Original subtitles

Pentru a înscrie formaţia Duran Duran în Rock & Roll Hall of Fame,

Robert Downey Jr.

Sunt extrem de entuziasmat!

California... ştie să petreacă!

E o nebunie. Să începem.

Am o întrebare. Cum poţi avea parte de longevitate

în, probabil, cea mai dificilă industrie de pe planetă?

Aş spune că prin multă muncă şi bentiţe.

Iar cu asta vrea să spun...

modă care defineşte o eră, muzică la nivel înalt

şi hituri, corect? Zeci de hituri, albume vândute,

sute de milioane dacă e posibil,

dar cel mai important,

ai nevoie de DSM, Distracţie Sofisticată şi Mişto.

Ştiţi cine are aşa ceva? Duran Duran.

Duran Duran deţin acel spaţiu

şi fac asta de peste 40 de ani.

Citiţi versurile melodiei Paper Gods,

vedeţi videoclipul pentru Celebration.

Plângeţi în oglindă în timp ce fredonaţi Ordinary World.

Priviţi feţele copiilor de şapte ani sau ale tinerilor de peste 20

când aud Girls On Film, Hungry Like the Wolf, Save a Prayer

sau Wild Boys pentru prima oară şi se prefac că sunt surprinşi

când aud celelalte 79 de hituri pe care le-au scris

şi pe care le-au ratat şi care sunt la fel de bune.

O iei razna.

Sunt norocos să fiu aici în această seară. Originea acestei trupe legendare

se rezumă la două cuvinte: încredere şi credinţă.

Nick şi John au dat un anunţ în Melody Maker.

Roger a răspuns anunţului, iar după ce acel trio puternic s-a format,

au ales un poet îmbrăcat cu nişte pantaloni roz, numit Simon.

Iar apoi, mai târziu, a semnat şi Andy.

Restul e istorie.

O istorie a încrederii reciproce şi în noi,

publicul pe care nu l-au luat niciodată de-a gata.

Şi faptul că au fost mereu transparenţi

în ce priveşte munca lor, aşa cum suntem cu toţii,

mă face să simt că de aceea îi ador pe tipii ăştia.

Ei... acesta este darul pe care ni l-au oferit.

Le-au oferit fanilor permisiunea de a creşte şi de a se schimba,

de a trece de la un mod şi de a-l accepta pe altul.

Şi... în regulă, iată: unul dintre cele mai ireale momente

pe care le-am trăit vreodată îmi va rămâne în minte pentru totdeauna.

La petrecerea mea de 50 de ani, au avut un mic număr, şi nu vă mint,

la jumătatea melodiei Rio, soţia unui proeminent regizor de la Hollywood

şi-a scos sutienul şi l-a aruncat pe scenă.

Cred că încă se mai pricep. Este contagios.

Duran Duran ne invită să ne retrăim cele mai bune zile, aici şi acum,

şi sunt în faţa noastră. Aşadar, ca fan, sunt uimit.

Este o onoare să fiu aici

pentru introducerea lor în Rock & Roll Hall of Fame,

dar ca om,

sunt recunoscător că acestor suflete talentate

li ce cimentează, în sfârşit, moştenirea.

Haideţi să vedem imaginile!

Ai auzit vreodată numele Duran Duran?

Duran Duran?

Duran Duran de pe planeta Pământ.

Eram convinsă că mă voi căsători cu un membru al trupei Duran Duran.

Dacă nu chiar cu toţi cinci.

Eram aşa îndrăgostită de Duran Duran, că mă durea.

Duran Duran e viaţa mea. Şi am crescut dansând pe muzica lor.

John! John!

Când am început proiectul Duran Duran, în1979,

aveam o imagine foarte vie despre cum voiam să sune.

Trebuia să găsim oamenii potriviţi.

Eram eu cu John, iar apoi a venit şi Roger.

Iar Andy şi Simon au fost ultimele piese ale puzzle-ului.

Simon a venit o dată la repetiţii şi avea versurile.

Avem nişte cântece aici,

trebuie doar să le punem pe muzică.

Bună seara şi bun venit la emisiunea noastră.

Pentru o trupă este... Avem discuri,

avem concerte live, iar acum ai videoclipurile,

care sunt ceva nou şi interesant.

Prima oară când am văzut Girls on Film, mi-am spus...

"Ce e asta?" "Ce se întâmplă?"

Era ceva foarte artistic

şi aveau diferite ţinute, frizuri

şi machiaje care te fascinau.

Am intrat în multe ţări din lume,

dar nu am intrat în America.

Nu am putut să intrăm în contact cu nimeni.

Dar, din fericire, a apărut MTV-ul.

Voiau să prezinte trupe noi.

Iar după ce au făcut asta, posturile radio au început să difuzeze

Hungry Like the Wolf.

Nimeni nu ştia că datorită expunerii,

mai ales în această ţară, eram difuzaţi 24 de ore pe zi,

oamenii aveau să înceapă să ştie mai multe despre trupa noastră.

Şi acum, direct din Londra, Duran Duran.

Oriunde te uitai,

vedeai Duran Duran în fiecare mall,

pe fiecare ţinută.

Stilul lor, muzica, orice făceau devenea uriaş.

Am scris mereu împreună cântecele.

Discutam până când ne puneam de acord şi spuneam...

"Bine, acum avem ceva. Putem construi de aici."

În timp ce Nick Rhodes salvează planeta,

avem şi mai multe videoclipuri la MTV Music Television.

Cântecele erau atât de bine scrise şi atât de captivante,

încât nu mai puteai să ţi le scoţi din minte.

Scuză-mă, eşti...

Bond. Simon Bond.

Reflex, a părut un cântec foarte comercial,

dar lipsea ceva. Iar apoi ne-am gândit că ne-ar putea ajuta Nile.

M-au sunat şi mi-au spus...

"Nile, ai putea să ne faci un remix?"

Le-am spus: "Voi face ce aş fi făcut

dacă aş fi fost cu voi când aţi scris cântecul."

Ordinary World este un cântec

despre încercarea de a trece peste moartea celui mai bun prieten.

A devenit un cântec foarte important pentru noi

şi cred că a avut puterea de a atinge atât de mulţi oameni

pentru că a însemnat foarte mult pentru mine.

Avem sentimentul că avem ceva

când suntem împreună pentru care merită să ne vezi.

Mergem şi cântăm şi ne amintim reciproc...

"Când facem asta împreună, asta e ceea ce reuşim."

Sunt legende, sunt uriaşi.

Încă mai au concerte cu casa închisă

şi continuă să inspire mulţi oameni.

Nick Rhodes, John Taylor, Roger Taylor, Simon Le Bon,

mă aşez în genunchi cât timp voi vă ridicaţi pentru Duran Duran!

Mulţumesc.

În primul rând, doi membri ai trupei noastre

din păcate nu pot fi aici.

Warren Cuccurullo, un chitarist extraordinar.

A contribuit enorm la trupa Duran Duran.

Şi mai este şi Andy Taylor, chitaristul nostru original.

Ne-a scris o scrisoare deschisă.

Voi citi din ea.

"Este o onoare absolută să fiu nominalizat,

ca să nu mai spun să ajung în Rock & Roll Hall of Fame.

Nu există o recunoaştere mai mare.

Acum patru ani,

am fost diagnosticat cu cancer de gradul patru la prostată.

Multe familii s-au confruntat cu arderea lentă a acestei boli,

iar noi, desigur, nu suntem diferiţi.

Aşa că vă vorbesc din perspectiva unui familist,

dar cu profundă umilinţă faţă de trupă.

Am avut cei mai buni fani pe care îi puteam avea,

iar aceasta este o distincţie excepţională.

Îmi pare rău şi sunt profund dezamăgit că nu am putut fi acolo.

Nu vreau să existe nicio îndoială, mi-am dorit să fiu acolo,

chiar mi-am cumpărat şi o chitară nouă.

Sunt foarte mândru de aceşti patru fraţi ai mei.

Sunt uimit de trăinicia lor

şi accept cu bucurie această distincţie.

Mă bucur al naibii de mult că am trăit această zi.

Vă iubesc. Andy Taylor."

O carieră în muzică este în sine o onoare.

În cei peste 40 de ani în care am muncit,

mi-am dat seama că esenţa muncii noastre

este să facem oamenii să se simtă mai bine în pielea lor.

Sunt mândru că fac parte din această industrie.

Suntem extrem de fericiţi că suntem aici în seara aceasta.

Muzica ne-a crescut şi ne-a dat o identitate.

Nu am fi fost aici fără influenţele trupei Beatles, ale lui David Bowie

şi Mick Ronson, Siouxsie Sioux şi Patti Smith. Nile Rodgers

şi Bernard Edwards. Aceşti artişti şi mulţi alţii

au fost la un moment dat părinţii noştri, mentori şi ghizi spirituali.

Fără ei şi muzica lor, poate nu ne-am fi găsit.

Salutare! Mulţumesc. Eu sunt obişnuit să stau în spate,

aşa că nu voi spune multe.

Vreau să mulţumesc Hall of Fame. În sfârşit, suntem aici.

A fost un drum lung din Birmingham.

Şi vreau să le mulţumesc colegilor mei de trupă

pentru această călătorie incredibilă pe care o avem de 40 de ani

şi care încă mai continuă.

Aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care au lucrat cu Duran Duran

în ultimii 40 de ani. Muzicieni, producători,

manageri, agenţi, case de discuri, tehnicieni,

stilişti, realizatorii de film.

Şi aş vrea să le mulţumesc familiilor noastre, pentru că ne-au fost alături

în toată această călătorie, la mine şi la rău. Vă mulţumesc.

E grozav să fii într-o încăpere plină cu oameni care iubesc muzica.

Toţi oamenii din această sală sunt aici

pentru că iubiţi muzica. Când aveam 10 ani, l-am cunoscut pe John

şi ne-a legat iubirea noastră de atunci pentru muzică.

Câţiva ani mai târziu, încă suntem împreună.

Dar de fapt, cred că a fost un mariaj de lungă durată.

Cumva, sunt căsătorit cu trei oameni.

Unii oameni numesc asta poligamie, dar pentru noi e doar o trupă.

Suntem cu toţii conduşi de fani. Noi am fost fani.

John a citit o listă de trupe care ne-au influenţat.

Aş vrea să o mai menţionez şi pe New York Dolls,

care a fost foarte importantă şi care a fost nominalizată anul acesta.

Nu au reuşit, dar sper că o vor face.

Vreau să mulţumesc fanilor.

Ştim ce înseamnă să fii fan. Am câştigat votul fanilor.

Vă mulţumim pentru asta. A însemnat mult pentru noi.

Şi asta ne face să mergem mai departe. De aceea suntem aici. Mulţumesc.

Împărţim acest premiu cu voi. Mulţumesc.

Când eram mică, toate melodiile de la radio erau producţie Jimmy Jam

şi Terry Lewis.

Tot ce era la modă era sunetul lor.

Când i-am cunoscut pe Jimmy şi Terry, s-a creat instant o legătură.

M-au înţeles şi m-au ajutat să-mi găsesc vocea.

Şi am fost influenţată de producţiile lui Jimmy şi Terry.

Piesele lor au fost coloana sonoră a vieţii mele.

Când am început şi le-am spus tuturor că vrem să devenim producători,

toţi ne-au întrebat: "De ce? Faceţi parte dintr-o trupă,

sunteţi faimoşi."

Pe lângă că eram fanii unor artişti,

eram şi fanii unor producători şi compozitori, aşa că am spus:

"Dacă vom avea vreodată şansa să facem asta, o vom face,

ne-ar plăcea să facem asta."

În regulă, acesta este peretele nostru cu distincţii.

Începem cu originile, desigur, timpul în care...

chestiile mai noi cu Patti Austin, Robert Palmer, şi aşa mai departe.

Lista continuă. Şi desigur, Janet Jackson.

Am avut ideea să lucrăm cu Janet

aşa cum nu mai lucrase nimeni.

Janet cânta altceva decât ce auzisem până atunci.

Era evident că nimeni nu îi ceruse părerea

despre ce voia ea să cânte.

Am vrut să-i producem albumul. A fost ca o revelaţie pentru ea.

Simt că este ceva magic când suntem toţi trei împreună

şi când vine vorba de...

Nu pot să fiu aici.

Cred că sunetul Jam şi Lewis

este cel mai bun sunet al artiştilor.

Ne-am considerat mereu

nişte croitori care fac un costum pentru cineva.

Încercam cu disperare să scoatem un album şi am scris vreo 13 piese.

Iar ceea ce făceam nu era suficient de bun.

Nu era rău, dar nu era la fel de bun ca ceva făcut de Jimmy şi Terry.

Aşa că ne-am hotărât să o luăm de la capăt în Minneapolis.

Partea genială a fost că Terry a scris versul şi le-a spus fetelor să cânte...

"Cât am fost departe, şi eu am fost om."

Acela a fost versul care a pus cireaşa pe tort.

Human League pe primul loc

şi Janet Jackson pe primul loc. Care este secretul lui Jam şi Lewis?

Nu este chiar un secret.

Cred că oamenii cu care lucrăm au realizat ce facem noi.

Nu este nimic în cariera mea,

în ceea ce priveşte creativitatea, de care nu m-aş ocupa eu,

dar când lucrez cu Jimmy şi Terry,

îi las să-mi folosească vocea şi să refacă piesa.

Vor de la tine doar adevărul tău, povestea ta.

Şi ce ai tu de spus. Într-o zi, m-am trezit şi mi-am spus

că vreau să-mi pun viaţa în ordine

şi, cu voia Domnului, Jimmy Jam şi Terry Lewis mi-au scris această piesă.

A fost ca şi cum s-ar fi uitat în viaţa mea.

Cea mai frumoasă parte a călătoriei

este viaţa pe care o trăieşti

şi oamenii pe care îi întâlneşti pe drum.

Pentru a-i introduce pe Jimmy Jam şi Terry Lewis,

o membră a Rock & Roll Hall of Fame, Janet Jackson.

Aşa cum ştie toată lumea,

nu am dus lipsă de fraţi mai mari pe care să-i respect

şi am avut un tată care m-a inspirat şi care m-a încurajat.

Dar fraţii mei vitregi şi cei mai apropiaţi colaboratori artistici

sunt Jimmy Jam şi Terry Lewis.

Îmi aduc aminte prima oară când ne-am întâlnit,

făceau parte din una dintre trupele mele preferare, The Time.

Da, a fost dragoste la prima vedere.

Şi simt că am reuşit în muzică împreună.

M-au învăţat foarte multe şi am acceptat lecţiile lor.

Când am început să lucrez la ceea ce a devenit Control, cu Jimmy şi Terry,

în oraşul lor natal, Minneapolis, nu a existat niciun fel de presiune

şi ne-am simţit ca nişte copii în dimineaţa de Crăciun.

