașe, plăcile, Ruyis,

cutiile de bambus și dragonii.

- Incredibil! - Absolut.

Acum va ajunge la cea mai grea parte.

Cea care ne îngrijorează pe toți.

Și anume turnul, unde va da de prima proeminență.

Mai devreme, Alex a spus că depășirea lor

îl va solicita la maximum.

Da! Sunt foarte entuziasmat.

Proeminențele.

Următoarea mare provocare îl așteaptă pe Alex la puțin peste 420 de metri.

În punctul ăsta,

ai urcat deja cât Empire State Building

și ajungi la proeminențe.

Ce te preocupă?

Partea grea la ele

e că îți susții toată greutatea corporală.

- Atârni de acolo? - Da, chiar atârni.

Da, grozav.

Arată-mi ce antrenezi pentru asta!

Tracțiuni mai explozive,

ca să ai…

Vai!

- Cam așa ceva. - E nevoie de forță.

Forța în partea de sus va fi esențială aici.

Va continua Alex, sau va renunța?

Ca multe alte elemente ale clădirii,

proeminențele au un rost,

iar azi, rostul lor e să-l oprească pe Alex din cățărare.

De ce e porțiunea asta atât de îngrijorătoare, Emily?

Fiindcă este cea mai abruptă.

Mai abruptă decât tot.

Trec și de camera de supraveghere.

Alex mi-a spus că mișcarea asta

îl îngrijora cel mai mult când analiza clădirea,

fiindcă e abruptă.

Și și-a dat seama că poate apuca

suportul camere de filmat pentru a se întinde după proeminențe.

Ce tare!

A fost incredibil. A fost…

A făcut-o cum te-ai așteptat, Emily?

Da, exact.

A făcut cum mă așteptam.

Uneori, eliberarea picioarelor este o modalitate mai eficientă

- …de a urca. - E înfricoșător.

- Corect. - Nu. E mai bine să le ții ferme

…decât să se atârne aiurea.

Dacă poți s-o faci, încordează abdomenul, ridică-le,

e mai rapid și mai eficient,

și cred că o va mai face de câteva ori.

Porțiunea asta nu-i la fel de lungă,

dar este dificilă fiindcă-i mai abruptă în unele locuri.

E cea mai dificilă parte a cățărării.

Știți ce? Am cam obosit.

Îl urmărim pe Alex Honnold…

încercând să escaladeze solo 101.

Este ultima parte a cățărării, dar tocmai a spus

că a obosit. Un lucru la care ne așteptam, totuși.

Se îndreaptă spre vârful turnului.

La câteva zeci de metri distanță de glorie, dar fără a se putea relaxa.

Nu, nu e timp pentru…

Poți recunoaște că ești obosit, dar acum ești în faza finală.

Nu mai contează ce a fost până acum.

Contează doar să dai înainte pentru a ajunge la măreție.

Gata de campusing?

L-ați auzit zicând: „Gata de campusing?”

- Ce înseamnă asta, Emily? - Ce vânt!

Adică se va cățăra fără să-și folosească picioarele,

la asta se referă.

- Iată-l! - Doamne!

Este incredibil.

După tot ce a făcut pentru a ajunge în acest punct,

este de necrezut.

Depășește orice așteptări.

A mai depășit un obstacol.

James, fac ceva sau urc direct?

A ajuns la etajul 101 unde urmează să fie întâmpinat

de către Mark Rober, care îl așteaptă. Mark?

Da, Alex tocmai urcă peste balustradă.

Va continua să urce.

Suntem la etajul 101. Nu mai există etaje mai sus.

Mai sunt doar 60 de metri până la vârf.

Puteți vedea că mi-am întors șapca cu cozorocul la spate,

fiindcă vântul e nemilos.

Energia este palpabilă.

Sunt aici cu Sanni.

Sanni, cred că te simți foarte bine acum, nu-i așa?

Nu vreau să sărbătoresc prea devreme,

dar mă simt oarecum ușurată.

La fel și eu.

Când va ajunge în vârf,

la ce crezi că se va gândi?

Va fi foarte entuziasmat.

