Original subtitles

Downloaded from YTS.MX

În 1924, Adolf Hitler scrie "Mein Kampf", "Lupta mea",

Official YIFY movies site: YTS.MX

o carte ce musteşte de ură.

Ultimul pasaj e un strigăt fanatic:

"Un stat care refuză contaminarea rasială va domina inevitabil lumea".

Adolf Hitler.

Născut pe 20 aprilie 1889, se sinucide pe 30 aprilie 1945.

Cum a reuşit acest austriac apărut din neant să cucerească Germania?

Cum a reuşit să sădească sămânţa urii şi a violenţei?

şi cum au izbutit Hitler şi naziştii să abată apocalipsa asupra lumii?

APOCALIPSA DUPă HITLER

AMENINţAREA

Cum a fost posibil fenomenul Hitler?

Hitler scrie în Mein Kampf:

"Primul război mondial a fost un fenomen sublim, de neuitat"

"în existenţa mea pe pământ".

Timp de 4 ani, caporalul Hitler e curier

în cadrul regimentului 16 bavarez de infanterie.

Merge prin tranşee, transmiţându-le soldaţilor ordinele.

E o misiune periculoasă.

Este decorat cu Crucea de Fier.

Va purta mereu Crucea de Fier sub însemnele Partidului Nazist.

În război, Hitler învaţa dispreţul faţă de valoarea vieţii omeneşti,

asemenea altor soldaţi care iau parte la conflict.

Hitler devine treptat un naţionalist fanatic.

În tranşee ia naştere o idee confuză:

într-o bună zi, va susţine cauza tovarăşilor săi de suferinţă.

Cu alte cuvinte, va intra în politică.

Hitler va exploata extrem de eficient legăturile cu veteranii de război.

De pildă, 15 ani mai târziu,

în discursul ţinut muncitorilor de la fabrica Siemens.

Dragi concetăţeni, dragi muncitori germani,

provin din rândurile voastre.

Am fost unul de ai voştri, am luptat alături de voi

în cei patru ani de război.

Apoi, treptat, prin perseverenţă,

prin autoeducaţie şi indurând foamea, am reuşit să ajung sus.

Dar în adâncul sufletului, am rămas acelaşi.

Implicarea în politica e grăbită de o succesiune de întâmplări.

În noaptea de 13 octombrie 1918,

îşi pierde temporar vederea într-un atac cu obuze cu gaze.

Este dus la un spital de campanie şi apoi în Germania.

În acest timp, pe front,

atacul nemţilor este respins şi mulţi sunt luaţi prizonieri.

Ura faţă de francezi este omniprezentă,

alimentată de actele jignitoare ale învingătorilor.

În aceste imagini, singurul obiect a unui soldat german,

pipa sa, e luată de un soldat francez.

Prizonierii, soldaţii kaizerului Wilhelm II, încearcă să rămână demni

când trec prin satele franceze şi belgiene

pe care le-au distrus în ultimii patru ani.

Restul armatei germane începe să se retragă

în vechea ordine militară, cu tot cu arme.

Rămâne gustul amar al înfrângerii, prezentată de extremă dreaptă

ca fiind pricunuita de "elemente anti-nationale",

cei care au negociat cu inamicul.

Acum, în viaţa lui Hitler are loc un eveniment

pe care îl va considera un punct de cotitură.

Se reface, şi în cele din urmă, îşi recăpăta vederea

la spitalul militar Pasewalk de lângă Berlin,

unde sunt tratate cazurile de stres post-traumatic cauzat de război.

Hitler relatează că, în clipa când a auzit de abdicarea împăratului,

de sfârşitul monarhiei şi instaurarea republicii

şi de armistiţiul din 11 noiembrie 1918, care marca înfrângerea,

a auzit o voce interioară.

"Această voce m-a îndemnat să eliberez poporul german"

"şi să readuc Germania la măreţia de altădată."

Hitler va exagera acest eveniment,

transformând acest spital într-un templu,

dedicat misiunii lui "miraculoase".