Aveam... cât aveam? 18, 19 ani

şi nimeni nu-mi acorda niciun fel de atenţie.

Niciun director de la casa de discuri nu era la studio.

Vorbeam şi râdeam atât de mult

încât uneori parcă nici nu lucram la un album,

până când îmi prezentau o idee pe care o avuseseră.

Până la 17 ani, am făcut ce mi-au spus alţii.

Am făcut ce mi-a spus tatăl meu şi am lăsat-o pe mama să mă modeleze.

Mi-am dat seama că versurile veneau direct din conversaţiile noastre,

ceea ce m-a entuziasmat,

pentru că nimeni altcineva nu m-a mai întrebat despre ce voiam să vorbesc.

Aveam un milion de idei,

iar Jimmy şi Terry m-au încurajat să le pun pe hârtie.

Pe atunci, eram studentă, compozitoare, artistă.

Eram o femeie tânără şi o artistă care avea o poveste de spus.

Şi de aceea, am continuat să lucrăm împreună până şi în prezent,

aproape 40 de ani mai târziu.

E un timp foarte lung.

Ceea ce îmi place cel mai mult la ei este că înţeleg că a face muzică

nu înseamnă doar să urmezi ultimele tendinţe sau ultimul sunet

sau să urmăreşti topurile.

Înseamnă să spui ce simţi cu adevărat şi să exprimi acest lucru

într-un mod pe care fanii să-l aprecieze.

Nu sunt singura artistă cu care au lucrat Jimmy şi Terry,

dar sunt preferata lor.

Lista artiştilor cu care au colaborat

este ca o enciclopedie a artiştilor populari din ultimii 40 de ani.

Să vedem... Mary J. Blige,

Aretha Franklin,

Mariah Carey,

Lionel Richie,

George Michael,

Boyz II Men,

Usher,

fratele meu, Michael.

Pentru Jimmy şi Terry Production, este actul suprem de iubire.

Şi pe măsură ce continui să lucrezi cu ei, iubirea aceea creşte.

Deci nu aş putea fi mai mândră şi mai bucuroasă că am privilegiul

să spun în seara asta, Jimmy şi Terry, că vă iubesc foarte mult

şi vreau să vă urez bun venit în Rock & Roll Hall of Fame.

E greu. Dumnezeule!

Cred că ar trebui să încep petrecerea, pentru că...

Începe petrecerea, Terry Lewis.

Doar faptul că mă aflu aici

trebuie să mă facă omul cel mai norocos din lume.

Pentru că Janet Jackson tocmai m-a introdus

în Rock & Roll Hall of Fame. Ce zici de asta?

- Mai sus de atât nu se poate. - Aşa este.

Uite, omule, sunt foarte mulţi oameni cărora trebuie să le mulţumesc.

Mama mea e aici cu mine în seara asta.

Mamă, asta a început în beciul nostru.

Şi, frate, ce zgomot făceam. Nu ştiu cum ne-a tolerat.

Auzeam în fiecare zi...

"Dă rahatul ăla mai încet."

Mulţumesc, mamă, că ai tolerat tot zgomotul acela. Te iubesc.

Vreau să le mulţumesc fraţilor mei.

Morris, Jesse, Jellybean, Monty, Jimmy Jam, mie şi lui Jerome.

Pentru că nu e nimeni ca The Time.

Dar nu ar fi fost nimic fără Purple Man.

Şi trebuie să ne aplecăm cu toţii în faţa lui Prince.

Trebuie să-i mulţumim lui Clarence Avant.

Naşul Negru.

Naşul Negru, care ne-a dat o mare oportunitate

şi ne-a oferit autonomia de a face muzică.

Nu s-a ţinut de noi pentru a ne spune ce să facem.

Ne-a spus doar: "Veniţi la mine când terminaţi."

Iar asta ne-a ajutat să ne formăm capacitatea de a crea.

Şi aş vrea să-i mulţumesc soţiei mele, care mă ţine cu picioarele pe pământ.

E minunată. Scumpo, te iubesc. Te iubesc, draga mea.

Îl las şi pe Jimmy Jam să vorbească, pentru că nu mai pot.

Sunt prea entuziasmat. Bagă.

Aranjează-mă, fată. Stilista mea. Janet Jackson, stilista mea.

Ştii asta, nu? În primul rând,

nu l-am auzit niciodată pe Terry Lewis vorbind aşa de mult.

Sunteţi de acord?

Hall of Fame înseamnă excelenţa în ceva, nu?

Ar putea fi vorba de sport sau orice.

Şi chiar dacă nu ai practicat sportul sau nu l-ai urmărit,

dacă nu ştii melodiile, când auzi despre Hall of Fame,

deodată înseamnă ceva pentru oameni.

Aşa că mulţumim Hall of Fame că ne-au primit şi pe noi.

Dar cel mai mult îmi place că, în sport,

trebuie să te retragi pentru a intra în Hall of Fame, nu?

Încă nu văd un ceas de aur la mână.

Deci cred că mai avem timp să facem nişte lucruri.

Ultimul lucru pe care îl spun este că muzica este arta divină.

Şi spun asta pentru că, dacă v-aş întreba

ce făceaţi în urmă cu 20 de ani,

poate v-aţi aduce aminte ceva vag.

Dar dacă vă pun o piesă de acum 20 de ani, amintirile revin.

Este cheia care deschide orice.

Când oamenii spun: "Trebuie să tăiem bugetele şcolilor,

De unde să tăiem?

Tăiem de la muzică." Pe bune?

Cum învăţăm alfabetul? Nu spunem A, B, C... nu.

Îl spunem... A, B, C, D, E, F, G... ce urmează?

Exact. Nu avem versiunea lungă.

Facem versiunea scurtă. O singură editare.

Scopul nostru este să lăsăm muzica într-un loc mai bun.

Acesta este scopul meu şi al lui Terry. Sărbătorim 40 de ani.

Am făcut asta şi am spus 50/50. Acesta este contractul nostru.

Acest contract este valabil de 40 de ani.

Iar anul viitor, sărbătorim 50 de ani de când suntem prieteni.

În 1973 ne-am cunoscut.

Nu ne-am certat niciodată.

Am avut neînţelegeri, dar o neînţelegere încerci s-o rezolvi,

o ceartă încerci s-o câştigi.

Nu vreau să câştig nimic din ce pierde el,

iar el simte acelaşi lucru faţă de mine.

Aşa că vom lua acest premiu greu şi ne vom bucura de el.

Vă mulţumim foarte mult.

Mulţumim, tuturor. Rock-and-roll, iubito!

Pentru a-i introduce pe Pat Benatar şi Neil Giraldo

în Rock & Roll Hall of Fame, Sheryl Crow.

Nu e tare? Nu vă bucuraţi că sunteţi aici?

Aveam 18 ani când a apărut acest număr al revistei Rolling Stone.

Da, chiar aveam. Abia terminasem liceul

în orăşelul meu, Kennett din Missouri.

Mă îndreptam spre facultate ca să studiez pianul clasic şi canto.

Dar cel mai mult îmi doream să fiu Pat Benatar.

Auzisem că Pat Benatar studiase muzica clasică,

aşa că îmi doream şi eu să fac acest lucru.

Dar când am intrat într-o trupă de coveruri şi am vrut să cânt piesele ei,

mi-am dat seama că vocea lui Pat avea ceva special.

Avea o putere în voce ca nicio altă femeie.

Tipa asta tânără şi dură era rock-and-rollul în persoană

şi putea să se descurce într-o trupă rock.

Primul ei album, In the Heat of the Night,

a obţinut multe discuri de platină pentru piese precum Heartbreaker

şi I Need a Lover. Dar piesa ei, We Live For Love,

scrisă de chitaristul şi viitorul ei soţ, Neil Giraldo,

a fost cea care i-a pus pe amândoi pe hartă, ajungând în Top 10.

Acesta a fost primul hit de Top 10 pe care l-au creat de-a lungul anilor.

În 1980, Pat şi Neil au scos Crimes of Passion,

care a inclus Hit Me with Your Best Shot, pe care l-am măcelărit.

Piesa controversată, dar cu un mesaj puternic, Hell Is for Children.

Treat Me Right şi You Better Run.

Vocea ei şi sunetul pe care l-a creat cu Neil era total individual

şi uşor de recunoscut.

Iar felul cum acea voce puternică

ieşea dintr-un om atât de mic este remarcabil.

Parteneriatul strâns a lui Pat cu soţul ei, Neil Giraldo,

care a fost producătorul ei, chitarist şi coautor

timp de peste 40 de ani,

a creat un sunet care este imposibil de replicat.

Dar unul dintre multele lucruri pe care le ador la Pat şi Neil

este iubirea pe care o au pentru ceea ce fac şi pentru ei.

Neil a spus că se compară pe el şi Pat cu Johnny şi June.

Înţeleg de ce. Spider, cum îi spune Pat lui Neil, şi Patricia, cum îi spune Neal,

au o viaţă în care contează familia, iubirea şi muzica.

Ca femeie în această industrie

şi ca tânără care a început să cânte prin cluburi

şi care a rezistat unor mari provocări de-a lungul drumului,

Pat a fost un exemplu incredibil. Ea a exemplificat adevăratul feminism.

Ştia cine era şi ce merita. Îi sunt recunoscătoare lui Pat,

pentru că mi-a făcut mie şi multor altor artiste drumul ceva mai uşor.

Propulsată de muşchii rock-and-roll ai lui Neil,

Pat a căutat mereu înăuntrul său

şi şi-a spus adevărul prin difuzoare.

Te uitai la ea când erai mic şi cumva, te vedeai pe tine.

Îşi alegea fără frică temele pentru piese.

Cântece precum Love Is a Battlefield

au forţat limitele a ceea ce puteau reprezenta melodiile

şi videoclipurile rock. A creat hituri care spuneau ceva.

Pat Benatar şi Neil Giraldo au fost de neoprit.

Atât în viaţa personală, cât şi în cea creativă. Sunt perechea perfectă.

Sunt suflete pereche şi legende rock-and-roll.

Haideţi să urmărim aceste imagini.

Cel mai mult contează sentimentele.

Ai putea fi cea mai bună cântăreaţă de pe planetă,

dacă nu simţi nimic, nu ai nicio valoare.

Prefer să cânt notele greşit, dar cu multă emoţie,

decât să cânt bine, dar fără emoţie.

Primul concert la care am fost vreodată a fost al lui Pat Benatar.

Ea este o inspiraţie pentru mulţi oameni.

Este foarte tare, supertalentată.

Vocea ei este inconfundabilă.

Şi indiferent ce stil cântă,

imediat cum începe, ştii că este Pat Benatar.

Am un istoric complet diferit.

Experienţa mea era în teatru muzical şi muzică clasică.

În 1975, am dat o probă pentru Catch a Rising Star.

Acolo se întâmplau lucruri grozave, mult entuziasm. Toată lumea era acolo.

Chevy Chase era acolo, John Belushi, Robin Williams.

Era un club de comedie, dar ştiam că aveau şi cântăreţi.

Acolo l-am cunoscut pe Rick Newman, care a devenit managerul meu.

Trebuie să ai acel factor X şi trebuie să fii convingător.

Iar Patti, cu siguranţă era convingătoare.

Într-o noapte, era de Halloween, eram cu toţii costumaţi...

Era un vechi film SF, numit Cat-Women of the Moon,

şi aveau nişte ţinute foarte tari care mi-au plăcut mereu,

iar eu purtam nişte colanţi negri. Am urcat îmbrăcată aşa pe scenă.

Nu mi-a schimbat doar felul în care arătam, ci şi atitudinea.

Am devenit foarte agresivă. Mă simţeam foarte puternică.

Nu voiam să fiu o artistă solo,

o cântăreaţă cu o trupă banală în spatele meu.

Voiam un partener. Voiam să fiu ca Robert Plant şi Jimmy Page

sau precum Keith şi Mick.

iar Mike Chapman mi-a spus: "Am un puşti."

M-a sunat Chris şi mi-a spus că a semnat cu o fată.

- Îşi caută un partener. - A fost ceva instant.

Era exact ceea ce căutam.

Ea a primit exact ce voia, eu am primit exact ce aveam nevoie.

A fost o potrivire perfectă.

Neil a intrat în trupă după ce am semnat eu ca artistă solo.

Dacă l-aş fi cunoscut înainte, nu aş mai fi fost niciodată o artistă solo,

pentru că trupa asta nu e despre mine, e despre noi.

Sunt din Cleveland, Ohio, şi am început să cânt la chitară

când aveam şapte ani.

Chitara mi-a schimbat viaţa.

E greu să spui cine ce face,

pentru că eu şi Charlie, Roger, toţi suntem acolo,

spunându-ne mereu părerile.

Când mergi să ne vezi în concert, vezi o trupă întreagă.

Ea a dovedit că femeile pot conduce o trupă rock.

Putem cânta cu chitare zgomotoase şi putem concura cu băieţii

şi să avem propria direcţie,

iar asta probabil ne face mai bune la unele lucruri.

Mă gândesc mereu la acei ani de început.

Cred că acel comportament agresiv era atrăgător pentru mulţi oameni

şi asta l-a făcut ceea ce a devenit.

- S-a întâmplat rapid. - A explodat.

A venit cineva şi a spus că vor să înceapă chestia asta.

Vrem să facem nişte filme pentru cântece.

Vreţi să încercaţi asta? Vreţi să faceţi asta?

Iar noi am spus: "Da, de ce nu? Sigur."

You Better Run a fost al doilea videoclip difuzat de MTV.

Deodată, erai în casele tuturor, în fiecare zi, în fiecare noapte.

Vieţile noastre s-au schimbat şi nu au mai fost niciodată la fel.

Ştiam că oricum eram sortiţi să fim împreună pe vecie,

puteam la fel de bine să ne căsătorim şi să avem copii.

Şi ne-am logodit de Sf. Valentin,

iar şase zile mai târziu ne-am căsătorit în Hawaii şi asta a fost.

Ea este unul dintre pionierii care mi-au dovedit

că pot fi într-o trupă rock-and-roll.

Există doar câteva femei legendare cântăreţe de rock,

iar Pat este una dintre cele mai mari.

Le vezi reacţia şi îi vezi retrăind amintirile.

Sunt recunoscătoare şi fericită pentru cum au ieşit lucrurile.

A fost foarte distractiv.

Sunt foarte mândră să pot spune: Pat Benatar şi Neil Giraldo,

bun venit în Rock & Roll Hall of Fame. Vă iubesc.

Mulţumesc.

Vă rog să vă luaţi la revedere de la dl Chris Ralles.

Şi aplaudaţi-l pe unicul Myron Grombacher.