Cred că abia la final va putea

să aprecieze momentul și locul acesta

cu adevărat.

Da, să-i ținem pumnii!

Bun. O vom lăsa pe Sanni

să meargă la el odată ce va coborî din vârf.

Suntem nerăbdători.

Știu că am luat liftul până aici, dar simt entuziasmul.

Vom reuși! Hai! Aveți legătura.

După cum vedeți,

urmează inelele.

Despre ele mi-a spus clar

că îl îngrijorează.

Ele nu sunt aleatorii.

Sunt inspirate de vechile monede chinezești.

Ele simbolizează prosperitatea, echilibrul, protecția,

ceea ce-i cam ironic, Seth,

fiindcă pentru Alex reprezintă o porțiune dificilă.

Da, știu că lui Mark i-a plăcut acolo sus.

Nu!

Emily! Nu! De ce?

Nu!

Emily, el se joacă cu sentimentele noastre.

Da, puțin.

Nu părea sigur, dar a fost sigur.

Ăsta-i scopul acelei tehnici.

Da, o mică pauză pentru odihnă.

Din nou, îl urmărim pe Alex.

E ultima porțiune.

Este vârful.

Și Emily…

Această scară

este aici pentru că este imposibil…

Nici măcar o pasăre nu se poate așeza pe acolo, e imposibil de cățărat.

- Da. - Dar este tot

…nesigură.

Chiar mi-a spus că e dificilă.

Scara este foarte instabilă

și vântul accentuează asta.

Ce priveliști uimitoare

- …ale Taipei 101. - Incredibil.

Vremea e bună în sfârșit.

A plouat toată săptămâna.

Au fost mai multe cutremure toată săptămâna.

A trebuit să amânăm cu o zi,

dar Alex este atât de aproape de a face ceva

la care visează încă din copilărie.

Emily, ți-a povestit despre Taipei 101.

Când ți-a spus prima oară

că vrea să facă asta?

Prima dată am auzit acum vreo 12 ani

că voia să o escaladeze,

că mereu a vrut să escaladeze un zgârie-nori..

Mă simt norocoasă că pot privi asta acum.

E istorie, frate.

Pe măsură ce urcă,

uitați-vă la priveliște, la oraș…

Pare… ireal.

Ce frumusețe, se scrie istorie acum!

Este magic.

Lumea îl întreabă de ce vrea să escaladeze un zgârie-nori

fără corzi, la televizor.

El a zis: „Dacă ai voie s-o faci, o faci.”

A spus că urca de mic pe clădiri,

dar apoi a devenit adult

și n-a vrut să încalce legea.

Acum are ocazia asta.

Cea mai rușinoasă urcare pe o scară.

Vă amintim că încă nu s-a terminat.

Asta-i cea mai dificilă parte.

Emily tocmai a spus.

E o scară instabilă.

El e foarte obosit.

Ne-a spus acum 20 de etaje că e entuziasmat

și epuizat.

Dacă ar vrea, ar putea renunța

chiar și acum,

dacă n-ar dori să continue.

A reușit!

Alex Honnold a făcut din nou istorie.

Incredibil!

Cam bate vântul.

Căștile mi s-au deconectat, așa că nu aud pe nimeni.

Dar încă văd masa voastră, așa că Elle, Emily și Seth,

dacă mă auziți,

vă văd și sunt foarte fericit.

- Doamne! - Ce vânt!

- Se vede. - Ce mișto e!

Alex, ai reușit.

Ai reușit. Ai scris istorie.

Este ceva ce ți-ai imaginat toată viața,

iar acum trăiești clipa. Ce e în sufletul tău, Alex?

Face un selfie.

- Să vedem! - Suntem în 2026.

Da!

Ia te uită!

- Vă aud! - Da!

- Stați puțin! - Așa!

Facem poze cu orașul.

Ce tare e!

Gata, las telefonul.

Bună, Elle și compania!

Nu vă aud, dar dacă voi mă auziți,

sunt foarte fericit. Și știți ceva?

Sunt și obosit.

Partea de sus e dificilă,

mi-au cam obosit brațele.

Dar e uimitor.

