All language subtitles for Blue Note - A Story Of Modern Jazz (1)

Ştii, eram un băieţel

şi-mi plăcea să patinez, adică...

patinaj pe rotile într-un
loc care cred că se numea

AmiralPalast,

şi, într-o zi, când am ajuns
acolo cu patinele mele

mi-au spus că nu se putea patina în acea zi.

Aveau o seară de dans acolo

şi am văzut un afiş pe perete

pe care scria că vor cânta Sam
Wooding and hâş Chocolate Dandies

iar eu nu ştiam nimic despre aşa
ceva, dar părea ceva ciudat,

diferit, înţelegi?

TRAIN RUMBLES

Muzica: Sam Wooding and
Hâş Chocolate Dandies

Am intrat, mi-am lăsat patinele
la garderobă şi m-am aşezat

şi l-am văzut pe Sam Wooding.

Era prima dată când vedeam artişti
de culoare, dacă mă înţelegi,

şi am fost şocat de toată muzica auzită.

Nu puteam, dacă înţelegi...
era ceva prea nou,

dar am simţit ca rezonam
cu ea imediat, înţelegi?

Nu înţelegeam de ce, dar
cred că era fost ritmul.

Ştii, era beat-ul.

Beat-ul ăla, ştii tu, mi-a intrat în oase!

Pentru cei dintre voi care
aţi ajuns mai târziu,

vă anunţăm că avem un mic session
de gătit pentru Blue Note,

chiar aici pe scenă.

Am pus oala aici

şi ne-ar plăcea să vă alăturaţi

nouă şi să ne simţim bine.

APLAUZE

Asta e povestea lui Alfred Lion şi
Francis Wolff, doi emigranţi germani

care au fondat o companie
de discuri de jazz în 1939

care a devenit foarte faimoasă
în genul ăsta de muzică.

Spre deosebire de orice alte
case de dicuri de jazz,

Blue Note Records a influenţat
evoluţia muzicii şi sunetului,

a stilului şi a standardelor tehnice.

Fiecare din sesiunile de
înregistrări la Blue Note

a fost atestata istoric prin
fotografiile făcute de Francis Wolff.

Viziunea lui Alfred Lion asupra muzicii

şi viziunea clară a lui Francis Wolff
supra sesiunilor de înregistrări

sunt o moştenire a unicei realizări creative

care continuă şi în ziua de azi.

Bună! Eu sunt Freddie Hubbard,

trompetistul.

De la Blue Note.

Alfred Lion şi Frank Wolff.

Oamenii mei.

El şi-a dat seama că era un catalizator,

un catalizator viu, plin de viaţă.

A ascultat artişti cum ar fi
Thelonious Monk sau Bud Powell

şi a ştiut instinctiv că
aveau ceva adânc în ei

şi a putut scoate acea abilitate
din ei şi să o pună pe discuri

şi a făcut-o fără să aducă vorba
de vânzarea şi comercializarea lor

şi cât de mare sunt la data
respectivă, niciodată nu făcea asta.

El era interesat doar de
tine şi de gândurile tale

şi să ai parte de transmiterea unui
flux nerestricţionat al ideilor tale

în discurile sale.

Nu mulţi făceau aşa şi el nu a
făcut niciodată vreo greşeală.

Din cele peste 1.000 de
discuri produse de Alfred

în anii în care a avut Blue Note,

900-950 din ele pot fi
considerate ca fiind clasice.

Cantaloupe Island - Herbie Hancock

'Doamnelor şi domnilor...'

Sunt Herbie Hancock şi sunt un muzician.

Oh, boy!

Un muzician de jazz.

Când eram copil şi am ajuns pentru
prima oară la San Francisco,

Lee Morgan, Sidewinder şi Horace
Silver, adică Song for my Father...

Aşa le spuneam noi A Song For My Father.

Şi, astfel, muzica era ca un jurnal
cu ceea ce se întâmpla în lume.

Numele meu este Horace Silver

şi am înregistrat pentru Blue Note
timp de aproximativ 28 de ani

pentru Alfred Lions şi Frank Wolff.

Şi toţi ceilalţi, ştii,

Wayne Shorter şi Herbie Hancock

toţi cei care au înregistrat
pentru Blue Note.

Şi erau cântaţi pe radio alături
de Willie Nelson sau Chuck Berry.

Empyrean Islands, Herbie Hancock.

The Un Poco Loco. Lee-Way, Lee Morgan.

Oh, Un Poco Loco. Bum-bum-ba!

Invenţii şi dimensiuni.

.. Sonny Rollins pentru tine.

One Step Beyound, Jackie McLean.

.. şi deasemenea Johnny Griffin.

Eu sunt autentic.

John Arnold Griffin III.

Pentru mine a fost cel mai bun
saxophonist de la Blue Note

Cunoscut şi sub sub numele de Volcano,

Vesuvius

sau Little Giant.

Ştii ce recunoşteau ei?

Ei puteau recunoaşteau când
ceva era bun şi când nu era.

Trupa trebuie să sune bine.

Nu puteau dansa.

Amândoi aveau două picioare stângi.

Trebuia să sunăm bine.

Dacă ceva era grooving,
ştii, Frank începea să...

Să facă mişcarea asta în două etape.

Ştii, dacă nu putea să-şi facă
dansul lui, însemna că nu era bine.

Am ştiut chiar de la început. Când
l-am văzut pentru prima oară pe Alfred

Eram disc-jockey la postul WLV în New York

şi când am intrat în locul unde lucram

el stătea acolo mâncând un
sandwich fierbinte cu cârnaţi

şi mi-am zis: "El e viaţa mea".

Iar nu s-a uitat la mine
de loc, timp de 11 ani.

11 ani. Căci tot ceea ce-l
interesa era doar Blue Note,

iar eu mă simţeam rănita,
pentru că eu ştiam,

căci vorbisem cu o mulţime
de muzicieni despre asta.

Femeile nu vor fi, niciodată,
la fel de importante ca muzica

iar dacă o femeie crede că nu
e aşa, se păcăleşte singură

pentru că un tip care chiar iubeşte muzica,

muzică vă fi cea care îl interesează.

Cantaloupe Island

APLAUZE

Când Hitler a apărut pe
scenă, Alfred a dispărut

pentru că era intelligent şi ştia

că vor fi probleme,

aşa că a plecat în străinătate.

Când a ajuns în această ţară,
abia dacă vorbea ceva engleză,

era singur şi plin de încredere în el

şi s-a luptat mult, dar a fost grozav.

El la adus şi pe Frank, mai târziu,
după ce era aici de ceva timp.

La Mesha cu Joe Henderson

Negrul

cu trompeta la buze

pare o persoană vibrantă,

care se calmează uşor, uşor,

şi care explodează apoi,

până când străluceşte ca un jet de sunete,

căci e un jet ca de coroană.

Muzică care iese din
trompeta de la buzele lui

e ca mierea amestecată cu focul lichid.

Ritmul prin trompeta de la buzele lui

e extazie

distilată dintr-o veche dorinţa.

Dorinţă care aspira spre luna

acolo unde lumina lunii nu e
decât o sclipire în ochii lui,

dorinţa care care tânjeşte după mare

iar marea nu e decât un pahar de bar,

ca un shot.