În regulă, el este cel care a început totul.

Vreau să spun un singur lucru, fata asta ştie să cânte, nu glumă.

Aş vrea să-i mulţumesc unuia dintre eroii mei, Rick Derringer,

pentru că mi-a oferit oportunitatea.

Da, mi-a dat şansa să intru în trupa lui în 1978.

M-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

Vreau să-i mulţumesc directorului unei case de discuri, Jeff Aldridge.

Jeff Aldridge, în primăvara lui 1979,

a insistat să cunosc o cântăreaţă cu pregătire în muzica clasică,

din Long Island, New York, care căuta un partener

pentru a forma o trupă. I-am spus: "Dacă nu merge,

poţi să-mi iei un bilet de avion pentru Cleveland, Ohio?"

A spus "desigur". Nu am mai plecat din New York.

Tot ce mi-am dorit vreodată a fost o cântăreaţă grozavă

şi am primit o vocalistă excepţională.

Da, prima oară când am auzit-o pe Patricia cântând,

am spus: "Dumnezeule, eşti sigură că vrei să faci asta?

Pentru că nu aş vrea să fiu eu cel responsabil

că am distrus această voce superbă. Vreau să ştii asta."

Aş vrea să împart această onoare cu toţi muzicienii

cu care am împărţit scena şi studioul de la început

şi au fost destui. Le mulţumesc tuturor.

Şi vreau să-i mulţumesc în special Patriciei.

Ai fi putut să alegi pe oricine. Ştii asta. Voi fi veşnic recunoscător.

Mulţumesc că ai crezut în mine, ai avut încredere în mine

şi ai ascultat ideile mele muzicale, uneori neortodoxe.

Şi că nu ţi-a fost niciodată frică să rişti.

Despre ce vorbeşti? Da.

În încheiere, sunt bucuros şi abia aştept

să lucrez cu Rock Hall, cu programele lor şcolare non-profit

care ţin muzica şi educaţia artistică în şcoli. Da.

Încă ceva. Dacă eşti blocat,

dacă suferi emoţional sau fizic

şi dacă îţi este frică să ieşi din dormitor sau eşti agresat,

începe să cânţi la un instrument, începe să visezi. Serios. Începe să visezi.

Ascultă pionierii în timp ce lucrezi cât de mult poţi. Bine?

Vrei să fii compozitor? Citeşte multe cărţi, citeşte despre ei.

Şi nu lăsa zgomotul negativ să-şi facă cuib în mintea ta. Niciodată.

Patricia şi cu mine suntem onoraţi

să facem parte din promoţia Rock & Roll Hall of Fame 2022.

Vă mulţumim. Mulţumesc.

Mulţumesc tuturor.

Nu vă voi plictisi cu lunga mea listă

cu oameni minunaţi pe care îi iubim, care au muncit atât de mult

şi care s-au sacrificat atât de mult pentru ca noi să fim aici.

Ştiţi cine sunteţi. Le voi mulţumi minunaţilor noştri fani,

care au fost alături de noi în această călătorie de 43 de ani.

A fost o cursă incredibilă şi nu am fi reuşit fără voi.

Le mulţumesc familiilor şi prietenilor noştri,

mai ales frumoaselor noastre fiice, Haley şi Hana,

care şi-au împărţit cu generozitate viaţa şi părinţii cu lumea întreagă

cât au fost mici. Nepoţilor noştri,

Stevie, Lola şi Little Cash.

Bunica şi bunicul vă iubesc şi vă adoră.

Şi ţie...

partenerul meu, iubirea mea...

În urmă cu 43 de ani, într-un studio din New York,

ţi-ai fi putut imagina această seară?

Nu prea.

Cred că probabil am fi putut face asta

fiecare pe cont propriu, fiecare în felul lui,

dar nu ar fi fost atât de distractiv.

Vă mulţumesc! Noapte bună.

Am intrat într-un studio

şi am dat peste un puşti italian slăbuţ care stătea la casetofon.

Treaba lui era să pună caseta şi să apese butonul de pornire.

Era Jimmy Iovine. Făcea parte din peisaj.

Chiar făceam parte din peisaj.

Jimmy este unul dintre acei oameni care nu doar că au avut succes,

ci au devenit şi oameni mai buni în acelaşi timp.

Simţeai mereu că scopul lui

era ca lumea să înţeleagă ce vedea el.

Jimmy are o sinceritate brutală.

Dar pentru sinceritatea lui brutală îl vrei în cameră.

Desigur, totul este cauzat de stima lui de sine scăzută,

dar cu toţii suntem aşa.

În cazul meu, este un singur lucru, am învăţat.

Am cunoscut un tip pe nume Roy Cicala, care era şeful studioului.

Era inginerul-şef.

Am continuat în următorii patru ani şi am făcut şase albume.

Trei cu John Lennon, două cu Bruce Springsteen

şi unul cu Patti Smith.

Şi tot ce ştiu în prezent despre gust

am învăţat în acea perioadă.

Când l-am cunoscut pe Jimmy Iovine,

ne-a învăţat cum să facem ca discuţia să pară mai mare

şi cât de important era aranjamentul.

Tipul mi-a dat cariera pe tavă cu un single al lui Tom Petty.

Ţi se întâmplă pur şi simplu. E ca un virus care intră în sistem neinvitat.

E ca şi cum ar şti că asta va funcţiona pentru amândoi.

Am scos două albume şi am făcut un film,

am pornit la drum şi am înregistrat 18 concerte.

Cred că albumul Rattle and Hum a fost ultima lucrare a lui Jimmy.

Trebuia să mă opresc. Nu mai voiam să văd un studio. Nu mai puteam.

Este dispus să renunţe la lucrurile la care a avut succes

şi să înceapă cu totul altceva.

Şi aşa a luat naştere Interscope.

Am spus: "La naiba, vom face asta.

Cum? Acesta va fi primul nostru contract?

Pentru că nu-mi pasă. Îl semnăm. Ne va arăta lumii.

Primus, Helmet, 4 Non Blondes, Mark Wahlberg pe care îl ştim ca Marky Mark.

2pac a semnat cu Tom Whalley. Şi No Doubt...

- Cum te cheamă? - Gwen.

Habar nu aveam ce era Interscope Record.

Nu ştiam cine era Jimmy Iovine şi mi-a spus...

"În şase ani vei fi vedetă."

Bine, în primul rând, cine eşti?

Apoi mi-am găsit nişa şi am spus...

că trebuie să găsesc nişte producători buni şi i-am produs pe ei.

Asta e ceea ce căutam. Avea prezenţă de scenă,

îşi produce albumele singur. Trent avea tot ce-i trebuia.

Şi mi-a spus: "Ce vrei?"

I-am spus, "Vreau să-mi dai un avans pentru un album şi să mă laşi în pace."

Dre şi Suge să lucreze la albumul The Chronic.

L-am întrebat: "Dre, cine ţi-a înregistrat asta?" Iar el mi-a spus: "Eu."

Am spus: "Mamă, tipul ăsta va defini Interscope."

Măreţia poate veni de oriunde.

Doamne sfinte, sunt în biroul Interscope!

Eminem a fost cel mai controversat proiect în care am fost implicaţi.

Jimmy Iovine a fost vocea aceea din capul meu.

Când iei aceste extreme, le îngrijeşti

şi nu te amesteci în ceea ce fac, potenţialul este nelimitat.

Despre asta era vorba la Interscope. Responsabilizarea acelor artişti.

Renunţă complet la ego.

Jimmy mi-a spus asta, "Renunţă la ego."

Dre şi cu mine aveam ceva în comun şi nu era muzica,

era visul de a face muzică.

Am spus: "În regulă, asta ne va schimba vieţile."

Putem ieşi din acest cartier şi să facem ceva,

să facem bani şi să trăim o viaţă mai bună.

Şi am creat Beats. Am creat Beats Music şi am avut noroc.

Jimmy este unul dintre cei mai pricepuţi investitori.

Invenţia lui a fost Jimmy Iovine. Şi este unul singur ca el.

Pentru a-i acorda lui Jimmy Iovine Premiul Ahmet Ertegun,

un membru al Rock & Roll Hall of Fame, Bruce Springsteen.

Salut. În 1978, Jimmy Iovine

a fost promovat de la italianul slăbănog care schimbă casetele

şi apasă butoanele start şi stop ale casetofonului

la italianul slăbănog de consolă care lucrează la Born to Run

şi Darkness on the Edge of Town. M-am dus la studio,

iar John îmi spune: "Mi-a zis că poate s-o facă. El..."

Când l-am întrebat ce face puştiul ăsta la consola de mixaj.

Dar cumva a reuşit. Şi, cu un salariu de inginer,

avea parcat în faţa studioului un Mercedes-Benz portocaliu.

Într-o după-amiază mă ia cu Mercedesul portocaliu

şi mă duce în Coney Island.

Pe drum, spune senin...

"Bruce, ce faci cu piesa aia, Because the Night?"

Am spus "Ce vrei să spui? Nu intră în album. E neterminată."

"Ce vreau să spun este că, dacă nu o foloseşti, mi-o dai mie?"

L-am întrebat ce-o să facă cu ea.

"Vreau să i-o dau lui Patti Smith s-o cânte."

Deci eram în Mercedes, e o zi frumoasă, sunt cu amicul meu.

O iubesc pe Patti. E un refren grozav. "Sigur, de ce nu?"

Bineînţeles, cu ajutorul lui Jimmy, Patti transformă Because the Night

într-o piesă de Top 5. Da.

Cu ceva ce eu nu aş fi reuşit vreodată,

pentru că nu aş fi avut curajul s-o transform într-o piesă de dragoste,

aşa cum a ştiut Jimmy că o va face Patti.

Deci Jimmy recunoaşte piesele bune şi ştie cine le poate cânta.

Are unul dintre cele mai bune instincte pentru talent.

Asimilează totul ca un burete, cum nu mai cunosc pe nimeni s-o facă.

Într-o cameră cu mine şi Jon Landau, Jimmy nu ratează nimic.

Învaţă să aibă încredere în artişti, să angajeze cei mai buni profesionişti,

să-i lase să preia controlul, să nu se lase intimidat de talent.

Să recunoşti talentul este talentul tău. Jimmy este curajos şi inteligent.

Relaţia lui cu marele Dr. Dre

este unul dintre cele mai mari şi mai apreciate parteneriate din muzică.

A avut încredere în Dre, în viziunea lui Dre,

şi a recunoscut puterea muzicii hip-hop

şi capacitatea ei de a cuceri o cultură.

Desigur, ca antreprenor a avut Beats.

Ştia că... mi-a spus că i-a zis lui Dre: "Dre, nu ar trebui să facem bascheţi,

ar trebui să facem căşti." Şi au făcut. Au făcut milioane.

Jimmy a avut inteligenţa, inima şi sufletul să aibă încredere,

să-şi înţeleagă artiştii, să-i pună pe ei pe primul loc

şi să pună muzica în perspectiva potrivită.

Este un producător cu o viziune extraordinară.

Jimmy şi-a păstrat mereu perspectiva unui fan. A ştiut să facă asta.

Încă primesc mesaje de la el, în care Born to Run se aude în fundal.

Jimmy a ştiut şi a recunoscut chimia

şi că relaţia dintre John şi mine era formula secretă,

nu doar pentru magia rock-and-roll, ci şi pentru succes.

Deci ce ştie Jimmy? Jimmy ştia tot ce era important.

Deci, ce pot să spun este că Jim este Rico Suave.

Felicitări, frăţioare.

Vino şi ia-l. Bine ai venit în Hall of Fame.

Mulţumesc.

El este fratele acela mai mare care face totul mai bine decât tine,

inclusiv să ţină un discurs.

În primul rând, vreau să le mulţumesc lui Jon Landau şi Bruce Springsteen.

Am participat la sesiunile pentru Born to Run şi era un sunetist acolo,

dar nu ştiu din ce motiv, sunetistul a plecat.

Jon s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "Poţi să faci asta?"

Aş vrea să-mi mulţumesc mie că am avut curajul să spun da.

Doi ani mai târziu, Patti Smith

mi-a oferit şansa să-i produc albumul Easter.

M-a făcut să mă gândesc altfel la artă

şi la cât de important poate fi să te afli de cealaltă parte a geamului.

Apoi am lucrat cu Tom Petty şi Heartbreakers

la Damn the Torpedoes.

Tom mi-a spus că atunci când lupţi pentru artă, nu trebuie să iei prizonieri.

Îţi mulţumesc şi îmi este tare dor de tine.

Apoi, Stevie Nicks s-a hotărât

să părăsească una dintre cele mai mari trupe rock-and-roll

şi să facă un album solo. O decizie curajoasă şi riscantă.

Mulţumesc, Stevie, că eşti una din marile voci din rock-and-roll.

Dăm timpul înainte şi suntem în 1983. Am 30 de ani acum.

În acel moment i-am cunoscut pe Bono, Edge, Larry şi Adam.

Bono m-a învăţat

că poţi face lucruri în muzică, dar şi dincolo de ea.

M-a învăţat şi să beau vodcă cu suc de merişoare.

Când am decis să înfiinţez o casă de discuri,

m-am dus la David Geffen şi mi-a spus: "Poţi să faci asta.

Sunt oameni în industrie mult mai proşti decât tine."

Am spus: "Bine." Mulţumesc, David.

Nu te pot răsplăti vreodată pentru cei 40 de ani de îndrumare şi prietenie.

În 1990, Dr. Dre a schimbat soarta Interscope peste noapte.

Mulţumesc, Dre, că i-ai adus pe Snoop şi Eminem în viaţa mea.

15 ani mai târziu, Dre şi cu mine am înfiinţat Beats by Dre.

Şi după călătoria în care am fost împreună, nu pot să zic decât

că nu există partener mai bun decât Dr. Andre Young.

Aş vrea să le mulţumesc lui Mary J Blige şi Gwen Stefani.

Două femei foarte puternice care au intrat în familia noastră,

nu numai în muzică, ci şi în iubire. Vă iubesc şi vă apreciez.

Când am cunoscut-o pe Liberty Ross, mi-a dat iubirea şi puterea

să văd viaţa printr-o lentilă multidimensională.

Liberty, îţi mulţumesc că m-ai completat

şi că i-ai adus pe Skyla şi Sonny în vieţile noastre.

Şi, desigur, din toată inima vreau să vă mulţumesc, Jamie, Jessica, Jeremy

şi Jade Iovine, că v-aţi sprijinit tatăl

şi l-aţi făcut să se simtă special din ziua în care v-aţi născut.

Sunteţi cele mai mari realizări ale mele.

Mesajul meu din seara asta este:

Mulţumiţi-le celor care v-au fost mentori

şi încercaţi să faceţi acelaşi lucru

pentru altcineva de câte ori aveţi ocazia.

