Original subtitles

- Trebuie să dau un telefon. - Tu chiar vrei să fim prinşi.

- Peste tot sunt colaboraţionişti. - Opreşte-te, să ne gândim!

Îţi place să dai ordine? Trebuia să faci armata.

- Războiul m-a împiedicat s-o fac. - Asta e chiar tare.

- Ai ceva împotriva armatei? - Totul, prietene!

- Fără armată, cum aperi ţara? - Armata ne-a apărat ţara?

Voi doi, de acolo!

În numele legii, opriţi-vă!

UN SAT FRANCEZ

ZIUA VERIGHETELOR

- Am avut noroc. - Eu am mereu noroc.

Nu ne putem întoarce acolo. Şi ai dreptate, nu pot da telefon.

- Am mereu dreptate. - Mereu eşti la fel de modest?

Mereu!

Hai, vino!

Un prieten se ascunde într-o fermă nu departe de aici.

- Unde? - 2-3 km. Un prieten al tatei.

Şi de ce nu te-ai ascuns acolo?

Pentru că e un prieten de-al tatei.

Dar acum, că suntem urmăriţi, pentru o zi-două...

E şi telefon acolo?

- Nu v-am văzut. - Nu voiam să vă deranjez.

- Cântaţi tare bine. - Să nu exagerăm.

Tata voia să fac o carieră din asta, dar n-am avut bani.

Am aflat că directorul şcolii dv. a fost arestat.

Da, el şi alţi trei colegi. Cred că a murit torturat.

Astea erau problemele de care spuneaţi?

- Nu consider Rezistenţa o problemă. - Sigur că nu.

De altfel, şi soţul dv. face parte din Rezistenţă, nu?

Nu ştiu, nu-mi vorbeşte de lucrurile astea.

Şi despre ce vă vorbeşte atunci?

- Doamna Beriot? - Da.

- Fişele de plată. - Mulţumesc.

- Ajutorul social şi jurnalul. - Mulţumesc.

- Există aici o Marguerite Martin? - Da, eu, noua profesoară de muzică.

- O să vreau şi eu cursuri de muzică. - Mulţumesc.

- O zi bună! - La revedere!

- E o veste proastă? - De la soţul meu, e prizonier.

- Nu ştiam că sunteţi măritată. - Nu-mi place să vorbesc despre asta.

- Atunci e o veste bună? - Da, poate. Acum mă iertaţi.

Thierry!

Thierry!

- De ce nu răspunzi? - M-am temut că sunt jandarmii.

- Şi te-ar fi strigat pe nume? - Nu ştii niciodată.

- Antoine, un prieten. - Salut!

- E un telefon aici? - Nu ştiu.

- Ai vorbit cu fermierul? - Puţin.

- Adică? - I-am cerut de mâncare şi atât.

- Da, e puţin. Şi-ai rămas aici? - Da, trebuia să vină Claude.

- Mie nu mi-ai spus asta. - I-am spus că poate mă întorc.

- La uzină chiar erau poliţiştii? - Da. Aşa cred...

- A spus că se întoarce sau nu? - Nu ştiu.

Nu erau poliţiştii! Ascultă-mă!

Erai de treabă şi am zis că mai mulţi vom fi mai puternici.

- Mai puternici pentru ce? - Să ne organizăm, să ne ascundem.

- Şi mi-ai stricat întâlnirea. - Vrei să te-ascunzi în Elveţia?

- Şi nu-mi puteai spune aşa? - Ce să-ţi spun?

Că sunt de treabă şi că vrei să ne ascundem împreună.

N-ar fi ajutat cu nimic, aveai altă treabă.

Şi, când nu-ţi convine ceva, minţi.

Da, uneori. Tu nu faci asta?

Deocamdată, sunt implicată în ceva de unde nu pot ieşi.

Înţeleg...

Tu înţelegi mereu totul?

E ceva ce nu înţeleg.

Comuniştii... Înainte, îi urai.

În '39, spuneai că sunt mai răi decât nemţii.

După ultimele tale scrisori, tu eşti de partea mareşalului.

Nu poţi nega că mareşalul ne protejează.