Negrul cu trompeta la buzele lui

a cărui jachetă e închisă doar la un nasture

nu ştie pe ce riff muzica
alunecă şi simte tot

ca un ac său hipodermic
înfipt în sufletul său,

şi care, încet, încet pe măsură
ce melodia iese din gâtul lui,

simte ca toate problemele se
contopesc într-o notă de aur.

# Dee-bee di-bi

ś Bi-dee-dee-doo-dee. ś

Da.

E o muzică foarte marcantă,

o muzică care nu seamănă de loc
cu a noastră

cum e muzica de sentiment, de blues

Iubito, ce se poate întâmpla?

Cred că Alfred a început totul chiar atunci
când i-a înregistrat pe Ammons şi Lewis.

Părea că el încerca să
meargă urmând tendinţele

şi că s-a întâmplat să descopere doi
muzicieni cu adevărat esenţiali

în acest proces şi că asta l-a condus
la ideea de a captură a muzicienii

a căror perioada de succese cam trecuse,

dar care totuşi erau încă vibranţi
şi care continuau să cânte.

Bechet, George Lewis, The
Port of Harlem Jazzmen,

au fost primele lui grupuri

care reprezentaa un fel
de abordare modernistă,

şi The Meade Lux Lewis Celeste Quartet.

Aşa a fost până când el, cu adevărat,

a fost capabil să dezvolte suficient
numele casei de discuri

ca să-şi poată încerca
şansă cu muzica modernă.

Aceasta este înregistrarea
originală, presarea iniţială cu

Sidney Bechet, Summertime, din 1940.

Asta a fost primul lor succes.

Asta a creat suma de bani care a
permis ca Blue Note să continue.

Era ca sângele, ca apa, ca aerul, înţelegi?
Vreau să spun...

"Am vrea să creem o chestie
nouă pentru voi, acum,

"odată cu al nostru cel mai
recent album Note Blue.

Asta a prins.

Toată treaba aia întreaga...

Totul, chestia aia de pian funky

care se auzea acolo
pentru un minut, tu ştii?

Freddie Hubbard. Clifford Brown.

Oh, Un Poco Loco. Bum-bum-ba!

Nu ştiu dacă Alfred era un german
obişnuit, unul parcă nou ieşit în lume

Neafemeiat. Nediluat. Pur.

Muzică adevărată era singura chestie de care
erau interesaţi Alfred Lion şi Frank Wolff.

Bu-dum-bu-dum-bu-dum da-da
Bu-dum-bu-dum-bu-dum da-da. ś

Ce? Vreau să spun e ca orice
pianist pe care îl ştiu,

a încercat să cânte astă. Ştiu asta
pentru ca şi eu că am făcut-o!

Come on everybody (Get down) cu Us3

Nici o problemă. Mulţumesc
pentru că aţi sunat. Pa.

Bună ziua, suntem Vanguard.
Vă pot ajuta cu ceva?

Da. Ron Carter va fi aici, are 2
show-uri la 9:30 şi la 11:30.

Da. Se poate, domnule.
Staţi un moment, vă rog.

Staţi aşa, aşteaptati, 9:30 sau 11:30?

11:30, OK. Două persoane?

Monica?

M-O-N-I-C-A? Silabisiţi şi dvs.

Aşa am spus şi eu. Monica.

Foarte bine, domnule. Veniţi la ora 11.

Mulţumesc.

Când ajungeţi la uşă,
vă vor conduce la masă.

Or să vă dea cele mai bune locuri. O.K?

Pa. Dumnezeule.

Din fericire, nu trebuie să-i
conduc eu la locuri. Deci, iată-ne.

În New York, în apartamentul
nostru, care era chiar drăguţ,

şi era chiar aici în Village.

Da, eram tânăra.

Aveam 17 sau 18 ani când
l-am întâlnit pe Alfred

şi des îi ascultam discurile la radio.

Nu ştiam cine era şi
Alfred m-a sunat o dată.

Avea un birou şi m-a invitat
la el la birou şi m-am dus.

Mai adusesem şi o prietenă cu mine,

şi a trebuit să mergem în apartamentul lor

ca să mâncăm,
dar ei nu aveau nimic de mâncat,

decât două ouă în frigider

Am făcut ouăle, am pus nişte
pâine şi nişte brânză alături.

Nu aveau bani. Erau foarte săraci.

Oricum, a început războiul, războiul,

şi Alfred a fost încorporat

şi, a fost trimis în Texas, în El Paso,

şi, desigur, Alfred îmi tot scria.

Compton, Texas şi cu mine...

Apropo, mama mea tot spunea
că e un bărbat minunat.

Aşa a spus: "Este un tip minunat".

Oricum, m-am dus acolo, în El Paso, Texas,

iar Alfred şi cu mine ne-am căsătorit.

Asta e un disc test cu o
înregistrare Blue Note.

Obişnuiam să le luăm din New York,

şi să le ascultăm în El Paso.

Afacerea cu imprimarea de discuri i-a rămas
în continuare în mintee şi în viaţa,

chiar dacă era în armată.

Asta e... Oh, şi aici sunt Alfred şi Frank.

Înţelegi, erau foarte buni prieteni.

Iar aici e Alfred şi cu mine.
Aveam o pisică nebună.

I-am dat numele de Victor

pentru că l-am adus acasă în Ziua
Victoriei, la sfârşitul războiului.

Pisica asta era ca şi copilul
meu, înţelegi? Era...

Eu îmi doream cu cu adevărat nişte
copii, dar am avut doar o pisică.

Asta nu a creat vreo râpă
adâncă între noi, pentru că,

pentru că ne-am plăcut enorm
unul pe celălalt, de fapt

şi Alfred m-a iubit, iar eu am
fost extrem de îndrăgostita de el.

Dar motivele sunt obscure
şi aşa cum am mai spus,

nu intenţionez să discut
despre viaţă mea personală.

Da, Alfred?

Mă scuzaţi, Vanguard.

Bună? Oh, sunteţi aceeaşi persoană.

Am mai vorbit cu tine înainte.
Ne vedem mai târziu. Pa.

Nu ştiu cine este. Nişte
oameni ciudaţi mă tot suna.

Ce faci?

The Sidewinder - Lee Morgan

Numele meu este Louis A Donaldson,

cunoscut fanilor de jazz ca Lou Donaldson.

Hei, Lou! Uită-te la pălăria aia!

Pe cine avem noi aici? Mărimea sa barosanul.

Pe cine avem aici? Bunicule!

Da, iar tu... tu eşti nepotul meu.

Ce se întâmplă, bunicule?

Da, cânt acum cu nişte cântăreţi mai tineri.

Trebuie să continui să cânt.

E încă viu. Nu se mai clătina!

Blue Note m-a ajutat prin
perioadele mai grele.

Atunci când copiii mei erau mici,

şi când eu vroiam să mă
stabilesc în New York,

aşa că pot spune că am sosit
la momentul potrivit.

Erau adunaţi foarte mulţi muzicieni buni,

cu care însă nu am cântat în grupurile lor,

dar pe care aşa am ajuns să-i cunosc.

Adică, pot să stau acum că
cei care îşi aduc aminte,

şi spun: "Ei bine, am cântat cu Tommy".

Adică... vreau să spun că pentru
mine a fost o onoare. Da.

Înţelegi? Haide. Chiar aşa a şi fost...

Era o onoare pentru mine să fiu aici,
când eram un tânăr basist şi...

asta mi-a hrănit şi copiii.