Pentru că nimeni nu ajunge într-un astfel de moment singur.

Deci tuturor celor care m-au ajutat

vreau să le mai mulţumesc încă o dată.

Vi-o prezint pe dna Elizabeth Cotten,

o veche prietenă a mea, o cunosc de 20 de ani,

este şi o prietenă de familie

şi femeia care a scris Freight Train, Freight Train, Run So Fast.

Trebuie să înţelegi că este vorba de o singură persoană.

Cântă la chitară bas, la chitară ritmică,

chitară lead, şi cântă şi în diferite stiluri,

care sunt fundamentul muzicii americane.

Să vă spun ce făceam când eram tânără.

Găteam şi făceam curăţenie în casele oamenilor,

pentru că nu ştiam să fac altceva,

deci asta este... experienţa mea profesională.

Este o chitaristă genială.

Cânta cu mâna stângă, cu chitara cu susul în jos.

Iubesc familia Seeger

şi am studiat cu Mike şi Peggy Seeger.

Mike a murit.

Ea lucra ca menajeră în casa lor,

iar când au aflat că ştie să cânte la chitară, i-au spus...

"Nu, lasă mătura jos şi du-te şi cântă."

Şi aşa a ajuns să ţină concerte în ultimii ei ani de viaţă.

Când cântă la banjo, îţi dai seama de unde provine ritmicitatea ei,

şi anume de la tehnica de cules.

Fratele meu cel mai mare avea un banjo şi când pleca la muncă

mă furişam şi îl luam şi încercam să cânt la el.

Nu ştiam dacă era acordat sau nu.

Era incredibil.

Cântă la chitară de parcă s-ar fi născut cu ea.

Pentru a introduce Judas Priest,

un membru Rock & Roll Hall of Fame, Alice Cooper.

Mulţumesc. Ce sală frumoasă avem aici.

La fiecare masă la care mă uit văd un prieten.

Iar în cele 18 luni în care nu am putut ţine concerte,

toate trupele, toţi artiştii cu care am vorbit au spus...

"Abia aştept să mă întorc pe scenă."

Nu vreau să aud că rockul a murit. Bine? Pentru că nu a murit.

Şi vom vorbi despre una dintre acele trupe acum.

Desigur, le cunoşteam muzica de dinainte să-i cunosc pe ei.

Toată lumea le cunoştea muzica şi încă o cunoaşte.

E inutil să spun că acesta este motivul pentru care sunt aici în seara asta.

Judas Priest este o trupă de metal prin excelenţă.

Ei au definit ceea ce numim heavy metal.

Iar sunetul lor este inconfundabil.

Sunetul produs de cele două chitare electrice principale dezlănţuia un sunet

care a inspirat mii de trupe.

Şi ce poţi spune despre vocea lui Rob Halpern?

Este vreo emoţie pe care nu o poate exprima,

o notă pe care nu o poate atinge

sau una pe care nu o poate ţine la nesfârşit?

Este unul dintre cei mai mari solişti din istoria heavy metalului.

Şi nu este vorba doar despre muzica lor.

Judas Priest a definit şi aspectul care defineşte heavy metalul.

Pielea neagă, ţintele metalice, lanţurile, motocicletele...

Pare că acestea au fost mereu elementele

care definesc heavy metalul, dar nu au fost.

Heavy metalul nu arăta aşa până la Judas Priest.

Au atitudine, disperare. Uitaţi-vă la ei.

Au fost mereu necizelaţi,

venind direct din Birmingham,

care este ca un fel de Detroit al Angliei.

Un oraş industrial precum Detroit,

care a lansat multe trupe rock.

Priest este una dintre cele mai bune.

Trupa nu a avut doar un sunet bun, ci a şi scris piese bune.

Albumul British Steel...

cu piese precum Living After Midnight şi Breaking the Law,

i-a pus pe hartă.

Şi nu a mai fost cale de întoarcere după aceea.

Zecile de milioane de discuri vândute spun totul.

Am colaborat la multe spectacole cu Judas Priest de-a lungul anilor

şi nu m-au dezamăgit niciodată.

Credeţi-mă, ştiu cât de important este să faci un spectacol

pe care oamenii să nu-l uite.

Şi trupa Priest a înţeles asta.

Sunt electrizanţi pe scenă,

una dintre cele mai bune trupe din istoria rock-and-rollului.

Trupa Priest poartă steagul hard rockului şi heavy metalului cu mândrie,

de 50 de ani, fără ezitare, fără să urmeze tendinţele

şi fără a se preface că sunt altceva decât ceea ce sunt.

- Pe cine aţi venit să vedeţi? - Judas Priest!

Bună, sunt Rob din trupa Judas Priest. Poftim?

În vremurile timpurii ale trupei Priest,

heavy metalul nu avea o imagine specifică.

Cred că Rob a fost primul care a început să poarte piele.

Mă îmbrac aşa, pentru că oricum mă reprezintă. E o a doua piele.

Am scris câteva piese pentru Hell Bent For Leather.

Şi, deodată, totul a venit de la sine.

Se ştie faptul că frecventez magazinele BDSM.

Mereu am simţit că motocicletele Harley-Davidson

se potrivesc cu heavy metalul,

pentru că sunt mari, gălăgioase şi îi enervează pe unii oameni.

În orice discuţie despre heavy metal apare şi Judas Priest.

Au solidificat atacul celor două chitare ca nimeni altcineva.

Sunetul celor două chitare avea un efect aproape stereo.

Sunt riffurile, atacul dublu...

Vocea lui Rob Halford, cel mai bun solist de heavy metal din istorie.

Şi încă poate atinge notele acelea, ceea ce este incredibil.

Datorită lui iubesc asta.

Nu ştiu câte octave are Rob. Cred că are vreo 500.

Ţine microfonul aici...

şi toată scena...

- Ce e asta? - Da. Ce e asta?

Da, este Judas Priest. Da! Da!

- Va fi tare. - Da.

Când au scos albumul British Steel, avea o logică.

Pe copertă avea o lamă de ras,

pentru că stilul Sabbath este aşa cum este,

dar Priest l-a finisat, ca să spunem aşa.

Asta e ceva ce nu am mai auzit şi m-a dat pe spate.

După British Steel, trupa a explodat pe plan internaţional.

Nu doar că au fost pionieri, dar au şi vândut 50 de milioane de discuri

şi au avut mare succes la radio de-a lungul anilor.

Cineva a spus că Sabbath e cu heavy,

dar Priest e cu metalul. Îmi place asta.

Priest! Priest!

Multe dintre lucrurile care au devenit piese arhetipale ale heavy metalului

au fost inventate de trupa Judas Priest. Pielea, motocicleta,

îndrăzneala... şi nu ne vom cere scuze pentru asta.

Le vom îmbrăţişa cu ambele braţe îmbrăcate în piele

şi călare pe un Harley vom porni cu metalul spre asfinţit.

Prin definiţie, rock-and-roll-ul ar trebui să-i enerveze pe unii oameni.

Şi dai cu pumnul, ripostezi,

te agăţi, ţipi cu heavy metalul.

Rob Halford, Ian Hill, Glenn Tipton, Dave Holland, Scott Travis,

K.K. Downing şi Les Binks, sunt onorat să vă spun

bun venit în Rock & Roll Hall of Fame.

Aş vrea să mulţumesc trupei, normal,

şi fanilor noştri din toată lumea.

Vreau să le mulţumesc

şi celor doi oameni care nu sunt aici în seara, mama mea, Doris

şi fratele meu, Greg. Ştiu că se uită.

Fără ei nu aş fi cunoscut ceea ce se numeşte rock-and-roll!

Salutare!

Vreau să le mulţumesc din suflet

tuturor fanilor noştri, şi restul oamenilor, desigur,

dar în special fanilor, pentru că au fost atâţia ani alături de noi,

sprijinind metalul şi trupa.

Este fantastic. Vă mulţumesc, tuturor.

Vreau să le mulţumesc din suflet

fanilor Judas Priest din toată lumea.

Am cântat în locuri mici din mijlocul pustietăţii

şi au venit 15 000 de oameni.

De-a lungul anilor,

când alte trupe au evitat termenul de "heavy metal",

noi am ţinut steagul sus

pentru că metalul este ceva ce toţi cei din această trupă iubim.

Şi avem o dragoste sinceră pentru muzică, o îmbrăţişăm,

şi am făcut-o mereu şi vom fi mereu mândri de heavy metal.

Încă odată, vă mulţumesc tuturor celor care sunteţi aici în seara asta.

Va mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet.

Salutare. Eu o să fiu succint.

După cum ştiţi, nemţii sunt mereu cei tăcuţi din trupe.

Doar dacă nu se întâmplă să fii Keith Moon.

Sunt foarte onorat să primesc acest premiu în seara aceasta.

Vreau să mulţumesc din suflet Rock & Roll Hall of Fame. Mulţumesc.

Salutare. Ştiţi, începi cu mulţi ani în urmă

şi te răzvrăteşti împotriva instituţiei.

Vrei s-o faci ca tine, vrei să fii diferit şi încerci să fii unic.

Şi duci asta cu tine de-al lungul anilor

până când îţi dai seama că ai devenit instituţia,

iar oamenii se răzvrătesc împotriva ta.

Şi iată-ne aici. Rock & Roll Hall of Fame.

Asta este instituţia supremă.

Iar acum sunt mândru şi onorat să fac parte din asta. Mulţumesc.

Salutare. Eu sunt tipul homosexual din trupă.

Vedeţi, despre asta este vorba când spui heavy metal.

Ne numim comunitatea heavy metal, primim pe oricine printre noi,

indiferent de identitatea sexuală, de felul în care arăţi,

de culoarea pielii, de credinţă sau necredinţă.

Oricine e binevenit.

Oamenii din afară se uită la noi puţin speriaţi.

Vă rog, aţi văzut asta aici în seara asta.

Este vorba despre putere, emoţie şi dedicare

şi despre iubirea pentru heavy metal

pe care o avem de 50 de ani.

Fără fanii noştri, nu avem nimic. Nu suntem nimic fără fanii noştri.

Aşa că le mulţumim tuturor celor de aici din sală

şi din toată lumea, pentru sprijinul vostru pentru ceea ce facem.

Când Priest a venit prima oară aici în anii 1970

şi am cântat în deschidere pentru Molly Hatchet şi REO Speedwagon,

omenii s-au întrebat: "Ce naiba e asta?"

Iar 20 de minute mai târziu, dădeau din picioare

şi făceau coarne cu degetele, ca toţi rockerii.

Asta ne place să facem de 50 de ani

şi ne-am dori s-o mai facem încă 50.

Dar frumuseţea muzicii este că trăieşte pe vecie.

Şi acesta este motivul pentru care suntem aici. Trăim pentru heavy metal.

Trăim pentru muzică şi trăim pentru Rock & Roll Hall of Fame.

Mulţumesc.

Nu ştiam nimic despre rap. Am văzut un DJ care punea muzică

şi vorbea cu nişte puşti, iar ei îi răspundeau.

Pui un astfel de concept pe un disc şi ajungi departe.

Hip-hopul timpuriu erau o maşinărie care avea nevoie de DJ, dansatori,

rapperi. Când Sylvia Robinson a spus...

"Se poate face un album din asta."

Nimeni nu se mai gândise la asta.

Rapul pe disc era ceva complet revoluţionar.

A fost nevoie de Sylvia Robinson ca asta să se întâmple.

Nu doar că a convins oamenii să pună rapul pe disc,

dar şi-a făcut şi propriul grup.

Eu am format trupa Sugarhill Gang. Ei nu se cunoşteau.

Sylvia Robinson şi rapperii au capturat anul 1979 ca nimeni altcineva.

Asta a schimbat jocul în cazul muzicii hip-hop.

Discul acesta a dus recordul la un cu totul alt nivel.

Nu era vorba despre a domina Bronxul sau Manhattanul. Era vorba de moment.

Cât de repede poţi face un album?

A semnat şi cu alte grupuri, pentru că simţea că rapul va dăinui.

Sugarhill Record Company este o afacere de familie.

Joey Robinson, Sr. este preşedintele companiei.

Soţia lui, Sylvia Robinson,

este unul dintre cei mai respectaţi producători din industrie.

Aveam mesajul cu doi ani înainte să-i cunosc şi le-am spus...

"Am o piesă aici. Dacă faceţi asta,

veţi deveni mai mari decât aţi fost vreodată."

Ne-a pus o castă... Era ca o junglă uneori.

Te făcea să te întrebi cum o să rezişti.

Versurile erau sumbre.

Cineva spunea, în sfârşit, lumii cum trăim şi prin ce trecem.

Ştiam că mesajul va funcţiona datorită poveştii.

Majoritatea oamenilor trăiesc în ghetou, iar asta e povestea vieţii lor.

Conceptul a schimbat modul de gândire asupra tipurilor de înregistrări

care erau făcute şi a temelor abordate.

Să iei această muzică şi s-o faci legitimă a fost un pas îndrăzneţ.

A deschis drumul pentru ceva ce părea imposibil.

Ştia tot, de ce să nu facă tot?

Avem un concept şi ştim că va ieşi ceva bun din el.

Pentru a o introduce pe Carly Simon în Rock & Roll Hall of Fame,

Sara Bareilles.

La fel ca mulţi alţi cântăreţi-compozitori care au urmat după ea,

şi eu am simţit impactul puternic al lui Carly Simon

şi am devenit mai bună datorită ei.

Combinând inteligenţa cu sinceritatea sufletească şi vulnerabilitatea,

Carly a scos cântec după cântec, album după album,

depăşind orice gen sau orice generaţie de povestitori.

Eleganţa melodiilor ei vorbeşte despre complexitatea emoţiilor

şi experienţelor despre care scrie.

Iar vocea ei unică şi inconfundabilă,

o săgeată a adevărului, spune lucrurilor pe nume.

Nu a urmărit niciodată faima şi succesul.

Acestea au venit la ea datorită esenţei incontestabile a muncii ei.

Este o artistă unică, o vizionară care rămâne un model,

o deschizătoare de drumuri şi o inspiraţie.

Crescută într-o casă bogată în muzică şi literatură,

Carly şi-a lansat cariera cu trupa Simon Sisters,

un duo format cu sora ei mai mare, Lucy.

Mai târziu a pornit pe cont propriu

şi a făcut repede impresie cu primul ei single,

That's the Way I've Always Heard It Should Be, la care a fost coautoare.

Exact.

L-a scris cu colaboratorul şi prietenul ei Jacob Brackman.

Piesa aceea a dat tonul carierei lui Carly.

Cu o muzică şi versuri complexe, a explorat dorinţele

multor femei de la începutul anilor 1970,

punând la îndoială normele sociale şi atacând stereotipurile de gen.