Mareşalul înseamnă camarazi arestaţi, împuşcaţi, deportaţi.

Fără libertate a presei, fără sindicate!

Nu vrei să te întorci pentru că nu avem aceleaşi idei politice?

Ştii bine că nu e asta.

Uite ce e... Îţi rezolvi treburile, dar eu vreau să te întorci.

- Am putea trece în Elveţia. - Cum?

Prin Hubert. E gardian-şef la închisoarea din Villeneuve.

- Hubert? - Ne-am putea instala la Lausanne.

Nu mai porţi verigheta?

Nu, dar o mai am, desigur.

În clandestinitate, nu trebuie să ne identifice după nimic.

- Ce-ai făcut cu ea? - Am ascuns-o undeva.

Suzanne, vreau un răspuns!

Mai lasă-mă o vreme, am ceva important de făcut.

Ne întâlnim mâine, la aceeaşi oră. Să nu spui nimănui!

Sigur că nu.

Nici măcar lui Leonor.

Mi se pare ciudată povestea cu verigheta.

- Trezirea! El să plece de-aici! - Ne-aţi putea da ceva de mâncare.

- Nu sunt de la ajutorul social. - Putem munci pentru dv.

- Mă pricep la lucrul lemnului. - De ce vă ascundeţi?

Nu ne ascundem, ne-au furat maşina şi actele...

Opreşte-te!

Ştiţi că suntem fugari. Vrem doar un colţ de pâine şi apă.

- Şi-apoi ce faceţi? - Ce vă priveşte pe dv.?

Aşa e. Plecaţi sau chem jandarmii!

Ţineţi-vă gurile şi ascundeţi-vă. Niciun sunet!

- Ne-a trădat. - Gura!

- Nu puteau veni aşa, la întâmplare. - Atunci nu ne-ar mai fi trezit.

- E un colaboraţionist. - Ziceai că e prieten cu taică-tău.

- Am zis şi eu aşa. - Nu trebuie să mai vorbeşti aşa.

Câtă mâncare are şi nu ne dă şi nouă un colţ de pâine.

Ar trebui s-o ştergem. Ai vreo idee?

Nu chiar.

Un văr e în pădure cu prietenii. Putem merge la ei.

Ce fac în pădure?

Nu ştiu, e un fel de tabără. Dar au mâncare.

Preferi Elveţia şi pe cumnatul tău?

- Unde-i asta? - Veniţi!

Te mişti.

- Sunt o fiinţă vie, Hortense. - Dacă te mişti, n-o să reuşesc.

- Ar trebui să pictezi cadavre. - Mai taci, eşti groaznic!

- Nu-ţi place? - Ce să-mi placă?

Să pozezi pentru mine.

Adică să stau cu minutele nemişcat, la ordinele tale?

- Nu, nu-mi place. - Nu e deloc drăguţ.

- Nu sunt un tip drăguţ. - Cine te cunoaşte mai bine...

Da! Ludwig...

- Asta e tot? - A zis că mai aduce mâine.

Comandantul Kollwitz vrea o şedinţă despre siguranţa transporturilor.

- Când? - Imediat!

Să-I ia dracu'!

Sunt ocupat.

- lei tot mai des. - Pentru că mi-e tot mai rău.

Şi are tot mai puţin efect, nu?

Are efect, nu-ţi face griji.

- Mă tem... - De ce?

Că, într-o zi, nu vei mai avea morfină.

Hortense... Câtă vreme va exista Wehrmacht-ul,

voi avea tot timpul morfină.

Gata.

E tare bine când nu te mai doare.

Dacă ar putea fi mereu aşa...

Pentru arme, îi controlaţi acum. Nu trageţi decât la ordinele mele.

Să nu aveţi la voi nimic ce v-ar putea identifica.

O să fie bine, staţi liniştiţi.

Faceţi ce vă spune şi totul o să fie bine.

- E totul bine? - Da.

- Îţi stă bine în uniformă. - Nu prea cred.

Marcel, mă tem pentru tine.

Mai mult decât de obicei, pentru că a fost ideea mea.

Nu trebuie. Partidul a fost de acord, aşa că e ideea partidului.

- Partidul nu mă face amnezică. - Păcat.