Dar la un moment dat ai vrut să...

şi doar ştiai că nu poţi pleca
până nu se termina înregistrarea.

Aşa e. Da. Mai ales când aveau opt
sau nouă melodii de înregistrat...

Ţi-se spunea: vei înregistra nouă melodii!

Iar tu spuneai: "Haideţi odată,
să facem cele nouă melodii...

Să înregistrăm odată cele nouă
melodii şi s-o ştergem de aici,

să-mi cheltuiesc cecul.

Nu înţelegi? Ziceam doar:
lăsaţi-mă să plec să încasez cecul.

Vreau să spun...

Că totul va fi închis dacă
nu ne grăbim, înţelegi?

Şi mergeam toţi la o farmacie pe
colţul dintre Strada 50 şi Broadway...

Aşa e!

.. care dădeau bani cash pe cecuri,
pentru că ne plăteau cu cecuri.

Aşa că ne duceam toţi să încasăm cash-ul
pe cecurile noastre. Da, da. Da.

Şi... pentru mult timp...

Spune, Bob!

Aşa am supravieţuit.

De fapt, aveam cam 20 de
ani când l-am întâlnit.

Şi apoi ne-am format trupa, dar Alfred,

venea pe aici la toate jam
session-uri, înţelegi?

Pe atunci eram... la acea vreme,

repetam cu Coltrane

şi cu Wayne Shorter.

Dar ceea ce era minunat la Alfred era ca...

vorbea cu tine despre ceea
ce vroia el să faci tu.

Conceptul de ceea ce ar trebui să compui,

şi aşa a dat unei mulţimi de
tineri oportunitatea de a...

experimenta şi a compune ceva diferit.
Înţelegi?

Nu este ceea ce fac astăzi
companiile de discuri

care îţi spun mai mult sau mai puţin
ce e comercial şi ce se vinde,

astfel încât ajungi să compui ceva
ce nu vine neapărat din inima ta.

Dar toţi acei ani, la Blue Note,

toată acea perioadă a fost pentru
mine o perioadă foarte creativă.

Şi după ce am ascultat toate acele albume,

cu oameni ca Art Blakey şi Sonny Rollins,

acea perioadă a fost o oportunitate
să-i întâlnesc pe aceşti artişti buni

nu numai ca să lucrez cu ei, dar şi
să-mi petrec timpul şi să studiez...

Iar asta a fost ocazia vieţii mele.

Iar Alfred a fost responsabil
pentru toate astea, înţelegi?

Şi era şi foarte amuzant. Spunea...

Când venea la sesiunile de
înregistrări, spunea...

Freddie, asta nu e groovy.

Cum adică, nu e groovy?

Dacă încercai să cânţi stil swing (legănat),
nu ar fi scos vreun cuvânt.

Nu, Nu.

Dar dacă nu...

Mai ales de când apăruse stilul
ăla nou de a scădea ritmul...

"Îl auzeai: Staţi aşa! Staţi aşa!"

Şi se aşeză! Da, aşa făcea!

El chiar a iubit într-adevăr muzica,
omule, şi nu-l voi uita niciodată.

Când am primit primul meu cec...

Nu o să uit niciodată asta, mi-am
cumpărat două costume noi,

şi o maşină şi...

Dar asta e doar o parte din ceea
ce vreau să spun, înţelegi?

- Ei ştiau când ceva nu mergea bine.
- Da. Boom!

Adică, dacă nu se simţea bine...
căci trebuia să se simtă bine.

Adică, că trebuia să aibă o direcţie.
Asta am înţeles despre el.

Râdeam, pentru că, ritmul era de 2 şi 4

iar ei s-ar fi fi simţit mai
bine pe 1 şi 3, dar ştiau...

Dar ei ştiau că coborâm!

şi că de asta nu se simţea bine.

Puteai spune când începea să sune
bine şi când trupa suna ca un tot,

pentru că apăreau nişte
zâmbete mici pe feţele lor.

Iar când ajungeau să fie atât de largi,

înseamnă că lucrurile
merg nemaipomenit, omule.

Că e ceva ce va merge direct pe primul loc.

Chitlins Con Carne - Kenny Burrell

Tot ce vroia Alfred să ştie atunci
intră în studio, era ca muzicienii

repetaseră pentru această zi,
şi că el pusese laolaltă

ceea ce el credea că era
cea mai bună combinaţie de muzicieni

pentru solistul din ziua respectivă,

oricine ar fost acela şi
ca pe parcursul zilei,

totul va fi în aşa fel încât
el ar putea relaţiona cu toţi.

Şi în general, ca toate acele selecţiuni
de muzică înregistrate pe disc

cumva scoteau în evidenţă, că a
existat un Swing (leaganare) real.

Chiar şi în piesele gen baladă.

Exista un gen de baladă Ike
Quebec, dacă înţelegi,

sau de baladă de tip Sam Rivers.
Aveau acelaşi swing în ele.

Asta era grija lui Alfred.

Asta vroiam să-ţi transmitem
măcar pentru câteva minute.

Erau prezenţi acolo, de multe ori...

- şi nici nu simţeai că erau acolo.
- Este adevărat asta.

Doar dacă nu te uitai de jur împrejur.

Dacă însă te uitai în jur remarcai,

"Oh, uite-l pe Al, e acolo sus!"

Se aşeza râzând şi ascultă.

- Mai ţii minte?
- Da. Amândoi.

Au fost intradevar câteva momente
bune acolo sus. Da, domnule.

Fiecare suflet şi fratele lui veneau acolo.

- Da, am întâlnit mulţi tipi acolo sus.
- Da.

Erau în paradis.

Da, bine, uh-huh.

- Big Nick. Mm-hm.
- Big Nick, da.

Toţi veneau la acele sesiuni.

Ştii... Sonny...

Hei, bine, omule, doar să le
spui numele, toţi au fost acolo.

- Este corect.
- În fiecare noapte.

Ştiai că va fi ceva foarte interesant

care o să vă ţină atenţia trează.

Adevărat adevărat.

În fiecare noapte.
Şapte nopţi pe săptămână.

Şcoala din care am venit eu,

de la Charlie Parker, Dizzy Gillespie şi...

Bineînţeles, vreau să spun, ca afacerea
în sine era controlată de albi.

Dacă vroiai un concert sau un
loc de muncă sau orice altceva,

nu găseai decât în locurile
albe, acolo găseai de lucru.

Singurele locuri care
erau controlate de negri

erau cluburile din Harlem până aproape de...

sfârşitul celui de-al doilea război mondial,

când lucrurile au început să fie integrate.

Înainte de asta, Small’s
Paradise, Murrain’s şi Minton’s,

erau taote conduse de negri.

Search For The New Land - Lee Morgan

Ei bine, asta este căminul bebop-ului.

Asta e laboratorul bebop,

şi toţi marii muzicieni de jazz
din anii 1940 au cântat aici.

A fost casă...

începutului muzicii,

unde s-au experimentat idei
noi şi s-au vorbit lucruri

şi s-a lucrat la piese noi,
care au devenit apoi clasice.

Aici a început totul,

pe strada Minton, la numărul 118.

Asta e locul.

Din punct de vedere istoric...

muzica a fost întotdeauna privită cu
mare respect în comunităţile negre.