A reflectat mişcarea feministă care se ridica la acea vreme.

Asta continuă şi azi, dar nu a oferit răspunsuri simple.

A realizat toate astea şi a fost un hit de Top 10.

Lista de piese geniale care au urmat este spectaculoasă:

Anticipation, Legend in Your Own Time, You're So Vain.

Cel mai mare hit al ei a pus pe toată lumea pe jar în legătură cu subiectul ei

timp de 50 de ani. The Right Thing to Do, Haven't Got Time for the Pain,

Nobody Does It Better, You Belong to Me, Jesse, Coming Around Again,

Let the River Run. Diversitatea şi rafinamentul lui Carly sunt de neegalat.

Piesele ei sunt ca o colecţie grozavă de poveşti

pe care continui să le citeşti

pe măsură ce ele dezvăluie noi adevăruri de fiecare dată.

Ea depăşeşte genurile şi sparge tiparele.

Adorată şi admirată de titanii din industria ei,

precum şi de tinerii artişti

care caută adevărul şi curajul pe care le oferă ea.

Cunoscuta ei teamă de scenă a făcut ca spectacolele ei

să fie mai preţioase şi mai convingătoare.

Carly Simon nu s-a temut niciodată să-şi dezvăluie temerile personale

sau să-şi facă propriul drum creator, în ciuda lor.

Iar în această seară, acel drum a adus-o aici,

în Rock & Roll Hall of Fame.

Stăteam pe marginea patului şi cântam la chitară.

Şi aveam emoţii pentru viitoarea întâlnire cu Cat Stevens.

M-am gândit...

dacă pot să scriu o piesă înainte să sune el la uşă.

Decât să stau cu emoţii, mai bine cream ceva.

Şi am terminat Anticipation înainte să ajungă el şi să sune la uşă.

Îşi scrie singură piesele

şi a câştigat recent un Grammy pentru Cel mai bun artist debutant.

Vă rog s-o aplaudaţi pe Carly Simon.

M-am născut foarte timidă, fără dorinţa de a fi în faţa cuiva,

dar în mod paradoxal, o parte din mine spunea...

"Eu, eu, eu."

Provii dintr-o familie de muzicieni, nu-i aşa?

Da. Sora mea este cântăreaţă de operă, iar cu cealaltă soră, Lucy,

am cântat împreună când eram mult mai tânără.

Cu cât am devenit mai cunoscută,

cu atât mi se pare mai dificil să cânt în concerte live.

La început, nu plătea nimeni să vină să mă vadă

şi astfel nu simţeam nicio presiune din partea publicului.

Dar acum e diferit. Mă simt încolţită de lumini,

de oamenii care vin să mă vadă.

Oamenii se întreabă de mult timp despre ce este.

Este o întrebare foarte personală.

Oamenii vor să ştie la ce te gândeai când ai scris piesa aceea.

Când am auzit You're So Vain,

mi s-a părut cel mai bun cântec scris vreodată.

Este cel mai direct mod în care cineva a abordat o despărţire.

Este incredibil!

L-am cunoscut pe Mick Jagger la o petrecere. Nu, nu este despre el.

S-a întâmplat să sune la studio în timp ce lucram cu Harry Nilsson.

"De ce nu vii să cânţi cu noi?"

Mick, Harry şi cu mine ne-am aşezat în spatele microfonului şi am cântat

You're so vain. You probably think this song is about you.

Harry a fost un domn.

Ştia că între mine şi Nick există o chimie în ceea ce privea cântatul.

Aşa că s-a retras şi a spus...

"Voi doi vă potriviţi foarte bine, ar trebui să cântaţi doar voi."

Deci aşa s-a întâmplat.

Eşti cunoscută în industrie ca regina tracului de scenă.

Te-ai gândit vreodată de ce ai aşa multe emoţii

şi să încerci să scapi de ele?

Nu am reuşit să scap de ele,

dar m-am gândit mult la ce mi le provoacă.

S-au mai diminuat uneori.

I-am văzut fotografia pe coperta revistei Time

şi am spus: "Mă voi căsători cu el."

Se întâmpla cu nouă luni înainte să ieşim împreună.

Sunt foarte împrăştiată, nu sunt organizată.

Şi puteam să scriu doar dacă eram înconjurată de haos,

pentru că-mi luam energia din acel haos

şi mă concentram pe un anumit subiect.

Iar Oscarul merge la...

Carly Simon pentru Let the River Run for Working Girl.

Piesele lui Carly Simon, You're so Vain,

That's the Way I've Always Heard It Should Be, Anticipation...

A fost o compozitoare în epoca de aur a compoziţiilor rock-and-roll.

Era o femeie care lua atitudine.

Mulţi oameni au spus...

"Ai însemnat foarte multe pentru mine de-a lungul anilor,

te ascult de când aveam şapte ani,

şi acum mi-am numit fiica după tine."

Este foarte emoţionant pentru mine că am avut acest efect.

Cred că se datorează faptului că piesele mele sunt foarte personale.

Din cauza unei tragedii personale,

Carly îşi cere mii de scuze că nu a putut fi aici în această seară.

M-a rugat să transmit următorul mesaj:

"Mă simt umilă, şocată, mândră, subcalificată

şi recunoscătoare tuturor celor

fără de care nu aş fi fost aici.

Unul dintre cele mai grozave lucruri când vine vorba despre muzică

este capacitatea ei de a face artă fizică din emoţii fără formă,

precum bucuria şi durerea, doar prin puterea emoţiilor noastre.

Când nu ne putem împărtăşi durerea, suntem creaturi extrem de singuratice.

Vreau să mulţumesc în primul rând celor de la Rock & Roll Hall of Fame

pentru că mi-au recunoscut meritele

şi pentru că se asigură că distincţia şi realizările vor conta mereu.

Mulţumesc."

Şi acum, vă rog s-o aplaudaţi pe Olivia Rodrigo.

L-am cunoscut pe Allen

în biroul lui Walter Yetnikoff,

când am făcut o înţelegere fenomenală,

iar Walter i-a smuls tricoul lui Allen de pe el.

Nu vorbim despre leul cel laş aici, este Allen Grubman.

Până să-l cunosc, nu mai cunoscusem un alt avocat,

deci nu aveam cu ce să-l compar

în afară de personajul lui Robert Duvall din Naşul.

Nu ştiam cum sunt alţi avocaţi şi nu ştiu nici acum.

"Bono, Edge, Adam, Larry,

nu mă ascultaţi.

Nu mă ascultaţi. Muzicienii nu ar trebui să aibă urechi?

Ştie care sunt mizele, adevăratele mize,

nu doar cele financiare,

ci şi cele emoţionale într-o negociere.

Allen mi-a spus, "Prieteni...

am prieteni pe care nici nu i-am folosit încă."

Cel mai mare talent al lui este claritatea.

Este respectuos.

Sentimental.

Minuţios.

E ca un ursuleţ de pluş.

Este un clarvăzător.

E amuzant.

Iubitor.

Direct.

Este o melodie pop într-o lume a muzicii instrumentale.

Allen a fost esenţial

în reechilibrarea balanţei în favoarea artistului.

Deşi se numeşte industria muzicală,

industria a avut mereu avantajul. Allen a schimbat asta.

Asta îl face un avocat grozav, care a ajutat mulţi oameni,

înainte să semnez eu cu el, să îşi rezolve problemele cu contractele.

Îi sunt recunoscător pentru tot ce a făcut.

A ajutat trupa U2 să crească. Mulţumesc.

Faptul că sunt aici şi pot să-ţi mulţumesc e grozav.

Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să rezist în industrie.

Allen, mă bucur că ai această onoare,

iar restul lumii rock-and-roll poate să te pupe în fund.

Allen, eşti în Rock & Roll Hall of Fame. Doamne sfinte!

Pentru a-i acorda lui Allen Grubman premiul Ahmet Ertegun,

un membru Rock & Roll Hall of Fame, John Mellencamp.

Allen Grubman este unul dintre cei mai coloraţi oameni din industria noastră,

care nu se teme să spună adevărul.

De multe ori într-un mod jignitor şi înjositor,

mi-a spus mereu adevărul, din 1982,

când am devenit unul dintre primii lui clienţi,

şi a făcut acelaşi lucru pentru nenumăraţi alţii de-a lungul anilor.

Vreau să vă spun unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus Allen

când eram copii. A spus...

"John, uite cum funcţionează industria muzicală.

Există un copac mare în vârful unui deal.

Copacul ăsta e uriaş şi găseşte mereu o cale să supravieţuiască la orice,

oricărui lucru căruia este supus.

În acest copac sunt câteva mere.

Sunt câteva mere care rămân în copac

şi care cresc tot mai mult de fiecare dată când te uiţi la copac.

Dar majoritatea merelor, îmi pare rău s-o spun,

se micşorează şi cad din copac.

Sunt uitate.

Este scopul meu să mă asigur că toţi cei pe care îi reprezint

nu cad din copac."

Acest măr a reuşit să rămână în acel copac

în mare parte graţie avocatului, prietenului

şi rabinului meu, Allen Grubman.

Allen este şi evreu.

Sunt artist şi un neevreu

a cărui viaţă a fost îmbogăţită

de prietenia şi asocierea cu nenumăraţi evrei.

Oameni buni, nu pot să vă spun cât de important

este să vorbeşti, dacă eşti un artist,

împotriva antisemitismului,

împotriva tuturor formelor de discriminare.

Vă spun ceva: tăcerea înseamnă complicitate.

Vreau să spun tare şi cu mândrie

că sunt solidar cu Allen, familia lui

şi toţi prietenii mei evrei

şi cu toţi evreii din lume.

La naiba cu antisemitismul.

Sunt mândru să mă aflu aici să-mi onorez prietenul,

un cultivator al naibii de bun de mere.

Bun venit în Rock & Roll Hall of Fame, dle Allen Grubman.

Înainte să ţină acest discurs pe care nu-l voi uita...

niciodată...

Voiam să spun...

priviţi câţi oameni geniali din industria divertismentului avem aici,

câţi artişti geniali şi câtă creativitate.

Despre ce o să vorbesc? Despre înţelegerile încheiate

sau despre sfaturile pe care le-am dat? Astea sunt doar prostii.

O să vă spun cum a luat naştere Rock & Roll Hall of Fame.

Era în 1983 şi am primit un telefon de la Ahmet Ertegun,

care era cel mai important om din industria caselor de discuri. Era uriaş.

Şi îmi spune...

"Allen, vreau să vii la masă săptămâna viitoare la restaurantul Pearl.

L-am întrebat cine mai vine. Şi mi-a spus...

Eu, Jann Wenner, Seymour Stein şi tu. Discutăm când ne întâlnim."

Restaurantul Pearl

servea cele mai bune coaste din lume.

Ajung acolo într-o luni

şi primul lucru pe care îl comand este o porţie uriaşă de coaste.

Eu îmi vedeam de mâncare, iar Ahmet începe să vorbească.

Eu îl ascult doar cu o ureche,

pentru că mănânc nenorocitele de coaste.

Şi deodată îl aud spunând...

"Ştii că există Hall of Fame în baseball,

în fotbal şi în baschet.

dar nu există Hall of Fame pentru rock-and-roll."

Asta... fiţi foarte atenţi.

În acel moment a fost creat Rock & Roll Hall of Fame.

La acel... la restaurantul Pearl, în timp ce eu mâncam coaste.

Şi priviţi acum.

Doamne, încerc să nu plâng.

Am fost cel mai norocos om din lume.

Nu ar fi trebuit să cariera asta. Am crescut în Brooklyn,

am mers la Brooklyn Law School.

Ar fi trebuit să devin un avocat specializat în cazuri de neglijenţă.

Şi aş fi fost un avocat de rahat, pentru că urăsc accidentele.

Dar cumva m-am specializat pe divertisment

şi a fost minunat pentru Debbie şi pentru mine.

Am avut o viaţă minunată şi am cunoscut cei mai interesanţi oameni.

Suntem foarte norocoşi.

Mă bucur că am spart barierele pentru avocaţi.

Sunt foarte mândru pentru asta.

Sper că în viitor, mai mulţi avocaţi, manager şi agenţi

vor intra în Hall of Fame. Ştiu că se va întâmpla asta.

Ultimele mele cuvinte, ţineţi minte, cu toţii cântăm diferit.

E bine, nu-i aşa? Mulţumesc. Mulţumesc.

Pentru a-l introduce pe Lionel Richie în Rock & Roll Hall of Fame,

Lenny Kravitz.

În primul rând, aş vrea să spun

că este o binecuvântare că putem fi cu toţii azi aici,

pentru a celebra viaţa şi muzica împreună.

Este o onoare să fiu aici pentru a-l introduce pe Lionel Richie...

Lionel Richie în Rock & Roll Hall of Fame.

Scandalos!

L-am cunoscut pe Lionel în urmă cu 25 de ani

şi de atunci mi-a fost ca un frate mai mare.

Lionel şi cu mine ne-am dorit să compunem împreună,

şi astfel, când a venit în Miami, unde locuiam la acea vreme,

a venit la mine acasă pentru o sesiune. M-a dat complet pe spate.

Urma să creez cu unul dintre eroii mei din muzică.

Voiam ca totul să fie perfect.

Am pregătit un studio portabil în bucătărie şi imediat cum a ajuns,

am început să lucrăm. Când ideile noastre începuseră să curgă,

bunicul meu în vârstă de 93 de ani, Albert Roker, a pornit televizorul,

pentru a urmări un meci de box.

Exact când am ajuns la refren, bunicul s-a întors şi a spus...

"Băieţi, puteţi să faceţi gălăgie în altă parte?"

Am îngheţat. M-am uitat la Lionel, Lionel s-a uitat la mine,

iar apoi m-am uitat la bunicul şi am vrut să spun...

"Bunicule, compun cu nenorocitul de Lionel Richie."

Bine, în primul rând nu aş fi vorbit niciodată cu bunicul aşa.

Şi în al doilea rând, dacă aş fi făcut-o,

mi-ar fi tăbăcit fundul de faţă cu Lionel.

Atunci a intervenit Lionel şi a spus: "Da, dle Roker,

nu vă mai deranjăm şi ne mutăm în altă cameră."

Acesta este Lionel Richie.

Respectuos, cald şi, mai presus de toate, umil.

A rămas acelaşi frate cu picioarele pe pământ, din Tuskegee, Alabama.

În calitate de compozitor, producător şi interpret,

este în vârful muntelui legendelor muzicale.

În trupa Commodores...

a fost senzaţional.

Doar pentru a se întrece pe sine ca artist solo.

Muzica lui a luminat vieţile a milioane de fani

şi a influenţat artişti ca mine,

care l-au urmat peste tot şi într-un mod profund.

Moştenirea lui Lionel este solidă.