Deasupra acestui bust va gravă aceste rânduri:

"şi în acest fel am decis să intru în politică."

Aceasta halucinaţie va fi dublată de obsesia lui Hitler.

Consideră că evreii implantaseră pumnalul în vulturul german.

Scrie în "Mein Kampf":

"Dacă am fi ţinut, măcar o dată, sub gaze toxice,

"12.000 să 15.000 de corupători evrei ai poporului nostru,"

"sacrificiul a milioane de soldaţi nu ar fi fost zadarnic".

Deja, la sfârşitul anului 1916, comandanţii armatei imperiale,

feldmareşalul Hindenburg şi generalul Ludendorff,

într-un acces de ultranaţionalism,

cer o listă a soldaţilor evrei bănuiţi de lipsa de patriotism.

Antisemitismul există de secole şi nu cunoaşte graniţe.

Urmăriţi de acest destin,

evreii, săraci şi trăind în ghetouri sau asimilaţi şi burghezi,

devin periodic ţapi ispăşitori în momente de criză.

În Rusia, la începutul secolului XX, devin victimele pogromurilor.

Mulţi din cei care reuşesc să fugă se stabilesc în Germania.

Se ridică o mare întrebare.

Hitler avea sânge evreiesc?

Unul din secretele bine păzite de regimul nazist

este că Hitler nu poate dovedi contrariul.

Nu ştie cine era unul din bunicii lui.

Identitatea bunicului său din partea tatălui este necunoscută.

Bunica lui s-a recăsătorit ulterior cu un morar, Johann Hitler,

care l-a recunoscut pe băiat şi i-a dat numele său.

Potrivit legii naziste,

Hitler nu îndeplineşte criteriile aşa-numitei protecţii a sângelui.

Pentru a evita persecuţiile, germanii trebuie să arate

că niciunul dintre cei patru bunici nu este evreu.

După criteriile naziste, Hitler nu poate dovedi că nu e evreu.

20 aprilie 1889.

Adolf Hitler se naşte într-o familie catolică, în Imperiul Austro-Ungar,

la Braunau am Inn, un orăşel de la graniţa cu Imperiul German.

Tatăl lui este vameş.

Rămas văduv, se căsătoreşte cu verişoara lui mult mai tânără,

rezultând un mariaj endogam.

Cât Hitler este mic,

familia se mută foarte des, căci tatăl este detaşat cu serviciul.

La opt ani, Hitler este băiat de altar în această mănăstire.

Cântă şi admiră la preoţi sacrificiul de sine şi sentimentul datoriei.

Observă o cruce ciudată pe frontonul mănăstirii.

Aceasta prefigurează zvastica, viitoarea emblemă a nazismului.

Hitler îşi va aminti mereu de această cruce,

ca şi cum i-ar fi prevestit destinul.

În India, zvastica e de secole un simbol benefic

al mişcării perpetue a omenirii.

În interpretarea naziştilor, devine simbolul rasei ariene,

o rasă mitică, pură, de blonzi înalţi, cu ochi albaştri,

la care Hitler va adăugă o cască

şi mistica rasei superioare.

Tânărul german trebuie să fie zvelt,

cu membre lungi, iute ca un iepure,

tare ca pielea tăbăcită şi dur ca oţelul Krupp.

Suntem hotărâţi să creăm o nouă rasă.

Copilul Hitler, cocoloşit de mama, nu corespunde acestui ideal.

Se va întoarce în satul austriac în momente-cheie ale carierei.

De exemplu, chiar înainte să invadeze Polonia

şi să declanşeze al doilea război mondial.

Aceste imagini cu casa părintească sunt filmate şi montate de Eva Braun,

purtând titlul :"Fuhrerul vizitează meleagurile copilăriei sale,"

"12 iunie 1939."

Se opreşte pentru a depune flori la mormântul părinţilor săi,

respectând obiceiurile.