Prin urmare, de la Jelly Roll Morton
şi până la Louis Armstrong şi

apoi până la Sidney Bechet şi apoi
până la restul artiştilor, muzica era

cu adevărat predominanta
în comunitatea neagră.

Al Lion and Them au apărut aici pentru
că zona era bună, că era populată

şi ca toate toate cluburile erau departe
în Uptown. Nu era obişnuit să...

căci New York-ul ca şi toate
oraşele americane erau separate.

Era un oraş alb şi oraşul negru şi...

Oraşul negru era acolo unde
se cântă muzica neagră.

Monk era un pianist care cântă în Harlem.

Singură pretenţie a lui la faimă a
fost, cred că aceea că a compus

"Round Midnight pentru
Cootie Williams în 1941

iar Cootie Williams i-a dat câţiva
dolari şi şi-a pus numele lui pe disc.

Eu am auzit povestea asta.
Dar presupun că e adevărata.

Dar Alfred a fost cel care...

îşi risca bugetul lunar ca
să scoată un singur album,

iar alegerea lui trebuia să fie între
Bud Powell şi Thelonious Monk,

şi toţi prietenii lui Alfred i-au spus:

Bud Powell. Trebuie să-l
înregistrezi pe Bud Powell.

"Are o tehnică desăvârşită
şi e un pianist adevărat,

"pe când Monk, vreau să spun, nimeni
nu înţelegea ce făcea pe pian.

"Scrie nişte compoziţii ciudate,

"şi nu cânta la pian cu tehnica."

Probabil Alfred era singurul om din lume

care ar fi luat decizia de a-l
înregistra pe Thelonious Monk.

Când am ascultat Epistrofy şi Off Minor

şi Thelonious şi Four În One

şi Eronel şi toate celelalte compoziţii
ale lui Monk, vreau să spun,

că mi-am dat seama că o
revoluţie se petrecea.

Thelonious era un om care nu
gândea ca orice alt muzician

din toată istoria muzicii,
şi nu vorbim doar de jazz,

iar Alfred a avut acel simţ -

nu după, ci înainte,

înaintea oricui, care a
remarcat abilităţile sale,

şi l-a băgat în studio şi l-a înregistrat.

Monk era coleg cu Coleman Hawkins,

şi el a scris toată acea muzică minunată,

dar nimeni nu i-a acordat prea multă
atenţie, cu excepţia lui Al Lion.

Aşa că acei doi nemţi păreau să fie...

.. într-un fel, vizionari.

Au văzut ceva în aceşti
muzicieni ai viitorului,

aşa că, viziunea lor încă persista
prin discurile produse şi cred că

a meritat răsplata, din punct de
vedere istoric, muzical şi creative.

Boperation - Howard McGhee
şi Fats Navarro Boptet

Eu sunt Kareem Abdul-Jabbar şi sunt
fan Blue Note de când mă ştiu.

Mă bucur să vă văd.

Prezenatatoare: Doamnelor şi
domnilor, după cum ştiţi,

facem ceva special, aici,
în Birdland, în seara asta.

Facem o înregistrare
pentru Blue Note Records.

Când aplaudaţi, după diferite pasaje,

aplauzele vor ajunge direct
în înregistrările de acolo,

şi când vor fi cantate peste tot în ţară,

şi când s-ar putea să fiţi în
acel loc vei putea să spui,

"Ei bine, sunt aplauzele mele pe
una dintre aceste înregistrări

"care mi-au plăcut atât
de mult la Birdland."

Uram bun venit pe scena
noastră în acest moment,

doamnelor şi domnilor, marelelui Art
Blakey şi grupului său minunat,

cu noul trompetist senzaţie Clifford Brown.

Horace Silver la pian,
Lou Donaldson la saxofon alto,

Curly Russell e la bas.

Acum cu toţii să-i urăm bun
venit pe scena lui Art Blakey

cu o şarjă de aplauze.

Ce spuneţi de nişte aplauze
puternice pentru Art Blakey?

Mulţumesc!

Cu ajutorul lui Ike Quebec,

au căutat cei mai creativi artişti

şi le-au acordat tratamentul Blue Note.

Grijă, planificare

şi calitate la fiecare nivel.

În 1947, l-au înregistrat pe Bud Powell,

a cărui viaţă plină de suferinţe îi
va afecta mai târziu activitatea sa.

Ai putea spune că elementul de
bază al jazz-ului este blues-ul?

Politely - Art Blakey

Au stabilit un standard.

Era întotdeauna un standard înalt,
fie că era vorba de înregistrare

sau de prezentarea discului,

sau de materialele folosite pentru
presarea înregistrărilor...

Şi aşa a fost începând cu epocă
pe viteza 78 şi până la LP.

Şi care a fost întotdeauna de calitate.

Numele meu este Max Roach şi sunt
un artist nou venit la Blue Note.

Şi...

.. cineva a bătut la uşă...

A doua probă.

Bună, sunt Taj Mahal şi mă simt foarte bine,

căci mă bucur de oportunitate de a rememora

momentele muzicale din anii de la Blue Note.

Salut, încă o dată.

Pentru cei care nu sunteţi familiarizaţi
cu mine, numele meu este Max Roach.

Sunt un percuţionist, compozitor...

Tată,

prieten...

al familiei Blue Note...

Ce BEEP am spus?

Isuse Hristoase.

Este... E foarte multă linişte pe hol...

Cum poţi deosebi o presare bună de
doar o mică zgâriere a şanţurilor.

Poţi afla cât de aproape
eşti de presarea originală

după urechea care e uşor marcată pe presare.

Vezi urechea noastră prietenoasă,
vezi toate informaţiile de pe disc.

Vedeţi aici, numele lui Rudy Van
Gelder de pe primele discuri.

Era tipul care a făcut banda master.

Deci, fabrica putea vedea asta.

Oh, Rudy Van Gelder a făcut masterul,

"Înseamnă că asta e o primă presare.
Blue Note LP1515, Fata A."

Aşa au făcut ei pentru a
creea şi fabrica identităţi.

Alfred avea o mare reticenta să-l
întâlnească pe Rudy Van Gelder,

mai ales de când i-am spus

că Rudy îşi făcuse un studio în casa lui.

Sufrageria devenise studio,

şi a dărâmat zidul dintre
dormitor şi sufragerie

şi a pus în câteva geamuri din sticlă
intre dormitory şi sufragerie,

şi pusese un Ampex şi un mixer acolo.

Alfred s-a dus acasă la
Rudy, s-a uitat împrejur

iar Rudy i-a pus câte ceva
să asculte melodii

şi i-a arătat cum funcţionează totul.

Alfred a ieşit din studio şi a zis
"Da, da, o să facem lucrurile aici."

Bună. Eu sunt Rudy Van Gelder
şi fac discuri de jazz.

Cred că erau implicaţi total
în sound-ul discurilor

pe care le-au făcut... şi în muzică
pe care au vrut să o înregistreze

.. şi pe care au lăsat-o lumii să o audă.

Cred că nu exista...

un cuvânt care ar putea descrie

ceea ce au vrut ei ca muzica
să comunice altor oameni.

Totul era îndreptat spre asta.

Când mă uit la tot, din
punct de vedere istoric,

importanţa lor constă în
faptul că au documentat ceva

ce nimeni altcineva nu a vrut sau a
făcut cu adevărat în acel moment.

Aceasta a fost importanţa lor.