Amnezia te poate ajuta.

- leri I-am revăzut pe soţul meu. - Nu e momentul potrivit.

Marcel, mă iubeşti? Mă iubeşti cu adevărat?

Da.

- Ce ne-ai adus? - Prieteni.

Claude, Antoine, Alban... Numele celorlalţi nu le ştiu.

- Aveţi ceva de mâncare? - Credeam că găsim la voi.

- Aşa ne-a zis idiotul ăsta. - Ai spus că prăjeai ceva.

Castane. Dar sunt de nemâncat.

Trebuie sparte înainte să le pui pe foc.

- N-am mâncat nimic de ieri. - Şi ne-ai adus nişte necunoscuţi.

- Ai uitat că suntem căutaţi? - Focul vostru se vede de departe.

- Când te ascunzi, nu faci focul aşa. - O faci pe deşteptul?

Plecaţi! Nu aveţi nimic pentru noi, nici noi nu avem.

Şi nu-mi plac cei care dau lecţii. Dispăreţi!

Nu-mi place mutra ta şi nici nu suntem prieteni!

- Ce ai, Claude? - E cancerul meu...

- Eşti bine? - Mai rezist doar câteva luni.

Mă mai şi lasă, dar, în general, mă roade din interior.

Speram să găsesc aici solidaritate şi căldură umană.

N-am ştiut.

N-am nimic, băieţi, mă simt perfect. Mi-e doar puţin foame.

M-ai păcălit. Eu chiar te-am crezut.

Deci? Putem sta cu voi?

Rămâneţi, oricum n-avem nimic de împărţit.

- Uneori, te poate ajuta să minţi. - N-ai minţit, ai jucat. E altceva.

Da, iubitule...

Da, acum o să ne culcăm.

- Jules, această Marguerite... - Ce-i cu ea?

- Ascunde ceva. - Şi eu ascund ceva.

Cu toţii ascundem câte ceva, dar nu e interesant pentru ceilalţi.

A primit ieri o scrisoare. A spus că e de la soţul ei, din lagăr.

- Atunci aşa trebuie să fie. - Cele din lagăr sunt speciale.

Scrisoarea ei avea un timbru normal, de poştă.

- Ai văzut-o de-aproape? - Da.

Pe timbru, era mareşalul, deci scrisoarea era din Franţa.

Nu e treaba noastră.

Ar trebui să fie un exemplu pentru copii. Dacă minte...

Nimic nu dovedeşte că minte. Mulţi prizonieri scriu întâi asociaţiilor.

- Merge mai repede aşa. - Nu ştiam.

- Acum ştii. - Dar tot nu poartă verighetă.

O soţie de prizonier care nu poartă verigheta este...

Cum este?

Poate nu-şi mai iubeşte soţul sau are un amant.

M-a întrebat dacă faceţi parte din Rezistenţă.

De fapt, aşa credea şi a vrut să-i confirm.

- Cine ştie ce-o fi auzit? - N-o să faceţi nimic?

Nu, n-o să fac nimic. la uite!

Cu toate bănuielile astea... Acum, trebuie s-o iau de la capăt.

- Nu e cam ciudat un baraj aici? - Gura şi vezi-ţi de treabă!

Vine!

- Ce s-a întâmplat? - Bună ziua.

Drumul e blocat. A fost o alunecare de teren.

- Ce e? - Nu ştiu, drumul e blocat.

Nu mişca!

Nici tu! Coboară!

În genunchi!

Coboară şi tu!

Ce frică mi-a fost!

- Pui un pariu pe numărul armelor? - Nu prea pariez.

Stai pe loc! Nu te mişti!

Ascunde-te!

N-am nimic.

O să fie bine.

Trebuie să facem o pauză.

Nici vorbă, suntem prea aproape de drum.

Şi Julien?

Staţi, n-o să...

- Putem încerca să găsim un medic. - Am merge minimum 10 ore.

Va fi mort până atunci.

Dar nu-I putem lăsa aşa.

- Vreau să rămân cu el. - Nici vorbă!

- A ajuns aşa din cauza mea. - Nu, ne-a lipsit norocul, atât!