El nu-i poartă pică tatălui său, un bărbat sever şi beţiv.

Dar mama sa, care moare de cancer la 47 de ani,

este singura persoană pe care Hitler o va iubi cu adevărat.

La aniversările fuhrerului, chipul ei străjuieşte cadourile,

iar în buncăr, în ultimele clipe, Hitler are asupra sa portretul ei.

Hitler nu se înţelegea cu tatăl său, care l-ar fi vrut funcţionar de stat.

Dar Hitler va abandona şcoală,

considerându-se în mod arogant deasupra sistemului de învăţământ.

La vârsta de 19 ani, după moartea mamei sale, pleacă la Viena.

Politica nu-i e predestinata,

căci visează să intre la Academia de Arte Frumoase.

Graţie averii moştenite, duce o viaţă boemă de artist.

La acea vreme, Viena este unul din centrele culturale ale Europei.

Hitler experimentează stilul de viaţă al claselor superioare,

împotriva căruia se desfăşoară steagul roşu al activiştilor socialişti.

Descoperă numeroasele comunităţi care trăiesc în capitala Imperiului:

cehi, polonezi, italieni, croaţi şi evrei.

Va afirma mai târziu:

"Mi s-a părut întruchiparea profanării rasiale".

Da examen la Arte Frumoase, fără să se pregătească serios,

fiindcă în ciuda ambiţiilor sale artistice, îi lipseşte curajul.

Nu este admis.

Urmează o perioadă grea, chiar înainte de Primul Război.

Locuieşte într-o pensiune de băieţi

şi îşi câştigă pâinea făcând tablouri după cărţi poştale.

Din puţinii bani pe care îi are, merge la operele lui Wagner,

care, îşi aminteşte un prieten, "îl fac să intre în transă".

Hitler, care duce o viaţă mediocră,

visează la aceşti eroi ai legendelor germanice.

Printre preferatele sale e opera "Rienzi",

în care un tânăr războinic ia hotărârea de a-şi salva poporul.

Vine mobilizarea.

Pe 2 august 1914, Hitler are 25 de ani.

Declaraţia de război îi va transforma viaţa de artist ratat.

Fugise dn Austria ca să scape de serviciul militar.

Acum e în Germania, la Munchen,

prins în tăvălugul ultranaţionalismului

care se rostogoleşte de-a latul Europei, înspre marele masacru.

Hitler poate fi văzut în mulţime,

întâmpinând cu entuziasm declaraţia de război.

Această fotografie va reapărea în timpul alegerilor din 1932,

iar naziştii se asigura că e văzută de toţi.

Adversarii vor declara că fotografia a fost modificată,

dar un lucru e sigur: Hitler s-a aflat într-adevăr acolo.

A luptat în război, iar războiul l-a transformat.

După patru ani cu regimentul, se întoarce la Munchen.

Germania se afla în plină revoluţie.

Hitler are 30 de ani. Începe o perioadă decisivă pentru el.

Mai presus de orice, vrea să rămână în armată,

garantul ordinii şi stabilităţii

pentru noul regim al preşedintelui social-democrat, Friedrich Ebert.

Republica se confruntă cu mişcarea revoluţionară marxistă, "Liga Spartacus",

care încearcă să preia puterea, aşa cum făcuseră bolşevicii în Rusia în 1917.

Armata intervine în forţă, ajutată de naţionaliştii din Freikorps,

adevărata pepiniera pentru viitorul Partid Nazist.

Hitler slujeşte în armată cu mare zel.

Vrea să aibă un acoperiş deasupra capului şi gamela plină.

Pentru asta e dispus să facă orice.

Devine agent provocator, informator,

denunţându-şi camarazii pe care îi bănuieşte că ar fi comunişti.

Superiorii săi,

care au drept misiune şi combaterea ideilor comuniste,

remarcă fervoarea antirevoluţionara a lui Hitler.

Îi dau o misiune:

Reeducarea politică a prizonierilor şi a soldaţilor întorşi din război.