Altfel n-am fi avut toată acea
muzică minunată a lui Horace Silver

şi nici n-am fi avut
imaginaţia pe care Art Blakey

o exprimă în muzică să.

Este ceva intradevar foarte special.

Este o muzică care a apărut
din experienţa neagră.

Jazz-ul vorbeşte despre starea umană.

Este o expresie a capacităţii umane de a lua

circumstanţele nefavorabile şi de a
le transforme într-un medicament.

Noi suntem trei lucruri. Animal,
uman, divin, care e lumina.

Rezonanţa, care este muzica, uneşte animalul

şi omul în lumină. Căci avem
lumină în corpul nostru.

Avem o energie veşnică în corpurile
noastre, dincolo de moleculă.

Noi o numim inspiraţie, o numim viziune.

Aşa le spunem lucrurilor pe care nu
le putem atinge, gusta sau simţi.

Şi care translatează spre credinţă.

Ştiţi, nu există muzică
mai favorabilă vindecării

şi lipirea moleculei de
lumină, pe această planetă

ca cea a lui John Coltrane,
de care să ştiu eu.

Coltrane a făcut un album pentru Blue Note.

Şi acel album e Blue Train.

Şi ceea ce face Blue Train...
este un exemplu absolut perfect

a ceea ce stabileşte diferenţierea
lui Blue Note de alţii

care lucrau în acelaşi domeniu pe atunci.

Oricât de de mari au fost discurile
cu John Coltrane la Prestige,

niciunul nu s-a apropiat
de nivelul lui Blue Train.

Ei bine, trebuie să începem de undeva.

L-am auzit pe Naima pe o reclamă
Cherokee şi sună fantastic.

Nu-mi păsa dacă vindea ceva sau nu.

Doar ca cântecul suna atât de
frumos ieşind din televizor.

Nu conta că era vorba de un ritm
hip-hop cu Coltrane suprapus.

Te făcea să cumperi.

Când am auzit pentru prima dată despre
Blue Note, de fapt, eram copil.

Aveam zece ani.

Tatăl meu avea o colecţie
masivă de discuri Blue Note şi,

nu ştiam ce e jazzul,

şi nici ce era Blue Note.

Apoi când m-am dus la Londra în 1990...

.. am văzut oameni care dansau pe
muzica lui Art Blakey. "Ce e asta?"

Adică, a fost un şoc cultural
total pentru mine, chiar dacă

era, ştii, parte din cultura mea.

Vreau să spun, că am crescut
cu ea, dar am ignorato. Şi...

ştii, aud oamenii vorbind despre
modul în care ei sempleaza

melodii de la Blue Note şi aşa mai departe.

Pentru că era o companie
care, pe orice album vrei,

avea întotdeauna ceva care
te făcea să vrei să dansezi.

Nu puteai înceta să asculţi...
Ceva se simţea,

şi nu mai aveai de gând să abandonezi.

Oricum, a fost o perioadă diferită.
Când chiar simţeai...

.. înţelegi, ca muzică îţi
dădea un sentiment plăcut.

Există încă muzică de dans pe atunci,

prin care şi noi trei am trecut.

Pe atunci, muzica era dansabilă.

Deci, un grup de jazz...

Ai puteai merge la un
club, iar oamenii dansau.

Erau buni ascultători,

dar nu se simţeau bine, dacă
nu-şi mişcau şi fundurile.

ś Yo, check it ouţ
I got a hype rhyme for you ś

ś That’ll rock from London
England, to the boondocks of Georgia ś

ś Intelligent, benevolent, super ś

ś All the qualities of H-I-C,
The alley-ooper ś

ś The main man and me,
We’ve been cool since day one ś

ś Scooping all the fly girls,
Having all the fun... ś

Speranţa mea este că unii
dintre tinerii ăştia care aud

unele dintre aceste samplinguri se vor
întreba "Ei bine, ce a fost asta?"

Sau "Cine a fost asta? Păi,
asta a fost Horace Silver.

Vreau să ascult câteva discuri d-ale
lui şi să văd cât de bune..."

Poate vor spune asta şi
despre Herbie Hancock

şi despre Stanley Turrentine,

şi despre Donald Byrd şi alţii
ale căror melodii le folosesc

de la aceşti tipi. Poate că o vor
face şi vor verifica şi originalul.

Şi cine ştie, în cele din urmă
am putea face o parte din ei

fani de jazz, înţelegi?

E cu atât mai mare norocul ca
persoana care s-a întâmplat

să fie la înregistrările unor
astfel de evenimente majore,

să se întâmple să fie chiar şi el
un adevărat maestru în felul lui.

Şi a putut documenta aceste
evenimente fotografic,

aproape la nivelul muzicii care le-a creat.

Este doar o alipire fenomenală
a două forme de artă,

la un nivel destul de rar atins.

Uau! Ştii, toţi...

Toţi aceştia dau intradevar
evenimentelor o calitate foarte înaltă.

E ca şi că cum persoanele care
au camerele de fotografiat

se uită la nişte persoane roiale.

Ştii ce vreau să spun?

Şi arata toate că o fotografie ca asta.

Este cineva care a văzut muzicianul
ca pe o persoană ce făcea arta.

Vreau să spun, acea energie!
Când te uiţi la acea poză,

trompeta suflă spre tine.

O poţi auzi. Ştii, poţi simţi energia
persoanei respective, înţelegi?

Numele meu este William Claxton.

Sunt fotograf şi sunt bine cunoscut
pentru pozele mele legate de jazz.

N-am fost conştient de pozele
lui Francis Wolff până...

cred că pe la mijlocul anilor '50.

Dar odată ce am început să
văd pozele lui Francis Wolff

poze de la Blue Note, am devenit
foarte conştient de ele,

pentru că el a avut cu
siguranţă un mod de a le face.

Şi cred că pozele lui arătau cu
siguranţă privirea lui asupra jazzului.

Şi ceea ce am observat pentru prima
oară la modul lui de a privi

a fost în mod aparent o iluminare simplă

căci el a folosit mereu un singur bliţ.

Iar fotografiile erau de
obicei destul de conturate,

iar fundalul era întotdeauna negru.
Şi a surprins momente minunate.

Dar asta a stilul lui de a privi, cred.

Şi a fost foarte consistent tot timpul.

Mergeam des pe strada 57 ai treaceam
pe lângă Muzeul de Artă Modernă.

Şi eu îi spuneam: "Frank, fotografiile
tale ar trebui să fie acolo. Bine?

Ei bine, el nu credea asta!

Alfred nu ar fi putut supravieţui
artistic sau în afaceri

sau în prietenie fără Frank.

Erau ca nişte gemeni siamezi care
fuseseră separaţi. Înţelegi?

Dar, care într-un fel,
s-au alăturat spiritual.

Deci, povestea "Blue Note" e o foarte
minunata poveste de prietenie,

de loialitate, a unei implicări
într-o mare încercare.

Şi cred că fiecare muzician
care a fost destul de norocos

să ajungă la Blue Note a fost cu
adevărat fericit în legătură cu asta.

În 1961, când am ajuns prima oară
în New York venind din Chicago cu

Donald Byrd Pepper Adams Quintet, Donald
Byrd a devenit colegul mea de cameră.

- O dată când mi-a spus.
- Bine, Herbie, e timpul pentru tine

"să-ţi faci propriul tău disc."
I-am spus, "Ce?!" Şi apoi: "Nu, Donald.