Piesele lui sunt coloana sonoră a vieţii mele, a vieţii voastre, a tuturor.

Repertoriul lui Lionel este bogat şi divers.

Ca să enumăr toate piesele lui geniale ar dura... toată noaptea.

Trebuie s-o fac.

Imn după imn, după imn.

Vă spun adevărul.

Şi alături de Michael Jackson,

Lionel a compus unul dintre cele mai monumentale cântece

din istoria muzicii, "We Are The World".

Produs de Quincy Jones, care a adunat cei mai mari artişti

pentru a contribui la lupta împotriva foametei din Africa.

A fost un act extraordinar de iubire, dar, desigur, Lionel Richie este iubire.

Iubirea personificată, iubirea proiectată asupra tuturor.

Iubirea încorporată în actele lui de bunătate, compasiune şi grijă.

Există un moment în călătoria ta creativă

în care te întrebi: "De unde vine asta?"

Marvin Gaye mi-a fost profesor la Universitatea Motown.

Mi-a spus: "Omule, nu ştii niciodată de unde vine.

Trebuie să mergi înainte cât de repede poţi."

Şi am ajuns să mă simt din ce în ce mai în largul meu,

de la o piesă la alta începi să-ţi spui: "În regulă, pot să fac asta."

Eram colegi de clasă la Tuskegee Institute din Alabama

şi ne plăcea să ne întâlnim şi să facem muzică.

Aplauze pentru trupa The Commodores.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să-l cunosc pe Thomas McClary,

chitaristul trupei The Commodores. El mi-a zis...

"Am auzit că ţi-ai adus cornul la şcoală." Iar eu am zis că da.

El a zis, "O să fie un concurs de talente, vrei să intri în trupă?"

Am urcat pe scenă în seara aceea

fără să-mi dau seama că viaţa mea se va schimba pentru totdeauna.

Lionel Richie a fost un element de bază în viaţa mea de la început,

de când am pornit la drum.

Managerul trupei mele era un mare fan al lui Lionel Richie

şi ne-a pus să ascultăm toate piesele scoase de el.

Textura lui şi felul în care cânta,

ca şi cum ar fi fost cel mai mare povestitor.

Am scris piesa "Baby" pentru trupa The Commodores.

Primul lucru pe care mi l-au spus: "Nu vrem o baladă."

Apoi primim un telefon de la Kenny Rogers. "Aveţi o piesă?

Vreau o baladă din acelea din care cântă Richie."

Aşa că am schimbat-o din "Baby" în "Lady", iar restul e istorie.

Lionel scrie cântece

care spun tot ce ar vrea să spună orice bărbat

şi ce ar vrea să audă orice femeie.

Are un fel de a scrie versuri care ne vorbeşte tuturor.

Tocmai am terminat două producţii de succes:

"Lady" cu Kenny Rogers şi "Endless Love" cu Diana Ross.

Nu mă gândeam la o carieră solo, dar acela a fost începutul schimbării.

Premiul Grammy merge la "Truly", Lionel Richie.

În sfârşit, am reuşit. Mulţumesc.

Când eram în trupa The Commodores,

nu trebuia să-mi fac griji decât pentru o piesă pentru un album.

Acum, trebuie să-mi fac griji pentru nouă.

Când am intrat pe uşă la Motown Records cu "All Night Long"...

"Prieteni, a sosit timpul."

Am crezut că Berry Gordy va cădea de pe scaun.

Ce legătură are Calypso cu Motown?

"All Night Long" a fost pentru mine o celebrare a vieţii.

Cred că a fost un lucru responsabil pentru Lionel

să arate că noi, ca americani de culoare, putem ajunge oriunde.

Îţi arată că nu există limite.

Când a ieşit "All Night Long", racheta a decolat.

Şi imediat după aceea, cântam la Olimpiadă.

E incredibil cum un singur telefon îţi poate schimba viaţa

şi probabil poate schimba vieţile a milioane de oameni.

Harry Belafonte a sunat şi a spus

că e timpul ca noi, artiştii, să ne adunăm şi să facem ceva împreună.

Am vorbit cu Michael şi am hotărât să scriem un cântec.

Quincy a spus...

"Lionel, orice decizie ai lua, te voi ajuta."

Lucrau cu toţii împreună.

Prima oară când am ajuns la refren,

când toată lumea cânta împreună, a fost îndrumarea divină.

Toată chestia asta are două părţi. Succesul este doar jumătate.

Să supravieţuieşti succesului este cealaltă jumătate.

Testul este să supravieţuieşti

şi atât timp cât publicul ştie versurile, poţi avea un spectacol.

Când te gândeşti la artiştii solo care cântă, compun...

el le-a deschis calea tuturor.

Şi probabil este ultimul care spune asta.

Dar o spun eu pentru tine, eşti GOAT, eşti un G.

Şi ne-ai arătat ce înseamnă să fii grozav în ceea ce faci

şi să creezi lucruri atemporale.

Cea mai mare binecuvântare din lume

este să poţi să faci ce-ţi place. Ce mi-ar plăcea să fac?

Mi-ar plăcea să fac asta încă 400 de ani.

Vă iubesc pe toţi!

Aşadar, în numele iubirii,

sunt onorat să introduc în Rock & Roll Hall of Fame

un om cu un dar extraordinar şi o umanitate magnifică,

dl Lionel Richie!

În regulă, pregătiţi-vă.

Dumnezeule, a fost...

A fost un drum foarte interesant

din Tuskegee, Alabama,

până la Rock & Roll Hall of Fame.

Probabil sărbătorim în seara aceasta unul dintre cele mai amuzante lucruri,

cele mai amuzante glume din viaţa mea, pentru că...

toate piesele pe care le-am scris şi le-am înregistrat...

mulţi oameni mi-au spus

că aceste piese îmi vor distruge cariera.

Despre ce naiba vorbeşti?

De exemplu, un grup de oameni mi-a spus...

"Lionel, ăsta e funk.

Ce faci cu "Three Times A Lady", un vals?

Ce faci?"

Dar a avut succes. Apoi mi-au spus:

"Poţi să mai dai ceva ca Three Times A Lady?"

Şi le-am dat "Sail On".

Apoi au spus: "Poţi să ne mai dai ceva ca Sail On?"

Şi mi-am dat seama că afacerea,

adevărata afacere însemna să faci copii, nu ceva original.

Şi atunci mi-am dat seama că există două tipuri de artişti.

Artişti creativi şi artişti creaţi.

Iar din acel moment,

am decis că voi face parte din categoria artiştilor creativi.

Deci când cineva îmi spune...

"Dumnezeule, în locul tău, nu aş face piesa aia",

exact acea piesă o voi lansa.

Merg în direcţia opusă.

Pentru că la acea vreme, trebuia să înţeleg că sunt unii oameni

care se specializează pe genul lor.

Dar sunt şi alţi oameni

cărora, dacă le ceri să scrie ceva, vor scrie.

Aşadar, în această seară... stau pe această scenă,

pentru că vreau să înţelegeţi

cât este de important să lăsaţi creativitatea să curgă.

Dacă ai o idee, ultimul lucru pe care vrei să-l faci

este să deschizi gura şi să spui o prostie, precum...

"În locul tău, n-aş face asta."

Mai ales dacă eşti un artist creativ.

Deci în seara asta, este foarte important,

văzând în ce companie sunt... Judas Priest, Lionel Richie.

Prezentat de Lenny Kravitz.

Sunt un om rău.

Ce vedem aici este că rock-and-roll-ul nu are culoare.

Este un sentiment. E o senzaţie.

E o senzaţie.

Şi dacă lăsăm acea senzaţie liberă,

camera asta va creşte şi va creşte.

Accept acest premiu, dar nu pot pleca de pe scenă

fără să recunosc meritele prietenilor mei din trupa The Commodores.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru The Commodores,

pentru că altfel nu ar fi existat Lionel Richie.

Ei mi-au dat baza... mi-au dat fundaţia,

m-au ajutat să descopăr cine sunt.

Dar cel mai important, vreau să le mulţumesc prietenilor mei,

familiei mele. Miles, Sophie, Nicole. Nepoţilor.

Lisa, viaţa mea.

Vreau să le mulţumesc că au fost alături de mine

în această călătorie magică şi misterioasă.

Iubesc această industrie, iubesc ceea ce fac.

Rock & Roll Hall of Fame, mulţumesc. Mulţumesc din suflet.

Pentru a introduce Eurythmics,

un membru Rock & Roll Hall of Fame, The Edge.

Bună seara.

Cu cât visul e mai dulce, cu atât e realitatea mai dulce

şi cu atât mai amară este dezamăgirea.

E nevoie de curaj ca să visezi

şi e nevoie şi de mai mult curaj să continui să visezi

când inevitabilele dezastre ale vieţii şi artei par a conspira împotriva ta.

Asta este ne inspiră la povestea trupei Eurythmics

pe noi toţi, visătorii.

Visele lor au fost făurite în furnalele eşecului şi credinţei.

Annie Lennox şi Dave Stewart s-au cunoscut în 1975

când erau doi muzicieni care se chinuiau.

Au devenit iubiţi şi cofondatori ai trupei The Tourists,

o trupă care s-a bucurat de ceva succes,

dar care a dispărut dramatic în 1980.

Această despărţire a reflectat sfârşitul relaţiei lor romantice,

dar nu şi a parteneriatului lor creativ.

De fapt, i-a dat avânt. Au format Eurythmics ulterior, în acelaşi an,

iar până în acel moment nu scriseseră nicio piesă împreună.

Ador piesele lui Annie şi Dave,

pentru că îndrăznesc să abordeze

subiecte dificile şi incomode

şi să le transforme în piese pop grozave.

Pentru mine, cele mai bune piese sunt cele extrem de serioase.

Simt că am nevoie de complexitate pentru a rămâne implicat, de contrast,

tensiune, dihotomie între versuri şi muzică.

Acesta este genul de tensiune în care s-a specializat Eurythmics.

Când au lansat In The Garden în 1981,

cei doi au pornit cu curaj în turneu în Marea Britanie

trăgând după ei pe M1 o remorcă plină cu echipamente

pe care le instalau singuri.

Dave îşi aduce aminte de un concert la care au venit doar patru oameni.

Apropo, dacă nu numeri şi barmanul,

au fost cu unul mai mulţi decât cei veniţi să vadă U2 la The Hope and Anchor,

cu doi ani mai devreme.

La sfârşitul acestui turneu obositor,

Annie a fost aproape de o cădere nervoasă,

iar Dave a ajuns la spital cu probleme la plămâni, sau aşa susţine el.

Deci, ce au făcut Annie şi Dave în acel moment?

au făcut ceea ce fac toţi marii visători. Au pariat pe viziunea lor

exact în momentul în care amândoi erau copleşiţi de deznădejde.

Exact când greutatea respingerii era cea mai insuportabilă,

Dave începe un cântec nou.

Un sintetizator-bas suprapus peste o tobă electronică

folosind aparate pe care abia învăţase să le folosească.

Annie a înţeles pe loc

că se întâmpla ceva special şi s-a alăturat la clape

şi şi-a adăugat şi vocea.

Într-un moment de revelaţie, a cântat... "Visele dulci sunt făcute din asta.

Şi cine sunt eu să neg?

Am străbătut lumea şi cele şapte mări

Toată lumea caută ceva

Unii vor să te folosească, unii vor să fie folosiţi de tine,

Unii vor să te abuzeze, unii vor să fie abuzaţi de tine."

Şi ca într-o conversaţie, răspunsul lui Dave a fost...

"Ţine capul sus. Mergi mai departe."

În ciuda faptului că Sweet Dreams a fost considerat un single,

pentru că RCA nu a crezut că va avea viitor...

Nu? Piesa a avut un mare succes la radio şi a fost lansată

ajutată de unul dintre cele mai legendare videoclipuri din era MTV.

Şi, desigur, a avut un succes răsunător în toată lumea.

Şi albumul a devenit o senzaţie globală.

Visele lor au devenit, în sfârşit, realitate.

Haideţi să vedem imaginile.

Amândoi am început pe căi diferite.

Annie are pregătire în muzica clasică,

eu am început în duba unei trupe când am fugit de acasă la 14 ani.

Am devenit un cuplu.

Eram împreună şi voiam să facem asta.

Când ne-am despărţit din trupa The Tourists,

relaţia noastră personală era distrusă,

dar voiam să continuăm cu muzica.

Nu am fost niciodată satisfăcuţi

de sunetul pe care ni l-au creat alţi oameni.

Am hotărât că trebuia să avem controlul asupra a tot ce făceam.

Trebuia doar s-o demonstrăm.

Iar progresia a fost fantastică.

De la prima notă eşti atras. Piesa este genială

şi are o producţie minimă.

Am vrut să surprindem goliciunea şi răceala europenilor,

dar să aibă puţin soul. Era un manifest.

Sunt piese precum Motown sau Kraftwerk...

şi dacă le compari, eşti...

Dar, în fine, acesta a fost efectul piesei Sweet Dreams.

Felul în care ne prezentăm ca trupă...

vreau să fiu văzută ca egala partenerului meu.

Nu am vrut să fiu percepută într-un mod sexual.

Am înţeles că suntem creatori de videoclipuri şi de muzică.

Majoritatea videoclipurilor au fost idea lui Dave. E talentat.

Şi facilităţile, posibilitatea de împlinire a viselor...

... Ca atunci când Annie are o idee grozavă,

pentru că poate face cele mai bizare partituri de fundal.

Şi imediat cum Annie începe s-o cânte,

o face să sune tipic Eurythmics.

Linia melodică m-a făcut să plâng.

Am simţit că muzica îmi vorbea direct.

La fel ca oricărui alt om din univers.

Începi cu un riff sau cu o măsură?

Da. Iar Annie începe să cânte cuvinte care îi vin în minte.

Te simţi conectat la ceva când o auzi pe Annie Lennox cântând.

Ceva profund şi etern. E al naibii de tare!

Fie că e o declaraţie emoţională, fie că e o declaraţie politică

sau doar spune că sunt fericită, piesa este o declaraţie.

Suntem o trupă pop, distrăm oamenii

şi, dacă avem noroc, poate îi facem pe oameni să se simtă mai confortabil,

să fie mai conştienţi de cine sunt, de ce simt.

Şi poate putem da un exemplu pozitiv.

Poate le pot da un exemplu pozitiv oamenilor.

Au schimbat jocul în foarte multe privinţe.

Împreună sunt foarte importanţi

şi au piese care sunt eterne.

Nu mai ştiu pe nimeni altcineva care să se despartă dintr-o relaţie

şi să formeze un parteneriat, iar apoi să aibă succes.

Vreau să fiu văzută ca o solistă bună,

o cântăreaţă bună care scrie piese bune.