Comandantul său notează:

"E un orator înnăscut".

"Fanatismul şi populismul sau cuceresc oamenii,"

"care ajung să-i împărtăşească părerile."

Hitler spune: "În clipa aceea am înţeles că ştiu cum să vorbesc."

Pasul următor a fost învăţarea efectelor teatrale

şi cum să-şi domine ascultătorii,

aşa cum se poate observa în acest film din 1933

cu sonorul original.

Hitler a ştiut de la început să dea forţa cuvintelor

şi să le spună oamenilor exact ce voiau să audă.

În 1919 denunţa caracterul ruşinos al Tratatului de la Versailles.

VERSAILLES, 28 IUNIE 1919

După luni de discuţii,

învingătorii, cu precădere Franţa, Anglia şi S.U.A,

impun condiţii aspre Germaniei,

ca şi cum aceasta ar fi singura vinovată de oribilul masacru.

Tratatul de la Versailles, semnat pe 28 iunie 1919,

condamna Germania la plata unor sume uriaşe,

ce vor reprezenta o povară pentru economie

şi vor deveni o chestiune centrală în revendicările populaţiei germane.

Totodată, Germania pierde 13% din teritorii şi 10% din populaţie.

Alsacia şi Lorena aparţin din nou Franţei,

iar malul stâng al Rinului este demilitarizat.

Un film german din acea perioadă reclama dezmembrarea teritoriului.

Prusia Orientală este despărţită de Germania

pentru a reconstitui Polonia, împărţită în secolul XVIII,

oferindu-i astfel acces la mare.

"Coridorul polonez" (Danzig)

va fi motivul declanşării războiului din 1939.

Pentru mulţi germani,

condiţia dezarmării forţelor paramilitare antirevoluţionare

nu face decât să pună sare pe rană.

Germanii asista la distrugerea submarinelor...

...a navelor de luptă...

...şi a flotei aeriene.

Armata germană este redusă la 100.000 de oameni.

Hitler, împotriva voinţei sale,

e lăsat la vatră în Bavaria, aflată în fierbere,

unde proliferează grupurile de extremă dreaptă.

Aici e filmat pentru prima dată la o deminstratie DAP,

Deutsche Arbeiter-Partei (Partidul Muncitoresc German).

A primit încă din 1919 ordin să se infiltreze şi să spioneze.

Din lipsa unor perspective mai bune, rămâne membru

şi devine agitator politic cu normă întreagă.

Politic, Bavaria susţine extrema dreaptă,

iar Berlinul, Republica de la Weimar, regim de centru-stânga,

care poartă numele oraşului unde a fost votată nouă constituţie.

Hitler, transformat în adevărat bavarez,

îi condamna pe criminalii din noiembrie,

semnatarii armistiţiului şi ai Dictatului de la Versailles.

Această opinie e împărtăşită de armată

şi cu precădere de veteranii ce se adună în berăriile din Munchen.

Una din ele e Burgerbraukeller,

unde, pe 13 august 1920, Hitler îşi face debutul politic

cu o prelegere intitulată "De ce suntem antisemiţi."

Pentru Hitler, răspunsul este,

dincolo de ură viscerala faţă de evrei şi de la înfrângere,

că antisemitismul e strategia ideală pentru atragerea naţionaliştilor.

Hitler îi animă pe membrii radicali din micul său grup extremist.

Este ales lider şi primeşte o maşină, dovadă a importanţei sale.

Hitler schimba numele partidului,

asociind termenii "naţional" şi "socialism",

pentru a atrage un public mai larg şi a-şi afirma anticapitalismul.

DAP devine NSDAP,

Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist, pe scurt "Năzi".

În biroul său, dintr-o berărie din Munchen,.

Hitler desenează emblema partidului.

Va scrie în "Mein Kampf":

"După nenumărate încercări",

"am ales un drapel roşu, ca să arăt dimensiunea socială,"

"cu un cerc alb, reprezentând naţionalismul,"

"şi zvastica, simbolul arianului, veşnicul antisemit."