Nu sunt gata, Donald. Nu sunt gata ".
Şi el a spus:" Ba da, eşti.

"Iată ce trebuie să faci."

Mi-a spus "Sună-l pe Alfred",
adică pe Alfred Lion.

Spune-i că eşti gata să-ţi
faci propriul album.

Aşa că am intrat în studio cu trei
melodii care i-au plăcut foarte mult.

Şi eram pregătit să mai cânt un
blues şi două piese standard,

dar el spune "Nu, de ce nu mai
compui încă trei piese originale?"

Am spus...

eram uimit.

I-am spus, "Sigur că da, Alfred."

Deci, primul meu album sub numele meu,

Avea şase melodii originale.
Ei niciodată nu făceau aşa.

De fapt, una din melodiile
respective a fost Watermelon Man.

Cred că a spus că era o melodie care
putea deveni cu adevărat populară.

Alfred avea o situaţie unică.

Avea autonomie totală, pentru
că era o mică casă de discuri.

Nu era în situaţia celor de la A&R.

Nu avea vreun departament de creaţie
de artă sau unul de transport.

Erau doar ei, Alfred şi Frank. Asta era.

Când avea nevoie de un inginer de
sunet, se ducea acasă la Rudy.

Când trebuia să-şi facă
contabilitatea, angaja un contabil.

Alfred lua deciziile.

Şi eşti martor ca toate acele peste
1.000 de înregistrări caudate,

Alfred le-a făcut conform
gusturilor sale personale,

conform ideei lui ca el
ştia ce e bun şi adevărat.

A fost influenţat de mulţi
artişti pe care i-a auzit.

Chiar şi când a fost primul care
l-a înregistrat pe Bud Powell,

sau mai târziu când l-a înregistrat
pe Herbie Hancock, care erau

nişte muzicieni necunoscuţi, dar la
care auzise ceva ce l-a încântat.

Şi n-a putut să nu-i înregistreze.

Nu era absolut niciun fel de conbsiderare
financiară în ceea ce a făcut.

El a înregistrat doar ceea
ce simţea şi ceea ce iubea,

iar unele dintre ele
s-au vândut foarte mult,

iar multe altele nu s-au vândut de loc.

Dar îi datoram mult pentru
muzica pe care înregistrat-o,

care e o parte din muzică care încă există

şi care e folosită ca model
de tinerii artişti de azi.

Cred că, ştiţi, ca Blue
Nite a trecut prin...

se pare că a trecut prin schimbări
cu adevărat interesante.

Recent, s-a produs o concentrare
asupra vocaliştilor.

Şi poate că urmează un anumit
trend în muzică de astăzi.

A fost o perioadă când vocaliştii
imitau instrumentiştii.

Şi acum, poate că am ajuns, încă
o dată - ca într-un ciclu -,

ai am ajuns într-un punct în muzică unde

instrumentiştii asculta vocaliştii.

# A little warm death

# A little warm
death won't hurt you, no

# Come on, relax with me

# Leţ me take away your physicality

# One little warm death comin' up
One little warm death with me tonight

# A little sweet death

# Momentary breathlessness

# Feels like eternity

# There's nobody here but you and me

# Oh, one little warm death comin'
'round

# A little warm death with me tonight

# În and ouţ of stages
With the phases of the moon

# It can shine şo brightly

# Leţ the fullness soon
come soon, come soon

# Now I feel you near me

# See you much more clearly

# I can hardly wait to Feel you
movin' through my world, oh, my world

ś Isn't deep without you. ś

Dintr-o dată,

în 1954 sau 1955, erm,

Columbia a introdus LP de 12 inch, care...

cu alte cuvinte, timpul mediu
de cântat pe o fată de disc

a sărit de la 12 minute
la 20 de minute. Şi...

Dintr-o dată, întreagul lor
catalog la care au tras

din greu să rămână în
afaceri, era ceva depăşit.

Magazinele au trecut la LP-urile de 12 inch.

Şi în acest moment, Alfred aproape
că a aruncat prosopul şi să vândă.

El a lansat oferte de vânzare
către companii de divertisment.

Şi a fost o ofertă de la o companie care era

atât de jenant de mică încât Alfred
s-a decis să lupte să supravieţuiască

A păstrat Blue Note şi e bine, din
fericire că a făcut-o pentru că,

erm, două foarte importante
lucruri s-au petrecut.

Art Blakey and The Jazz
Messengers iar mai târziu,

The Horace Silver Quintet.

Song For My Father - Horace Silver Quintet

Mulţi dintre cei care au
crescut în acele zile,

erau muzicieni mari care au
făcut înregistrări minunate,

dar care nu au ajuns să fie
implicaţi total în albumele lor.

Erau implicaţi doar în muzică de le ele.

Ceea ce e bine, ştii? Căci
au produs o muzică minunată.

După aceea, au spus: "OK,
Alfred, de acum te ocupi tu.

"Tu tipăreşti partiturile,
fotografia de pe copertă,

"Grafica, tu ai restul, ştii?
Eu mi-am făcut partea.

"Deci, tu ai de făcut
restul." Dar eu nu eram aşa.

Aşa că m-am dus la
ei, şi le-am spus,

Uite, eu aş dori să fiu implicat
în întregul proiect."

Ştii, adică nu doar în muzică,

Am vrea să vorbim despre cine va tipări

datele de pe coperta de fată.
O să fie tot Leonard Feather?

Sau o să fie altcineva?
Cine va face grafica?

Lasă-mă să le văd şi eu înainte
să le tipăreşti, înţelegi?

Şi lasă-mă sip e mine să verific,
să mă asigur că totul e corect.

Şi să alegem fotografiile
pe care vrei să le foloseşti

pentru că nu vreau să văd
nişte fotografii cu mine

care să nu-mi placă pe
coperta albumului, înţelegi?

Şi aşa am ajuns să lucrăm împreună
în fiecare fază a procesului.

Tot ce ştiu astăzi despre cum se face
un disc am învăţat de la Alfred.

Şi el m-a lăsat să învăţ de la el, înţelegi?

Mulţumesc! Mulţumesc foarte mult.

Oamenii nu-şi dau seama astăzi că
diferenţa dintre discurile pe 78

şi LP-uri consta şi în modul
de prezentare a copertei.

Făceai un disc pe 78, îl puneai
într-un plic maro şi, boom,

aveai un disc.

Odată ajuns în era LP-urilor şi
în epoca LP-urilor de 10 inci,

cu trei sau patru cântece pe o parte,

nu numai că ai mai multe costuri
pentru înregistrarea lui,

şi chiar şi dacă reeditezi lucruri
pe care le mai facusei înainte,

brusc ai şi costuri legate
de arta coperţilor.

Trebuia să creezi o copertă de
faţă, pe care scriai titlul,

apoi creai o copertă din spate.

Şi aşa totul a devenit o
afacere mult mai scumpă.

Ziua în care tipul ăsta a început
să lucreze, Blue Note s-a schimbat.

Singurul lucru lucru care l-a
determinat să lucreze pentru Blue Note

a fost libertatea şi creativitatea
de care n-a avut parte

în industria de publicitate,

de a putea lucra şi în
weekend şi să-ţi permiţi

să te joace cu tipul de litere şi să
faci toate acele minunate creaţii

lucruri care vor fi cheia pentru
aspectul discurilor Blue Note.