Alex, te auzim. Tu ne auzi?

Ne auzi, Alex?

Nu-i nimic. Vom primi vești de la el

în timp ce va coborî din vârf.

Tocmai ați văzut o imagine cu Sanni.

Dar, repet, acesta este un vis de-o viață care s-a împlinit.

Alex Honnold este, literalmente, în vârful lumii.

M-au cuprins emoțiile la final.

Aproape că mi-au dat lacrimile.

E ceva care ne inspiră.

Cu toții ne vom aminti unde eram în ziua

în care Alex Honnold a ajuns în vârful Taipei 101.

- Este incredibil. - Cum te simți?

Pari emoționată, Emily.

Da, am și lacrimi în ochi.

- Chiar am lacrimi. - Da.

Nu mi-am dat seama, dar iată!

- Sunt mândră. - Uimitor.

Că îl cunosc.

Ce emoții simți acum?

- Și de ce? - Sunt ușurată.

Cred că eram cu toții îngrijorați.

Și e foarte tare.

Mă bucur că am fost aici.

Cred că alpinismul îi e recunoscător.

sunt mândră că îl cunosc.

Unele lucruri trebuie spuse,

știi?

Din nou, dacă acum ați sosit, de ce?

Ați ratat o escaladă de poveste.

Alex Honnold, escaladând solo Taipei 101,

fiind cea mai mare cățărare urbană solo,

îndeplinirea visului de-o viață.

E ceva foarte dificil, gândindu-te la viața lui Alex.

Acum este tată, are 40 de ani.

E o altă perioadă a vieții lui

față de cea din Free Solo.

Și când a jucat în Free Solo,

Sanni n-a fost acolo ca să-l aștepte la coborâre.

Astăzi, este.

Mark Rober este alături de ea în timp ce ea își așteaptă soțul.

Mark?

Da, am pielea de găină.

Și eu m-am emoționat

văzând că unul dintre semenii noștri

a realizat ceva incredibil.

E un talent rarisim și noi am avut ocazia

să-l privim astăzi.

E un moment special.

- Ce tare! - Chiar este.

Mark, mersi că ai explicat totul științific,

toate obstacolele și provocările,

nu doar ale clădirii, ci și ale vremii.

Bine că n-a fost niciun cutremur.

N-am avut nici precipitații.

Iar acum, Alex…

Ei râd. El este…

Cred că și-a câștigat dreptul la un ham

și la ajutor la coborâre.

Cineva întreba:

„Cum va coborî?”

Am zis: „Îl vom face să și coboare.”

Nu o vom face. Va lua liftul.

Sanni îl va întâmpina.

Din nou, a fost o cățărare incredibilă a lui Alex Honnold.

Dacă ar trebui să nu încep coborârea,

să-mi spuneți acum!

Așa!

Emily, cum te simți acum că are o frânghie în mână?

Sunt foarte încântată.

Da, totul a mers perfect

și mă bucur pentru el.

Mă bucur pentru toți.

Bate vântul.

Iată-l pe Alex realizând o altă performanță incredibilă!

Cum s-ar compara asta cu unele momente

ale carierei tale?

Am avut multe experiențe minunate

prin prisma profesiei mele,

am călătorit, am făcut wrestling în fața fanilor,

am văzut atleți minunați

și realizări incredibile.

Asta-i una dintre ele.

E ceva deosebit.

Poate că nu o va mai egala cineva.

Și e prima oară când cineva face asta.

Așadar, să fiu aici când se scrie istorie,

să-l văd pe Alex făcând-o în timp ce coboară acum de pe clădire,

e ceva deosebit.

Cum am spus…

Încercând să cobor cu mândrie.

Ce vânt!

Emoțiile sunt la cote maxime.

Te cuprinde un sentiment de o profunzime incredibilă

când privești cum cineva își împlinește un vis de o viață,

și nu orice vis,

ci acela de a ajunge în vârful lumii.

E ceva incredibil.

E un profesionist.

Și am glumit cu el, Emily, când i-am vizitat casa.

I-am spus: „Dacă ești Michael Jordan al escaladei solo,

atunci cred că ești Yoda al smereniei,”

fiindcă niciodată nu-și laudă realizările.