Pentru a-şi proteja întrunirile, înfiinţează Sturmabteilung (Să),

"batalioanele de asalt", o mică miliţie.

Uniformele le obţine dintr-un depozit al fostului birou vamal austro-ungar.

Numărul membrilor de partid creşte de la 2.000 la 20.000,

înmulţindu-se de zece ori într-un an.

Reuşeşte graţie ajutorului unei secte rasiale, Societatea Thule,

al cărei nume vine de la un legendar regat nordic.

Societatea finanţează un ziar, cu bani de provenienţă îndoielnică.

Aceasta publicaţie devine ziarul oficial al Partidului Nazist,

"Volkischer Beobachter", rasistul "Observator popular".

Redactorul-şef, Alfred Rosenberg, este membrul Societăţii Thule

şi joacă rolul de teoretician al antisemitismului.

Confuz, dacă nu dement,

va fi printre cei care vor inspira ideea Holocaustului.

Alt fost membru al Societăţii Thule în studenţie este Rudolf Hess,

Care va deveni secretarul lui Hitler şi complicele său servil şi fanatic.

Printre primii militanţi se numără şi eroul de război Hermann Goring,

renumit pilot de vânătoare.

Asemenea altor veterani, îi e greu să se readapteze la viaţa civilă.

Pentru el, Hitler e cel care dă glas propriilor sale idei revoluţionare.

Va ajunge al doilea în ierarhie

şi de numele său se va lega înfiinţarea lagărelor.

În 1922, la un marş politic,

Hitler îl pune lângă Ludendorff, care încă poartă casca "tepelus",

pentru a le arăta veteranilor că Ludendorff îi sprijină pe nazişti.

Ludendorff, responsabil de prelungirea războiului,

este convins că politicienii sunt vinovaţi pentru înfrângere.

Mulţi generali germani împărtăşesc această opinie.

Ideile naţionaliste ale lui Ludendorff

deschid noi perspective pentru Hitler.

Totul pare posibil.

În Italia, Partidul Fascist al lui Benito Mussolini

tocmai a ajuns la putere.

Va deveni Hitler un Mussolini al Germaniei?

Anul 1923 va fi hotărâtor.

11 ianuarie 1923.

Germanii urmăresc neputincioşi

cum francezii şi belgienii pun stăpânire pe Ruhr,

regiunea minieră şi producătoare de oţel,

ca urmare a refuzului de a plăti reparaţiile de război,

despăgubirile impuse prin Tratatul de la Versailles.

Francezii şi belgienii recuperează datoria sub formă de cărbune.

Prin urmare, guvernul german ordona rezistenţă pasivă:

o grevă a minerilor şi a feroviarilor.

Drept răspuns, francezii îi înlocuiesc pe grevişti.

Germanii rămân fără pic de cărbune.

Situaţia devine periculos de tensionată.

Pe 10 martie 1923

este ucis locotenentul Pierre Colpin, din batalionul 17 francez de infanterie.

Sicriul este purtat prin oraşe,

iar ofiţerii francezi îi pălmuiesc pe germanii care nu se descoperă.

Imaginile surprinse pentru eternitate

vor fi exploatate în beneficiul naziştilor,

ca de exemplu cei 13 muncitori din fabrica Krupp

omorâţi de francezi pe 31 martie 1923.

Alt exemplu este cel al execuţiei

sabotorului Albert Schlageter.

Ziarele naziste îl prezintă ca pe un martir.

În plus, ele acuza soldaţii africani din armata franceză

că ar fi violat femei germane.

Ajuns la putere, el îi va castra pe urmaşii acestora,

urmând alte răzbunări feroce în 1940.

Hitler denunţa faptul

că guvernul le permite francezilor să trateze Germania că pe o colonie.

Germanii suferă de frig.

Germanii suferă de foame.

Încearcă să fure cărbune de la francezi.