Îmi place faptul că, deşi
ştiu că nu ar trebui,

ca discurile Blue Note
arătau mereu atât de bine.

Câteodată mă uit la coperţi, scot
chestiile referitoare la Blue Note

şi mă uit la ce rămâne, doar
pentru a obţine un vibe.

Şi aşa nici nu mai trebuie să ascult discul.

Aceasta e o copertă clasică.

E cu Time cu Jackie McLean.

Iar muzica dinăuntru e
cu adevărat reflectată.

Vreau să spun că atunci când îl pui,
simţiţi parcă o urgenţa. Simţi...

Mişcarea discului în sine,

iar când te uiţi la copertă, asta pare să
meargă bine cu muzica din interior. Grozav!

Se juca cu cuvintele, se juca...

cu fotografiile făcute de Frank

şi tăia din ele, motiv pentru
care Frank l-a urât enorm.

Dar, ştii, a făcut adevărate
minuni cu acele imagini.

Şi aveau certuri încontinuu
din cauza asta asta. Ţipete,

tipa Reid,

Frank ţipa dar şi Alfred ţipa.

Şi aşa ajungeau la imaginea
coperţii respective.

Ajungeau la coperta pe care
toţi cei trei au vrut-o.

A fost întotdeauna un compromis
pentru că poate Reid a fost

un pic cam prea îndrăzneţ pentru epoca lui.

Freddie Roach a făcut un disc, iată-l
pe cel denumit Mo 'Greens Please.

Care e o expresie pe care o spui
cuiva şi care vrea să spună:

"Hei, mai dă-mi nişte verdeaţa",
adică dă-mi mai multă mâncare.

Iar aici el este în faţa locului,

cred că în New Jersey, unde
el se bucură de mâncarea lui,

cerându-i femeii să-i dea
"Mo" (mai multă) verdeaţa.

Asta e Tony Williams - Spring (primăvara).

E doar un portocaliu simplu pe alb.

Dar e un frumos şi simplu concept.

Iar pe spate, are foarte puţine informaţii.

E ca un fel de minimalist, aproape un haiku.

Şi el a dezvoltat destul de bine
aspectul întregului disc şi a

schimbat modul în care albumele în
special cele de jazz erau vizualizate

Adică grafică şi toate celelalte.

Era ceva cu mult dincolo de
orice se făcea în acel moment.

Iar aici e unul grozav, The Three Sounds
- It Just Got To Be.

Trei.

Acele coperţi din acea vreme, au
fost copiate peste tot în lume.

A Caddy For Daddy.

Partea amuzantă era că el
nu a fost amator de jazz!

Lua toate coperţile de
albume care i le-ar fi dat

şi s-ar fi dus dus cu ele
la cel mai apropiat magazin cu discuri

şi să le-ar fi dat la schimb
pentru discuri cu muzica clasică.

'Turn loose them chitlins, baby,
cos daddy want a breeze boogaloo.'

Dacă ai ieşi din casa dimineaţa devreme

şi ai vedea diamante peste tot în
grădină, pe care le-ai tot văzut

de pe când erai copil, n-ai
culege nici măcar unul.

Căci nu înseamnă nimic.
Eşti înconjurat de ele.

Căci au fost întotdeauna acolo. Dacă
au fost dintotdeauna nu e important.

Cei din Europa nu au avut asta. Aici
e locul unde a început jazzul. Aici.

Şi pentru că au fost nişte străini
care au remarcat muzica asta

şi pentru că nu au avut oameni
de calibrul lui Louis Armstrong

sau Dizzy sau Bird, au recunoscut-o imediat.

Pentru că pentru ei ca să poată accesa
această muzică, a fost mult mai dificil.

Trebuia să aştepţi un an, până
când venea vreunul să cânte

în Europa din nou, sau poate
doi ani sau trei ani.

Adică, trebuia să fii un
tip devotat jazzului.

Aici, americanii au avut parte
de jazz ca fiind ceva natural,

fiind doar o parte a peisajului.

Nimeni nu şi-a dat seama în
zilele când Alfred a început

şi era în afaceri déjŕ de 20 ani
înainte ca oamenii să-şi dea seama

că jazzul nu era doar o formă de artă,

ci era singura formă de
artă originală a Americii.

Şi încă mai e.

Ştii ce? E cu adevărat fascinant

că numai în Europa,

oamenii aveau respect şi se înclinau
în faţa acestui tip de muzică.

În America, nu ştiau nici dacă o
loveau cu o bâtă de baseball,

ce era de fapt, ştii?

Suntem foarte ignoranţi faţă
de propria noastră artă.

Cred că Miles şi Charlie Parker
şi Duke Ellington,

sunt Beethovenii noştri, şi să ştiţi
că într-o zi, America se va trezi.

Era o atitudine condescendentă fata
de oamenii care se bucurau cel mai

mult de muzică de jazz căci ei nu
erau parte a culturii dominante.

Şi fie că le-a plăcut sau nu, jazzul
a devenit parte a culturii dominante

şi a devenit o emblemă a Americii...

.. a ce se întâmplă atunci când
o licenţă artistic e permisă,

e ca şi cum ai arunca seminţele pe
câmp, să vedem ce se va întâmpla.

Motivul pe care europenii
puteau vedea ceva în jazz

iar americanii nu puteau,
era faptul că orice altceva

ce negrii din America au creat

sau au încercat să ofere culturii în general

a fost întotdeauna,
minimizat şi ridiculizat.

DRUM SOLO

Oamenii albi din America,
puteau vedea jazzul doar ca o

muzică de bordel pentru că doar
acolo dădeau de ea vreodată.

Şi acea imagine a rămas fixa

Deci, oamenii din Europa,

care nu aveau rasista
părtinire a americanilor,

puteau să audă şi să vadă ceva ce era
incredibil de creativ şi artistic

şi au văzut o oportunitate să o
exploateze în mod comercial.

Şi făcând asta, am ajutat mulţi dintre
aceşti artişti să supravieţuiască.

Dacă nu ar fi fost ei,

ar fi rămas pentru totdeauna
o muzică de bordel.

Mă înnebunesc toate astea!

Înţelege! Înţelege!

Am dreptul să fiu supărat din cauza asta!

Şi asta a adus revoluţia şi în jazz.

A adus, declaraţia personal a artistului,

indiferent de modul în care presa

urma să răspundă,

care ar trebui să fie
standardele de acceptat,

în muzică, înţelegi?
Charlie Parker era supărat.

Modul în care cânta Amiri
Baraka piesa Dutchman,

în care are un monolog
grozav în care el spune

că dacă Charlie Parker ar
ieşi afară şi i-ar ucide

pe primii zece oameni albi pe care îi vede,
nu ar mai trebui să cânte vreo notă!

Asta era modalitate lui de
a face faţă mâniei lui.

Era modalitate lui de a exprima
acea furie şi s-o elibereze,

astfel încât lumea s-o înţeleagă.

Şi asta e ceea ce a adus Bopul.

Astea sunt Statele Unite ale Americii.

Dl James Moody...

Îl îmbracă peste apă peste Jazz UP-TEMPO

Trebuie să-ţi aminteşti
că atunci când au început,

în Statele Unite erau multe prejudecăţi.

Că a fost înainte că drepturile
civile să înceapă să fie respectate

şi ei să pună un artist negru pe copertă?