Se întâmplă, suntem în război. Ai făcut ce trebuia să faci.

Acum trebuie s-o ştergem.

Plecaţi! Trebuie să ascundeţi armele.

Rămân cu tine.

Nu staţi mult! Vă aştept marţi, la 9, la răscrucea din Tilleuls.

De-aici, fiecare pe cont propriu, fără contacte sau ascunzători.

Vreau să dorm.

O să fie bine.

Cum e posibil ca tineri recruţi neexperimentaţi

să fie într-un camion de transport fără nicio protecţie?

Sunt lucruri care se mai întâmplă în vremuri de război.

În niciun caz!

Sunt lucruri care se întâmplă atunci când responsabilii cu siguranţa,

adică dv., nu-şi fac treaba!

Teroriştii ştiau unde şi când să lovească.

Cunosc tot traseul.

Toate astea vor apărea în raportul meu, Muller.

Ciudat, nu-i aşa?

Până la urmă, moartea iese câştigătoare.

Vă las cu reflexiile dv. filozofice,

eu trebuie să le scriu familiilor.

Ludwig, ce-au spus supravieţuitorii?

Un atac foarte bine pregătit.

Doi falşi jandarmi, în total, vreo zece.

Nu aveau de unde să ştie că sunt soldaţi la bord.

Voiau armele. N-a fost o întâmplare.

Când obţine morfina furnizorul tău?

- Trebuie să o aibă deja. - Atunci adu-o, nu mai rezist.

Domnule Muller...

În numele oraşului nostru, cele mai sincere condoleanţe.

Vom face totul să găsim teroriştii care au comis acest act.

- Chiar aşa? - Prefectul m-a rugat...

Nu mă interesează!

Dar spuneţi-i că 50 de ostatici vor fi deportaţi diseară în Germania.

Încă 50 de persoane vor fi arestate şi vor deveni ostatici.

Dle Muller, ştiţi bine că vrem să colaborăm.

- Dar 50 de arestări... - Aveţi dreptate, vor fi 100!

- Vreţi 200? - 300!

3 morţi, 300 de arestări, mi se pare cinstit.

100 pentru 1! Aşa a spus Fuhrer-ul, şi are dreptate.

Trebuie strivită maladia teroristă şi speriaţi cei care o susţin.

Şi nu-i sperii cu legi sau discursuri, ci cu acţiuni.

Primăria şi ceilalţi francezi sunt cu dv.

Dar dv., Servier, sunteţi cu noi?

Vă transmit condoleanţele prefectului şi vă las.

Veţi fi ocupat cu această anchetă. Domnule primar...

Nu poţi să faci nimic cu astfel de fricoşi.

De data asta, gândim la fel.

Putem gândi la fel în multe privinţe. Am un proiect pentru dv.

- Veniţi să luaţi cina la mine acasă. - Moartea mi-a tăiat pofta.

Atunci mâine. Vom bea şi vom vorbi.

Aduceţi-o şi pe Hortense!

- Julien avea familie? - Mama lui era din Nancy.

Uneori, mi se pare că-ţi place războiul. Greşesc?

De multă vreme nu mă mai gândesc la asta.

Eu mă gândesc.

- Nimănui nu-i place războiul. - Atunci n-am mai fi avut războaie.

Suzanne, ce vrei să mă întrebi?

Altceva vreau să te întreb.

Te-ascult...

Verigheta mea.

Ce-i cu ea?

Chestia aia rotundă şi aurită... Îţi mai aminteşti?

Da.

Ce-ai făcut cu ea?

- De ce mă întrebi? - Aş vrea să ştiu.

- Habar n-am. - Minţi! Ce-ai făcut cu ea?

Ai păstrat-o tot timpul?

O verighetă nu se aruncă, cu atât mai puţin când nu e a ta.

Aşa, ai încălcat toate regulile anonimatului.

- De ce? - Nu ştiu.

Când nu suntem împreună, mă ajută să mă gândesc la tine.

Ar fi bine să n-o pierzi. Ca să nu mă uiţi.

Nu cred.

Foarte bine, atunci o ţin eu.

Este a ta.

Atunci ne spunem la revedere aici. Vreau să fiu puţin singură.