Poți explica ce însemnă el pentru lumea alpinismului?

- Gata! - Da!

Minunat!

A fost cald?

- A fost grozav. - Da?

Mi-era teamă că ți-e cald.

Doar puțin. Apoi…

Apoi m-a speriat vântul.

A bătut foarte tare.

- A bătut. - Am ieșit afară

…și am zis: „Doamne, ce vânt!”

Totul bine, deocamdată.

- Da! - Da!

Bravo!

Arătai minunat.

Știu. M-am simțit minunat.

-N-aveam idee… - Iau un șervețel.

Ai fost rapid.

- Da? - Mă rugam să mai stai.

- Ia pauză! - Mi s-a părut că-s lent.

- Nu, ai fost rapid. - Bine.

Da.

A fost ca un atac de panică continuu.

Eram relaxat. Încercam să salut lumea.

Apoi m-am îngrijorat,

mă gândeam la pantofi.

I-am curățat de trei ori.

Degetele de câteva ori.

- M-am simțit grozav. - Da!

- Da. - Te-ai descurcat grozav.

- Super! - La ultimul dragon,

m-am gândit că-mi va fi dor de ei.

- Sunt tari. - Mie nu.

Da, corect.

Coborâm?

Da, hai în rapel!

- Da, să… - Eu mă duc.

Bine.

Ce tare!

Sunt mândră de tine.

- Da! - Bravo! Ai fost calm.

Pupici!

Bravo! Bine, mă conduci jos?

-Adică, cum… -Hai în lift!

Da, cum ajungem la lift?

Știu eu unde e liftul și unde-s scările.

Da, du-mă la scări!

Alex, mulțumim mult!

Dacă-ți zic că am colțunași cu ciocolată,

cât de repede cobori aici?

- Eu zic că destul de repede. - Bravo!

Mi s-a părut lejer pentru vântul ăsta.

- Am fost uimit. - Să facem o poză!

Hai să facem o poză!

- Pot s-o desfac? - Nu.

Profitați de prifeliște!

Faceți cât mai multe poze!

Vino aici!

Trebuie să fiu prinsă și eu.

Știu. Rămâi acolo, întoarce-te!

Privește aici!

Lumina e puternică.

- Nu văd nimic. - Știu, nici eu nu văd.

E grozav!

Stai! Ar trebui să salutăm copiii.

- Summer! - Nu se uită.

Știu, dar totuși.

- Bună, June! - Bună, copii!

- Nu se uită. - Bună, mamă!

- Bun. - Îi prindem…

- Echipa! - …pe toți băieții.

Ei sunt adevărații eroi!

Și elicopterul, da!

Stai lângă ei, Alex?

Bine.

- Spuneți: „Taipei 101!” - Da!

Da!

Bun, coborâm, da?

I-ați auzit pe Alex și Sanni strigându-și fiicele.

- Pa, echipă! - Junie și Alice.

Încă n-au patru și doi ani.

Poate nu înțeleg ce au văzut

că a făcut tatăl lor.

Dar restul lumii înțelege.

A fost absolut incredibil. Atât de aici, prieteni.

În ciuda gravitației, a oboselii și a forțelor naturii,

Alex Honnold a reușit.

Iar visul lui de-o viață a fost cucerit.

E un moment unic,

iar noi am asistat la el în timp real.

Și ne-am tot întrebat:

De ce ar face cineva asta?

Poate n-are legătură cu alpinismul.

Majoritatea nu vom escalada zgârie-nori,

dar știm cum e să ne luptăm cu ceva ce pare imposibil.

Iar Alex ne-a arătat că pregătirea,

spiritul și convingerea ne pot purta

dincolo de frică.

În numele lui Seth, Emily, Pete, Mark,

întregii noastre echipe, tuturor celor de aici de la Taipei 101

și a celor care au venit să-l încurajeze pe Alex…

…vă mulțumim din suflet

tuturor celor care ați privit asta.

Noapte bună din umbră,

de lângă vârful unui Taipei 101 cucerit.

La revedere și bravo, Alex!

Haideți!