Vreau să spun...

Alfred a spus că nu-i pasă... "Asta
este ceea ce va merge acolo."

Toţi îi spuneau: "Pune o fată
drăguţă pe coperta", iar el spunea.

Nu, nu o să facem asta.

"Îl vom pune pe Art Blakey, sau
Hank Mobley sau Blue Mitchell..."

Sau pe oricine vroia să-l promoveze.

Alfred Lion şi Frank Wolff au
înfiinţat Blue Note în 1939,

cu nimic mai mult sau mai puţin
decât marea lor imaginaţie.

După opt ani de înregistrări
de mainstream innovative

cu oameni ca Sidney Bechet,
Edmond Hall, Meade "Lux" Lewis

şi mulţi alţii, erau gata să se
ocupe se de avangarda zilei.

Bebop.

Prima trupă de bebop, desigur,

a fost a lui Billy Eckstine,

care i-a avut în trupă pe Dizzy Gillespie,

Charlie Parker, Fats Navarro,

Miles, Sonny Stitt...

Trupa lui Billy Eckstine cânta la
Clubul Sudan de pe strada 125,

club pe care nu-l ştiam. Dar
am vrut să mă duc să-i văd.

Într-o după-amiază de duminică
când dintr-un motiv sau altul,

nu am reuşit să ajung acolo,

a fost ziua în care Alfred Lion
s-a întâlnit cu Art Blakey,

care era bateristul trupei
lui Billy Eckstine.

Şi Alfred tot vorbea de asta

pentru că au dezvoltat între
ei o relaţie de mare prietenie

şi bineînţeles Blakey a făcut cea mai

semnificativă înregistrare la Blue Note.

Jazz Messengers la Blue Note,

s-au dezvoltat cu adevărat.

El a fost cu adevărat
a lui Blue Note, Art Blakey.

Deşi a înregistrat şi pentru alte companii.

A făcut deasemenea o mulţime de înregistrări
în Europa dar, sunt sigură că şti asta.

Însă... Art era ca un frate pentru Alfred.

Mai avea şi alţi fraţi şi fii.

Dar cu el a fost aşa. Aveau
o astfel de relaţie, care

mă făcea să mă simt extraordinar
când eram cu ei doi.

Acel sound special, acel soundul negru,

Cred că doar asta asculta.

S-ar putea ca în sufletul
său să fi fost negru.

Nu ştia ce ar fi trebuit
să fie, alb sau negru,

sau chinez său japonez sau
orice altceva de genul ăsta,

căci el vedea oamenii ca fiind oameni.

Moanin '- Art Blakey and
The Messengers of Jazz

Eu şi Freddie am fost prieteni. Şi...

avea acel magnetofon vechi, mare...

.. şi Jimmy Smith îi dăduse o bandă

cu ceva ce înregistrase Live
într-un club din Atlantic City.

Şi Freddie a spus că trebuie să ascult
acest cântăreţ la orgă. E tare.

Imprimările erau destul de rele
iar sunetul era teribil de prost.

Dar când le ascultai înţelegeai ca
Jimmy Smith era un tânăr geniu.

La vremea respectivă lucram pentru Prestige.

I-am spus lui Bob Weinstock: "Trebuie
să semn ezi cu tipul ăsta. E...

să ştii, următorul nume mare.

I-am sugerat doar două nume lui Bob
Weinstock, în toată viaţa mea.

Jimmy Smith şi Bill Cosby. Şi nu
a luat pe nici unul dintre ei.

Jimmy Smith, cred că în următoarea
săptămâna a fost luat de Alfred Lion.

Nimeni nu a creat vreodată
un mai clar sunet modern,

în muzică bebop şi în blues

şi toate acestea au fost
făcute de Jimmy Smith

căci el era un tip foarte serios,

şi-a petrecut un an... căci
închiriase un depozit şi o orgă,

şi şi-a petrecut un an din viaţă, zi de zi,

doar exersând la orgă.

Aşa că atunci când a ajuns în New
York, era pe deplin maturizat

ca artist şi ca o persoană
teribil de interesantă.

Ceea s-a întâmplat a fost ca Alfred
era într-una din acelea absolut

exaltări emoţionale şi m-am gândit,

"Hei, şi-a ieşit din minţi."

Mi-a spus: "Ştii, voi vinde Blue Note."

Eu zic: "Da?" - "Voi vinde Blue
Note şi o să plec în turnee

"cu Jimmy Smith şi o să
fiu roadmanagerul lui

aşa că încât o să-l pot
auzi în fiecare noapte.

Era absolut extaziat.

Ştii, Jimmy venise cu toate acele sunete

pe care nimeni nu le mai auzise până atunci
şi nu şi-a pierdut niciodată...

bucuria şi, bineînţeles,

şi nici cealaltă latură a
bucuriei care e tristeţea.

Jimmy a devenit atât de mare iar compania,

care fusese o companie micuţă,

a devenit o companie mai mare cu Jimmy Smith

şi a început să atragă multă de atenţie.

Şi nu voi cita nici un nume, dar o
mare companie de discuri a venit

şi l-a luat pe Jimmy şi asta a
fost o zi tristă pentru Blue Note.

- Ce mai faci? Bine, dar tu?
- Bine, mulţumesc.

Alfred, când a înregistrat pentru
prima oară, nu înregistrase

compoziţii, el nu provenea
dintr-un fundal European clasic,

el căuta blues, blues acela
foarte plin de suflet.

Şi, într-adevăr, ceea ce...

s-a întâmplat a fost ca...

sentimentul său organic pentru
muzică care îi mişcă sufletul

dar şi latura lui compulsiva, intelectuală
s-au întâlnit, ceea ce, la urma urmei,

este ingredientul principal al jazz-ului.

Şi asta cred, că e motivul pentru care
o mulţime de muzicieni îi descriu pe Alfred

şi Frank ca fiind diferiţi de alţi oameni.

"Ei erau ca unii dintre noi".

E fraza obişnuită pe care
o auzi de la muzicieni,

care au înţeles cu adevărat ceea am făcut

şi ceea ceea ce au înţeles cu
adevărat era că jazzul e ceva

în care mintea, intelectul,
sufletul şi picioarele s-au adunat.

Şi asta era exact ceea ce
muzicienii vroiau să proiecteze.

Şi chiar asta e ceea ce Alfred reprezenta

şi de aceea Blue Note a putut să-l
înregistreze pe Herbie Nichols

şi de asemenea deaceea a putut
înregistra Song For My Father,

şi The Sidewinder. Totul din acelaşi motiv.

Era Blue Note cu Alfred Lion şi
Francis Wolff s-a încheiat în 1966

când Alfred Lion a decis să vândă
compania către Liberty Records.

Cu soţia sa, Ruth, Alfred
Lion s-a retras în Mexic

şi a început o nouă viaţă.

Francis Wolff a murit în 1972.

În 1981, producătorul de jazz Michael
Cuscuna a început să reediteze

cele mai importante
înregistrări de la Blue Note.

Partenerul său, Charlie
Laurie a început să publice

enormul catalog al lui Francis Wolff.

În 1985, artiştii legendary
de la Blue Note s-au reunit

pentru legendarul Town Hall Concert.

Blue Note a renăscut în 1986

sub conducerea lui Bruce Lundvall.

Alfred Lion a murit în 1987.