Marţi, la 9, la răscrucea din Tilleuls. Succes, tovarăşe!

Mă iertaţi, am uitat să vă spun de storuri.

De unde aţi ştiut că am o problemă cu ele, sunteţi telepată?

Pot să vă arăt, dar n-aş vrea să vă deranjez.

- Asta e o boală la dv. - Ce anume?

Teama de a deranja.

Arătaţi-mi cum s-o închid, altfel mă împuşcă Garda Civilă.

- Cred că aţi stricat mecanismul. - Îmi pare rău.

- O să plătesc, desigur. - De mult zicem că îl schimbăm.

Cine a stat în camera asta înainte?

- Eu. - Da?

Deci aici I-aţi întâlnit pe dl Beriot.

Credeam că aţi venit împreună la Villeneuve.

Nu... Trebuie neapărat să-I închidem.

Aveţi dreptate. lertaţi-mă!

Dacă puteţi repara asta, vă fac cinste cu o băutură.

O să mai încerc.

- Îmi aduceţi o cârpă? - Da, sigur.

Aţi reuşit. Sunteţi puternică.

- Pe mâine! - Cârpa, să vă ştergeţi pe mâini.

- Mulţumesc. - Pe mâine, Lucienne. Şi mersi.

Ai dormit bine?

N-am dormit. Sunt tot felul de animale pe-aici şi a fost frig.

Asta e natura.

- Şi nu mai am ţigări. - Deja tuşeşti.

Tusea asta e problema mea.

- Cum e? - Nimic. Capcanele sunt goale.

- Poate mai trebuia aşteptat. - Nu e asta.

Suntem prea sus, panta e prea mare pentru iepuri.

- Mi-e foame. - Tuturor ne e foame.

- N-am nicio soluţie. - Ce-o să facem când o să fie iarnă?

- Poate-ar trebui să ne predăm. - N-am venit aici ca să ne predăm.

Trebuie să găsim o soluţie şi, împreună, o vom găsi.

- Dacă ne-am întoarce la fermă? - Care fermă?

- Ferma unde ne ascundeam. - Tipul are multă mâncare.

O vinde nemţilor. Trebuie să-i mai rămână ceva.

- Cum să mergem la nemţi? - Ai tu altă idee?

Trebuie să mâncăm şi asta pare singura soluţie.

- E prea periculos. - Gata!

- O să supraveghem ferma înainte. - Să presupunem că ne întoarcem...

Ce facem acolo?

- Staţi de vorbă cu fermierul. - Nu e deloc uşor.

Staţi puţin! N-o să furăm, să fie clar!

A spus că o să stăm de vorbă. Tare bănuitor mai eşti.

Ce s-a întâmplat?

Trei soldaţi omorâţi.

Cretinii ăia au furat arme şi au dispărut în natură.

- O să fie greu să-i găsesc. - Ţi-e rău?

Nu... Ba da, dar nu asta e problema.

Kollwitz mă va acuza.

Transportul ăsta nu trebuia să se facă aşa, în nesiguranţă.

Da? Nu-ţi seamănă.

În zilele astea, nimic nu mai e aşa cum trebuie, Hortense.

În afară de chipul tău.

Eşti aşa deprimat pentru că ai pierdut trei soldaţi?

Trei soldaţi...

- Vom pierde tot războiul. - Spui asta doar ca să mă sperii.

Vom pierde războiul pentru că pierdem un tanc la fiecare 4 ore.

Şi, acelaşi timp, ruşii şi americanii construiesc alte 10.

La fel se întâmplă cu tunurile, obuzele, avioanele...

E matematică.

Încă n-am pierdut, dar nu vom mai putea câştiga.

Ce vrei să faci?

Voi porni nişte represalii puternice, care nu vor ajuta la nimic.

- Voi crea alţi rezistenţi. - Eu vorbesc despre noi.

Noi?

Noi suntem în... "Zweisamkeit".

- Ce înseamnă asta? - E de netradus.

"Einsamkeit" înseamnă singurătate.

Şi Zweisamkeit, "singurătate în doi".

- Viitorul nu poate arăta aşa. - Mă rog... Da!

Îmi pare rău.