Sunt norocoasă că fac parte dintr-un grup foarte bun.

Şi pentru asta muncim.

Este onoarea şi plăcerea mea

să-i introduc pe Annie Lennox şi Dave Stewart

în Rock & Roll Hall of Fame. Iată-i, Eurythmics.

Vă mulţumesc!

Dumnezeule!

Mulţumesc, The Edge. Am cunoscut-o pe Annie când avea 21 de ani,

iar eu 24. Şi ca toţi cei premiaţi aici în această seară,

am avut un drum foarte lung şi uneori periculos până aici.

Am avut parte de glorie, durere,

am trăit cu mai puţin de 20 de dolari pe săptămână

şi dormeam pe unde apucam.

Apropo, acestea au fost unele dintre zilele cele mai bune.

Da, aşa este.

Ne-am luptat pentru arta noastră şi nu am lăsat pe nimeni

sau vreo companie să se amestece în creativitatea noastră.

Era doar a noastră.

Annie şi cu mine am scris peste 120 de piese împreună,

iar când am înregistrat acele piese, ne-am fixat pe fiecare notă.

Annie corecta meticulos versurile

înainte să-şi înregistreze vocea, care de obicei se întâmpla dintr-o încercare.

Deci este o onoare să stau lângă partenera mea

în acest proiect nebun.

Annie, una dintre cele mai bune soliste şi compozitoare ale zilelor noastre.

Să fiu cu Annie într-o cameră minusculă, având discuţii abstracte cu orele

despre ce vrem să facem cu arta noastră,

au fost unele dintre cele mai interesante momente din viaţa mea.

Am văzut posibilităţi infinite

şi am refuzat să fim constrânşi de convenţii.

Am fost conduşi de mâinile harului şi protejaţi de armura artei.

Desigur, nu am fi stat aici

fără o galaxie de ajutoare. Oameni de muzică,

ingineri, tehnicieni, companii de discuri, cei care au crezut, DJ de radio,

şi să nu uităm, desigur, de MTV,

care a permis lumii să ne vadă arta pentru prima oară.

Un mare mulţumesc fanilor noştri din toată lumea,

care până în ziua de azi

ne-au rămas loial, deşi noi nu am mai lansat un album,

nici nu am mai avut un concert în ultimii 20 de ani.

Sper că moştenirea noastră nu va fi doar muzicală,

ci şi despre respectul şi înţelegerea dintre doi oameni

care au fost până pe Lună şi înapoi

şi s-au întors cu bine acasă,

aici, pe scena Rock & Roll Hall of Fame.

Şi ştii ceva, Annie? După 45 de ani, încă suntem tari.

Mulţumesc, Dave, a fost foarte frumos spus. Mulţumesc.

Mulţumesc. Puteţi să vă relaxaţi. Luaţi loc.

Aş vrea să-i mulţumesc lui Edge, care a venit aici pentru noi.

E o onoare să fim prezentaţi de Edge.

Şi aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care ne-au sprijinit în toţi aceşti ani.

Şi sunt foarte mulţi oameni.

Lista e ca genericul de la sfârşitul Frăţiei inelelor.

Atât de lungă e. Este ca o trilogie.

Dar mai presus de orice, trebuie să le mulţumesc fanilor Eurythmics,

fără de care nu am fi fost aici.

În urmă cu câteva seri, Rock & Roll Hall of Fame

a invitat toţi nominalizaţii la o cină specială.

Camera era plină de căldură sufletească şi iubire

şi a fost o adevărată inspiraţie şi sărbătoare,

pentru că muzica este vindecătoare,

construieşte poduri, nu hotare.

Noi, muzicienii, suntem oameni diverşi şi paşnici.

Răspândim dragoste în întreaga lume, nu ură şi dezbinare.

Noi facem oamenii să trăiască împreună momente de bucurie, de tristeţe,

îi facem să se mişte, să simtă frumuseţea

inspiraţia şi să reflecteze. Muzica este în sângele nostru, în inimile noastre

şi în adâncul sufletelor noastre.

Suntem peste măsură de recunoscători să facem parte din această comunitate.

Mulţumesc, Dave, pentru această aventură grozavă.

Vă mulţumesc tuturor. Vă iubim foarte mult.

Uneori, Domnul îşi acceptă propria perfecţiune, închide ochii

şi îşi face un om.

Uneori, acel om înţelege ce e posibil să facă.

Aşa că uitaţi-vă la el şi mulţumiţi-I Domnului

că un astfel de om v-a atins vieţile.

Acest frumos om de culoare,

care nu ne-a încălzit inimile doar cu muzica,

ci şi cu felul lui de a fi,

cu eleganţa cu care cântă aceste melodii.

Şi le-a oferit tuturor ceva la care să aspire.

Ce nu ştie multă lume

este că muzica a apărut din greşeală în viaţa mea.

Am început ca student la teatru.

Prima oară când am cântat în public la fost într-o piesă de teatru.

În multe cluburi de noapte din Village cântau oameni precum

Bill Broonzy şi Lead Belly. Piesele aveau o tristeţe moştenită.

Am simţit că aşa ar trebui să-mi joc personajul.

Şi aşa mi-am dezvoltat acest rol.

Când auzi acest cântec... chiar şi acum, în 2022,

toată lumea cântă acest cântec.

Era un cântec despre luptă, despre oamenii de culoare

care fac cea mai obositoare muncă. Am luat acel cântec

şi l-am transformat într-un imn.

... Acest record mondial. Este primul solit

care vinde un album în peste un milion de exemplare.

Unul dintre cei mai mari artişti ai lumii, Harry Belafonte.

Să-l vedem!

Nu înţeleg cum urmăresc arta

fără a avea o conştiinţă socială şi umană.

Eu cred că toţi marii artişti au asta.

Există şi alte dimensiuni ale mele, în afară de cea muzicală.

Spunea adevărul. A putut să facă ceva pentru noi,

de care nu a beneficiat doar neamul nostru,

ci întreaga lume

şi continuă să beneficieze şi în prezent.

Pace! Pace! Pace!

Artiştii sunt paznicii adevărului.

Scopul artei nu este să arate viaţa aşa cum este,

ci aşa cum ar trebui să fie.

Pentru a-l introduce pe Eminem,

un membru Rock & Roll Hall of Fame, Dr. Dre.

Da, da. Când am început să scriu acest discurs,

l-am întrebat pe Eminem dacă vrea să spun ceva anume şi mi-a spus...

"În primul rând, spune-le că am un penis uriaş."

Dar când a vrut să-mi arate cât de mare este

m-am mirat că a ales să folosească acest deget.

Bine, gata cu gluma.

În urmă cu 20 de ani, Jimmy Iovine mi-a pus să ascult o casetă demo

a unui tip care îşi spunea Eminem.

Primul lucru pe care l-am spus când am ascultat-o, a fost...

"Ce dracu' a spus?"

Mi-a plăcut atât de mult, că o ascultam fără oprire.

După câteva zile m-a sunat Jimmy şi mi-a spus...

"Dre, ştii că e un tip alb, da?"

M-a zăpăcit complet.

Nici măcar nu-mi trecuse prin minte.

Dar privind înapoi, nu ştiu de ce nu m-am gândit la asta.

Cred că din cauza ignoranţei mele de la acea vreme. M-am gândit

că dacă e un rapper bun, trebuie să fie negru.

Nu la mult timp după aceea, ne-am întâlnit pentru prima oară

şi imediat după asta, lucram la mine acasă, în studio.

La primul ritm pe care l-am pus, s-a apropiat de microfon şi a spus...

"Salut, numele meu este Slim Shady."

Bum! Asta a fost. Acesta a fost începutul a ceea ce a devenit

o colaborare creativă incredibilă. Apoi a venit reacţia.

"Uită-te la el, Dre. Tipul are ochi albaştri. Nu poţi să semnezi cu el."

În timp ce toţi cei din jurul meu aveau dubii,

eu am ştiut că talentul lui este incontestabil.

Versurile lui crude, pline de umor negru, împreună cu cadenţa impecabilă,

se remarcau din tot ce auzisem până atunci. Şi era flămând.

Amândoi eram. Eram doi artişti într-o situaţie pe viaţă şi pe moarte.

Amândoi eram exact ce îi trebuia celuilalt.

Şi eram dispus să-mi pariez toată cariera pe asta.

Celor care nu credeau în el le spuneam...

"Va fi cel mai bine vândut artist al casei noastre de discuri."

Nu am ştiut

că va fi unul dintre cei mai bine vânduţi artişti din toate timpurile.

Din momentul în care s-a prezentat lumii cu LP-ul The Slim Shady,

a ajuns în vârful topurilor

şi a rămas acolo 100 de săptămâni.

Şi vă vine să credeţi că, după ce a promovat violenţa în rândul copiilor

şi a ucis-o pe mama fiicei lui,

tipul ăsta mai avea multe rahaturi să-şi ia de pe suflet?

Lansează LP-ul Marshall Mathers.

În acest album, alter egoul lui, Slim Shady,

m-a legat într-un beci,

a făcut sex cu mama lui...

... a ucis-o pe mama fiicei lui din nou,

în timp ce jignea orice minoritatea posibilă.

A atins, cu siguranţă, o coardă sensibilă

şi a devenit unul dintre cele mai bine vândute albume din istoria SUA.

Dar aici se vede geniul lui Eminem.

Cu o imaginaţie incredibil de bogată,

a putut să descrie America albă

şi să exprime suferinţa

ce vine din sărăcia şi disfuncţionalitatea familiilor lipsite de speranţă.

Eminem a adus hip-hopul clasei mijlocii din America

şi le-a oferit copiilor care arătau ca el un mod de a se conecta la el.

Eminem nu a fost doar defavorizatul

care a spart barierele hip-hopului, ci le-a pulverizat.

Peste 220 de milioane de albume vândute.

13 albume care au ajuns pe locul întâi.

10 dintre ele au debutat pe locul întâi,

făcându-l primul artist care a reuşit chestia asta.

A câştigat premiile Grammy, Emmy şi Oscar

şi a fost cel mai vândut artist în anii 2000.

Cel mai bine vândut artist hip-hop din toate timpurile.

Repet. Cel mai bine vândut artist hip-hop din toate timpurile.

Iar nebunia este că nici nu-i pasă de lucrurile astea.

Cred că mie îmi pasă mai mult decât lui.

Cel mai important este că şi-a câştigat respectul colegilor de breaslă,

fiind unul dintre cei mai buni. Pur şi simplu.

Se pare că acest tip modest cu ochii albaştri din Detroit,

care a fost refuzat în mod repetat

şi care a revoluţionat hip-hopul

în timp ce ne-a forţat să ne confruntăm cu propriile prejudecăţi,

a făcut genul muzical mai bun, dar şi pe noi odată cu el.

Spre sfârşitul lui 1997, participam la Rap Olympics.

Puştii de la Interscope erau acolo şi le-am dat o casetă.

Lui Jimmy Iovine i-a plăcut şi i-a dat-o şi lui Dre.

Am ascultat-o şi m-am gândit că trebuie să lucrez cu el urgent.

Aveam un studio acasă şi l-am invitat la mine.

- Vrei să asculţi o piesă a mea? - Da.

Am apăsat butonul şi după două sau trei secunde,

el a început: "Hi, my name is..."

Ascultam chestia aia şi eram confuz până peste cap.

Oamenii de culoare nu vorbesc aşa.

"Leagă-ţi o funie de penis şi sari dintr-un copac?"

Tipul ăsta e cel mai mare ciudat cu care am lucrat vreodată

şi de aceea ne-am potrivit. Înţelegeţi?

Ne-am gândit că e tare.

Dar după ce i-am ascultat albumul produs de Dre,

ne-am dat seama că e super tare.

Albumul de debut al rapperului Eminem a stârnit multe controverse.

Dacă nu-ţi place, nu-l cumpăra.

A fost foarte violent, foarte sexist, homofob,

dar albumul acela a fost incredibil.

Nu pot să-mi spună că nu pot să fac muzica pe care o iubesc, iar apoi...

Nu am avut niciun sprijin de la nouă ani. E ridicol.

- Eminem. - Eminem!

- Eminem. - Eminem.

Asta trebuia să se întâmple?

Trebuie să scriu tot timpul, trebuie să scriu în fiecare zi.

Vreau să scriu până mor.

Dacă interpretezi un cântec aşa, vei fi criticat.

Dar nu-mi pasă, pentru că mi se pare foarte bun.

Cineva ca Eminem are o cadenţă incredibilă.

Este aproape ca o percuţie.

Unii oameni au totul.

E ceva în mine care e puţin mai fericit când sunt nervos.

Îşi face treaba, omule. Spune ce vrea să spună

şi există o neînfricare în puştiul ăsta.

Aproape că mă simt eu norocoasă că el are muzica.

Are atât de multe pe cap, încât muzica este o eliberare pentru el.

Are foarte multe lucruri în minte.

E ceva în neregulă cu Eminem.

Cel mai mult îmi pasă de ceea ce cred eu,

iar restul se pot duce naibii. Nu-mi pasă.

Hip-hopul a fost lucrul care mi-a dat cea mai multă putere când eram copil.

Am crescut pe 8 Mile, îmi puneam căştile şi mă simţeam puternic.

Iubesc această formă de artă.

Este singurul lucru la care am fost bun vreodată.

Este greu să ajungi sus, dar e şi mai greu să te menţii.

Trebuie să fii ce-ţi doreşti cel mai mult din lumea asta.

Să dai tot.

Doamnelor şi domnilor este o onoare să-l introduc pe prietenul meu, Eminem,

în Rock & Roll Hall of Fame.

Doamnelor şi domnilor, sunteţi norocoşi în seara aceasta.

Urmează să-l vedeţi pe zeul rapului!

Doamnelor şi domnilor, aplaudaţi-l pe Steven Tyler.

Aplauze pentru Ed Sheeran.

Vreau să aud pe toţi cum faceţi zgomot!

Rock & Roll Hall of Fame, dacă mai sunteţi cu noi,

toţi cei din industrie, faceţi gălăgie!

Doamnelor şi domnilor, Eminem.

Aşa, omule. Chestia asta e o nebunie.

Înţeleg ce onoare este pentru mine să fiu aici în seara aceasta

şi ce privilegiu este să fac muzica pe care o iubesc

şi care mi-a salvat viaţa.

Omul care mi-a salvat viaţa, doamnelor şi domnilor, Dr. Dre.

Probabil nu ar fi trebuit să fie aici în seara asta din mai multe motive.

Unu, ştiu că sunt rapper,

iar asta este Rock & Roll Hall of Fame

şi suntem doar câţiva dintre noi care au fost primiţi deja.

Dar suntem puţini.

În al doilea rând, era să mor din cauza unei supradoze în 2007.