Toată intendenţa a fost schimbată după atac.

Omul nostru nu ne poate da nimic mai devreme de 3 zile.

Atunci fă-mi rost de un coniac bun şi de opium.

Mergi la doctorul Breitschneider, poate îţi va da el.

Nu mai ai?

Trei zile...

N-o să rezist trei zile.

- E cineva aici? - Nu e aici, să încercăm în grajd.

Domnule?

Nu e aici.

La asta nu ne-am gândit. Ce facem?

- Aşteptăm. - Poate dura mult. Ne putem servi.

- Am spus că nu furăm. - Dacă era aici, dar nu este.

- E mai rău dacă nu e aici. - Faci ce vrei, eu mă servesc.

Alban, nu putem face asta!

Ce faceţi acolo?

O să vă explic. Pune-I la loc!

Nici vorbă! Vrea scandal, o să aibă.

- Ce faci? - Pune-I la loc, am spus!

- Luaţi-vă puiul şi plecaţi! - Nu voiam să furăm.

Plecaţi!

- Şi bacşişul. - Cretinule!

Pleacă şi tu!

O să ne mai întâlnim noi!

Am găsit-o într-una din ascunzătorile mele.

Dar sunt forţată să ţi-o înapoiez.

Mi-ai cerut să-ţi răspund repede

şi ai dreptate, nu pot renunţa la viaţa de acum.

Adică... nu vrei.

Da, nu vreau.

Dacă nu ar fi fost război, ar fi fost altfel?

Dacă nu ar fi fost război, nu ai fi fost plecat 3 ani, Gerard.

- Doar n-o să-mi reproşezi asta. - Nu-ţi reproşez nimic.

Doar că...

Nu te mai iubesc.

- Mai e şi altcineva, nu-i aşa? - Ce mai contează?

Ce-o să-i spun lui Leonor?

Sper că mă vei lăsa s-o văd.

Nu ştiu, eu...

Nu ştiu. Mă gândesc că...

O să fie bine.

Nu mă aşteptam să te văd. A trecut multă vreme.

Ce mai faci?

Am mulţi pacienţi. Eşti bolnavă?

Nu, dar am nevoie de ceva. Durează două minute.

Te rog! Nu va dura mult, doamnelor şi domnilor.

- E ciudat să mă întorc aici. - Cu ce te pot ajuta?

- Te înţelegi bine cu Sarah? - Ţi-am spus că am pacienţi.

- Putem schimba trei cuvinte, nu? - Am mulţi pacienţi.

Ai mai deschis un cabinet la Moissey?

Da, aici vin doar de două ori pe săptămână.

Am nevoie de morfină. Ştiu că tu ai.

Da, pentru bolnavii mei.

- Îţi cer un serviciu personal. - Dar nu tu eşti bolnavă.

- Ce contează? Eu te rog asta. - Ba chiar contează.

Da? De ce?

Cel care are nevoie de morfină va deporta 50 de oameni din Villeneuve.

- Se vede că eşti gelos. - Îmi pare rău că te dezamăgesc.

Eşti medic, un om suferă. Ar trebui să-I îngrijeşti.

- Ai depus un jurământ la 25 de ani. - Am îngrijit oameni torturaţi de el.

Şi părinţi de copii împuşcaţi de el. Crezi că o să-i dau morfină?

- Îşi înfruntă propria conştiinţă. - Nu are conştiinţă!

Tată!

- Nu acum, Tequiero! - Ce mare te-ai făcut!

Gata, mergi să te joci.

Hai, mergi să te joci!

Ascultă-I pe tatăl tău, te rog!

- Îl aduci cu tine, la cabinet? - Trebuia să-i fac un vaccin.

Nu e doar nazist şi sadic, Muller e un psihopat.

- Distruge tot ce atinge! - Refuzi să-mi dai ce te-am rugat?

Da. Eşti mereu binevenită aici, dar...

Da, ştiu textul, pe Daniel cel de treabă I-am cunoscut timp de 15 ani.

- I-aţi cotrobăit prin cameră? - Ea m-a lăsat să intru.

- Şi i-aţi citit scrisoarea. - Era pe masă, deschisă.

Asta înseamnă că nu se temea de conţinutul ei.

"Dacă ar şti cine eşti cu adevărat." Jules, e o mincinoasă!

- Vă deranjez? - E şcoala dv.

- Vă simţiţi bine aici? - Da, totul e perfect.

Camera e frumoasă, soţia dv., încântătoare.

- E vreo problemă? - Nu... Una mică.

- Atunci va fi uşor de rezolvat. - Desigur.

- Soţul dv. e prizonier, nu? - Da. E vreo problemă?

Nu... Dacă e adevărat.

Mă întrebam dacă Lucienne n-a citit cumva scrisoarea.

Doar începutul ei. Viaţa dv. privată vă priveşte...

Sunteţi în Rezistenţă, nu-i aşa? Am minţit cu scrisoarea.

E de la un membru al grupului de care aparţin... aparţineam.

- Un grup? Ce grup? - Cel din liceul meu.

Eram patru. Doar eu am scăpat.

Poate pentru că eram cel mai puţin implicată.

Guimard m-a recrutat acum două luni, n-am avut timp să fac prea multe.

El mi-a spus că sunteţi puternic implicat.

- Doar dv. aţi scăpat? - Da.

E clar că a murit fără să fi vorbit.

Şi atunci cine v-a scris?

"Marigot" e un pseudonim. Era omul de legătură din Besancon.

- El trimitea informaţiile la Londra. - Înţeleg.

V-aş fi arătat scrisoarea, dar am distrus-o.

Desigur.

Şi chiar sunteţi măritată?

Am fost, dar el a murit.

Îmi pare rău.

Dacă aţi şti...

- Domnule Beriot? - Da?

Mi-ar plăcea să continui ce făceam acolo, alături de dv.

Nu sunt în Rezistenţă, Marguerite. Nu ştiu de ce v-a spus Guimard asta.

Înţeleg.

O zi bună şi mulţumesc pentru răspunsuri.

Mă iertaţi, trebuie să iau un dosar.

Te rog, Ludwig.

- Aţi găsit morfină? - Nu, nu sunt stocuri.

O să fie dezamăgit.

- Chiar nu se poate găsi mai repede? - Ba da, dar ne-ar trebui mulţi bani.

Nu v-a spus, dar nu mai are.

Am eu ceva ce valorează mulţi bani.

- Face cel puţin 5 000 de franci. - N-o să obţin un preţ bun.

- E o bijuterie de familie, e păcat. - E doar o verighetă folosită.

- Dacă e suficient... - E mai mult decât suficient.

- Dar n-o să-i placă. - De-asta va rămâne între noi.

Mă pot baza pe dv.?

- O rezistentă? Aşa deci! - Asta explică tot.

- Scrisoarea era un mesaj codat. - Sigur mă consideră...

"Încântătoare." Nu e nicio problemă.

- Ştie că am citit scrisoarea? - Fără îndoială.

- Nu e supărată pe mine? Eu aş fi. - Numai că nu sunteţi ea.

- V-aţi mai liniştit? - Da...

- Nu mănânci? - Nu sunt un hoţ de găini.

Că mănânci sau nu, faptul e consumat.

Puii sunt furaţi, omorâţi şi fripţi. Asta nu se mai poate schimba.

- Aşa este. - Trebuie să-ţi fie foame.

- Tare foame. - Atunci mănâncă!

- Ştii ce înseamnă principiu? - Da, dar acum lucrurile stau altfel.

- Poate că şi puiul avea principii. - Da, poate.

- Mănâncă! - Nu.

Mănâncă, nefericitule, atât cât mai este!

Pune apă în vin, Ce vrei, să mori?

- Viaţa nu este o scenă de teatru. - Aşa crezi?

la priviţi, băieţi!

- Cine sunt ăştia? - În niciun caz poliţişti.

- Poate că sunt ca noi. - Sunt prea bătrâni.

- Şi ce facem? - O să vedem ce vor.

Micuţilor, ştiţi ce le facem noi hoţilor?

- Nu suntem hoţi. - Nu?

Dar ce sunteţi?

Furaţi, dar nu sunteţi hoţi?

Traducerea: WORDNET MEDIA www.wordnet.ro