Hailie, acoperă-ţi urechile. Pentru că drogurile erau al naibii de delicioase.

Şi lucrurile mergeau bine,

dar a trebuit s-o fac eu de oaie, am luat prea multe.

La naiba! Hailie, e în regulă.

Am avut multe influenţe muzicale.

Se spune că e nevoie de un sat ca să creşti un copil,

a fost nevoie de un gen muzical şi de o cultură pentru a mă creşte pe mine.

Se spune că succesul are mulţi taţi şi asta sigur e valabil pentru mine.

Deci orice impact aş fi avut eu asupra muzicii hip-hop,

nu aş fi reuşit

fără marii artişti,

unii dintre marii artişti pe care urmează să-i menţionez.

Aceştia au fost profesorii mei.

Voi începe cu 2 Live Crew,

2pac,

3rd Bass,

Alliance,

Apache,

Audio Two, Milk Dee waddap?, Awesome Dre, the Beastie Boys,

Big Daddy Kane,

Big Pun, Big L,

Biz Markie,

The Notorious B.I.G, desigur.

Black Moon,

Boogie Monsters,

Brand Nubian,

Brother J de la X Clan,

Buckshot,

Casual de la Hieroglyphics,

Chill Rob G, Chubb Rock,

Chuck D şi Public Enemy.

Cypress Hill.

D-Nice,

Dana Dane, De La Soul.

Am ajuns la al treilea rând.

Def Jeff,

Del the Funky Homosapien.

DJ Quik.

Dr. Dre.

Bineînţeles.

Dres din Black Sheep,

Ed O.G., EPMD, The Fat Boys,

Fat Joe, Fu-Schnickens, Gang Starr,

Geto Boys, Heavy D, House of Pain,

Ice Cube, Ice-T,

Intelligent Hoodlum, J.J. Fad, Jaz-O,

Jazzy Jeff & the Fresh Prince, Just-Ice, King Solo, Kid 'n Play,

King Sun, King Tee, Kool G Rap,

Kool Moe Dee, KRS-One, Kwame,

Lakim Shabazz, Large Professor,

Leaders of the New School

şi omul meu, unde era?

Unicul LL Cool J.

Te iubesc, frate.

Lord Finesse,

Lords of the Underground, Mantronix,

Masta Ace, MC Breed, MC Lyte,

MC Shan, Melle Mel, Merciless Ameer,

Mobb Deep, Monie love,

Nas, Newcleus,

Onyx,

Organized Konfusion,

Outkast, Andre 3000.

Paris, Pharcyde,

Queen Latifah, Rakim, Redhead Kingpin,

Pete Rock & C.L. Smooth.

Aproape am terminat.

Redman, Roxanne Shante,

Run-D.M.C, Salt-N-Pepa,

Slick Rick & Doug E. Fresh.

Snoop Dogg,

Souls of Mischief,

Special Ed, Stetsasonic.

Am ajuns la litera S. I-am trecut în ordine alfabetică.

Super Lover Cee & Casanova Rud,

D.O.C, The Roots, Black Thought,

The Skinny Boys, Tony D, Too Short,

Treach of Naughty by Nature.

A Tribe Called Quest, UTFO, Whodini,

Wise Intelligent şi Poor Righteous Teachers,

Wu-Tang Clan şi YZ.

Aceştia sunt oamenii care m-au inspirat

şi vreau să spun că acestea sunt doar câteva nume

care sper că vor fi luate în considerare pentru Hall of Fame,

pentru că fără ei, mulţi dintre noi nu am fi fost aici.

Eu nu aş fi fost. Sunt un om care a renunţat la liceu,

cu o educaţie în hip-hop, iar aceştia sunt profesorii mei

şi este seara lor aşa cum este şi a mea. Mulţumesc.

Ce spuneţi de Taylor Hawkins la tobe?

Eram foarte activ pe scenă. Trebuia să fiu,

iar competiţia era dură, aşa că a trebuit să fac ceva.

Aşa că-mi lovesc pianul cu piciorul şi...

Îmi place la nebunie să cânt la pian, iubesc să cânt.

Şi o voi face până când Dumnezeu mă va chema acasă.

Mulţumesc.

Să-i dăm drumul!

Trupa Zac Brown.

Pentru a o introduce pe Dolly Parton în Rock & Roll Hall of Fame, Pink.

Bună. Mulţumesc.

Aceasta este... una dintre cele mai magice seri

la care am asistat de când sunt în muzică.

Sincer, sunt... dată pe spate.

O să încep. Dolly Parton.

Există puţin compozitori mai buni decât ea.

A crescut într-o casă cu două camere, fără apă curentă.

A devenit una dintre cele mai bune povestitoare ale zilelor noastre.

A oricăror zile.

Când a început la Porter Wagoner Show,

a ştiut că nu va fi asistenta nimănui.

Ştia că era o stea căzătoare

şi că trebuia să-şi ia unele lucruri de pe suflet.

Aşa că a scris poveşti sfâşietoare

despre vieţile oamenilor trecuţi adesea cu vederea.

A pictat un tablou cu cuvintele ei şi l-a colorat cu vocea ei angelică.

Cântă la chitară cu unghii lungi

şi nu greşeşte niciodată o notă.

Scrie despre lucruri pe care alţii preferă să le bage sub preş.

Le oferă o voce celor care nu pot vorbi.

Pentru mine, piesele ei

sunt un comentariu dureros, frumos, poetic şi melodic

despre ceea ce înseamnă să fii om

şi ce înseamnă să fii femeie în America.

Scrie despre sărăcie, ruşine, cruzimea agresiunii

şi despre iubirea neclintită a unei fiice pentru mama ei

în Coat of Many Colors. Scrie despre sinucidere în The Bridge.

Scrie despre agonia şi durerea

naşterii unui copil mort în Down from Dover.

Ne linişteşte pe acel ton iubitor

că vede lumina unei dimineţi senine şi că vom fi bine cu toţii.

Scrie despre femei la locul de muncă.

Ne cântă durerile şi ne oferă cuvintele când noi nu le găsim.

Te face să simţi că Dumnezeu ajută şi că ajutorul este aproape.

Dolly Parton a scris piesa cel mai bine vândută a unei artiste

din toate timpurile, I Will Always Love You.

Se pare că muza geniului nu a părăsit-o după ce a creat această capodoperă,

pentru că în aceeaşi seară a scris Jolene.

Se dă mare.

Dolly Parton este cea mai premiată artistă country din toate timpurile.

A avut 26 de piese pe primul loc în topurile country,

ceea ce reprezintă un record pentru o artistă.

Are 42 de albume în Top 10 country, un record pentru orice artist,

şi 110 single-uri care au ajuns în topuri în ultimii 40 de ani.

Este, de asemenea, un suflet bun şi generos.

A înfiinţat biblioteca Dolly Parton Imagination

şi de atunci...

a oferit peste 150 de milioane de cărţi copiilor din toată lumea.

A oferit burse şi stimulente educaţionale

pentru copii ca să termine liceul. Mi-ar fi trebuit şi mie una.

Am putea vorbi despre compoziţiile ei

şi despre cum are o macetă cu care şi-a croit propriul drum în viaţă,

dar mai bine vorbim despre legenda pe care şi-a creat-o.

Folosesc un stereotip aici,

dar îmi imaginez toţi bărbaţii care se uită la Dolly Parton

şi mă întreb câţi se uită cu adevărat în ochii tăi.

Iar majoritatea femeilor se uită la Dolly

şi-i văd sufletul şi inima.

Cred că felul în care se vede Dolly este cea mai bună parte.

Dolly nu doar că a înţeles gluma, ci a şi scris-o.

Şi nu-i pasă dacă râdeţi, atât timp cât înţelegeţi.

Ea a spus mereu: "Am coafura asta şi port hainele astea scumpe

şi tot acest machiaj ca să fiu sigură că mă vede toată lumea."

Tot ea a spus, şi este fraza mea preferată:

"E nevoie de foarte mulţi bani ca să arăţi aşa ieftin."

A demonstrat încă o dată că este singura autoare a poveştii ei.

Şi ce poveste incredibilă ai scris, Dolly Parton.

Nimeni nu e ca Dolly. Îşi tratează cel mai mare fan

la fel cum şi-ar trata cel mai mare duşman.

Mi-a fost un model atât ca solistă, cât şi ca om.

Este bunătatea întruchipată.

Dra Dolly Parton.

O domnişoară frumoasă, care a fost cu noi în turneu

în nordul Statelor Unite, dra Dolly Parton.

Porter Wagoner. Aşa am început.

Dar am vrut să merg pe cont propriu. Sunt scriitoare,

sunt cântăreaţă, nu vreau să fac parte mereu dintr-un duet.

Vreau să fiu o stea.

Părinţii mei erau oameni simpli de la munte.

Când am urcat prima oară pe o scenă

şi am cântat în faţa unui public, mi-am dat seama

că asta voiam să fac pentru restul vieţii.

Probabil este în ADN-ul ei de munteancă să ştie să povestească aşa bine.

Are umor, are suflet.

Vorbeşte mereu despre încercările şi problemele vieţii

şi poţi relaţiona cu ele.

Aveam toate lucrurile importante în viaţă,

o mamă bună şi un tată, înţelegere şi bunătate,

iubire, credinţă în Dumnezeu, şi recunoştinţă pentru natură.

Doamnelor şi domnilor, Dolly Parton.

Dolly cea cu părul ca vata de zahăr

nu-şi părăseşte fanii country,

dar vrea un public mai numeros.

Şi de aceea, trebuie să apeleze la publicul pop şi rock.

Ador Nashville. Ador stilul country.

Am spus că nu abandonez stilul country, îl iau cu mine peste tot.

- Care este motivul vizitei? - Sunt cântăreaţă.

- Şi cu ce te ocupi? - Cânt.

Dolly este foarte captivantă şi are un aspect de vedetă.

Ştii, bijuteriile, culorile, strasurile...

Când vorbeşte, e ca prietena ta de alături.

Când am început să mă machiez şi să-mi decolorez părul,

bunicul meu credea că o să ajung direct în iad.

Îmi spunea: "Jezebel, diavolul te-a făcut să porţi aia."

Probabil te simţi sexy.

Nu mă consider sexy, dar am avut mereu un aspect aparte.

Mi-a plăcut mereu să am părul lung şi să mă machiez strident,

ca o prostituată, ştii cum e.

Da.

Oamenii nu mă pot rata cu aspectul acesta strident

şi de aceea mă aranjez aşa. Nu vreau să mă rateze cineva.

Drăgălăşenia şi iubirea ei, energia ei sunt foarte plăcute.

Indiferent câte transformări, peruci, sâni,

orice ar face, rămâne aceeaşi faţă şi este aceeaşi faţă

plină de iubire, compasiune şi grijă pentru alţi oameni.

Cred că cine scrie astfel de cântece

are stofă de actriţă.

Te voi transforma din cocoş în găinuşă dintr-o încercare.

Am scris piesa, le-am prezentat-o şi le-a plăcut.

Iau compoziţia mai în serios decât orice altceva fac.

Este compozitoare. Scrie muzică superbă,

are o voce incredibilă

şi îşi foloseşte sexualitatea pentru a avea întreg pachetul.

Am început cu Porter în 1966 şi aşa m-am lansat.

Am cântat în multe duete. Am cântat cu Kenny Rogers,

unul dintre cei mai cumsecade oameni din lume.

Dolly, încă din prima zi, a spus fără să-şi ceară scuze...

"Aşa mă îmbrac, aşa cânt, aşa scriu, aceştia sunt oamenii pe care îi susţin."

Şi o face într-un mod foarte frumos, iar asta înseamnă rock-and-rollul.

Nu regret nimic, nu-mi cer niciodată scuze pentru că am încercat.

Iar când voi fi bătrână şi voi sta în fotoliul meu,

prefer să regret lucrurile pe care le-am făcut

decât cele pe care nu le-am făcut.

Dolly, eşti minunată, aduci oamenii la un loc

şi aduci multă lumină şi bucurie în lume.

Te iubim foarte mult şi sunt mai mult decât onorată

şi este plăcerea mea să te introduc în Rock & Roll Hall of Fame.

Mulţumesc, Pink. Sunt o vedetă rock acum!

Aceasta este o seară foarte specială pentru mine.

Sunt sigură că mulţi ştiţi că atunci când au spus

că mă vor primi în Rock & Roll Hall of Fame,

simţeam că nu făcusem suficiente pentru a merita asta.

Nu înţelegeam la acel moment

că este ceva mai mult de atât,

dar sunt onorată şi mândră

să fiu aici în seara asta şi vă mulţumesc tuturor.

Dar cred că cel mai mult mă simt onorată să fiu aici

alături de o asemenea măreţie şi de atâtea talente.

Mereu am crezut că Rock & Roll Hall of Fame

este pentru oamenii din rock-and-roll.

M-am gândit că dacă voi ajunge în Rock Roll Hall of Fame,

va trebui să lansez un album rock.

Soţul meu, cu care sunt căsătorită de 56 de ani, este un mare fon rock

şi în toată casa muzica e dată la maximum tot timpul.

El mi-a spus mereu, "Ar trebui să lansezi un album rock."

Am scris un cântec pentru seara asta

pe care îl voi cânta în curând, dar...

Spune oarecum povestea mea.

Dar vreau să le mulţumesc celor de la Hall of Fame,

vreau să le mulţumesc tuturor oamenilor

care au fost alături de mine de-a lungul anilor.

Am început să cânt când aveam zece ani,

la posturile locale de radio şi televiziune,

şi am făcut asta toată viaţa.

Îmi place la nebunie şi sunt mândră că atât de mulţi dintre voi

mi-aţi cântat piesele şi vă mulţumesc din suflet.

Mă simt foarte umilă.

Ştiu că sunt şi foarte mulţi fani aici în seara asta.

Fani ai muzicii country şi nu numai. E o onoare să fac parte din asta

şi să am aici toţi aceşti prieteni

care intră în Hall of Fame odată cu mine.

E o onoare să fiu aici, aşa cum ar spune şi Minnie Pearl.

Vă mulţumesc.

Iar acum, alături de mine pe scenă sunt Brandi Carlile şi trupa Zac Brown.

Vă rog să-i aplaudaţi pe Sheryl Crow şi Zac Brown.

Iar acum, membra Rock & Roll Hall of Fame, Dolly Parton.

M-am gândit că dacă tot sunt Rock & Roll Hall of Fame,

trebuie să o şi merit.

Şi credeaţi că nu pot să cânt rock?

Unu, doi, trei, patru!

Mulţumesc! Cred că a fost altceva, nu?

Cântăm Jolene? Bine?

Simon.

Rock-and-roll! Noapte bună tuturor!

Traducerea: FAST TITLES MEDIA