Republica de la Weimar trebuie să importe cărbune

şi să-i plătească pe minerii aflaţi în grevă.

Din cauza cheltuielilor, se tipăresc cantităţi uriaşe de bani noi.

Marca se depreciază masiv.

Germanii dau într-o zi un miliard de mărci pe 1 kg de cartofi,

iar a doua zi, 460 de miliarde pe o pâine.

Pe fondul inflaţiei galopante şi al şomajului crescut,

extremă dreaptă bavareza se mobilizează,

avându-l în frunte pe generalul Ludendorff.

Graţie lui, Hitler reuşeşte să aducă laolaltă toate grupurile de veterani.

Vrea să încerce un puci, o lovitură de stat,

să preia puterea asupra Munchenului şi apoi a Berlinului.

Hitler afirma: "Germanii îndura condiţii economice atât de aspre,"

"încât, dacă nu acţionăm acum, vor trece de partea comuniştilor".

Cu ajutorul complicilor din armată, naziştii reuşesc să-şi procure arme.

Dar armata şi poliţia rămân loiale guvernului oficial.

La Munchen, totul pare pierdut.

Hitler nu renunţa la ideea

că el şi Ludendorff pot atrage populaţia de partea lor.

Prin urmare, ordona trupelor să ia cu asalt baricadele poliţiei.

Cele două tabere sunt fata în faţă, iar Hitler, în alb, în mijloc.

De fapt, e un montaj foto făcut de nazişti,

menit să fabrice mitul curajului lui Hitler.

De fapt, Hitler se ascunde

în spatele unui bodyguard ucis în schimbul de focuri.

Căci poliţia deschide focul, punând capăt puciului din 1923.

Zece ani mai târziu, după ce va prelua puterea,

Hitler va înfiinţa o ceremonie mortuară în stil nordic,

în fiecare an, pe 19 februarie,

comemorându-i pe cei 14 nazişti ucişi în timpul puciului.

Numele le este strigat în fiecare an.

Drept răspuns, mii de nazişti şi

membri ai tineretului hitlerist strigă: "Prezent!".

Hitler construieşte un mausoleu în Munchen,

iar cetăţenii au obligaţia şi treacă prin el,

cu braţele ridicate în memoria celor pe care

Hitler îi numeşte "martirii din noiembrie".

Mausoleul trebuie salutat

în momentul trecerii pe lângă el,

chiar şi de pe bicicletă.

Exploatând mai departe mitul puciului,

Hitler creează încă o grandioasă ceremonie nazistă:

"Drapelul Însângerat".

Cu ocazia fiecărui congres anual ar partidului în Nurnberg,

el ţine rămăşiţa pătată de sânge de pe vremea puciului,

şi, cu mişcări exagerate şi ostentative,

atinge cu ea steagurile noilor batalioane naziste,

că pentru a le "sfinţi".

Această manifestare cvasi-mistica

face parte din "ştiinţa" nazistă de falsificare a istoriei.

De fapt, Hitler pregătise prost puciul,

improvizat şi lăsat la mila sorţii.

S-a dovedit a fi impulsiv,

ignorând consecinţele posibile.

Toate aceste ceremonii regizate celebrează un fiasco,

ce ar fi putut pune capăt aventurii naziste.

Puciul a dat greş, Hitler este arestat,

iar Partidul Naţional-Socialist este intezis.

Marele scriitor austriac ştefan Zweig scrie:

"Astfel, în anul 1923, zvasticile şi Sturmabteilung au dispărut,"

"iar numele lui Hitler a căzut din nou în uitare."

La trei luni după ce este arestat,

la Munchen începe judecarea participanţilor la puci.

Hitler e acuzat de înaltă trădare şi uciderea a 4 ofiţeri de poliţie,

delict pasibil de pedeapsa capitală.

Ludendorff, care nici măcar nu a fost încarcerat,

soseşte la proces într-o maşină de lux, însoţit de avocaţi.

E lăsat în libertate, din respect fără de trecutul său glorios.

Întrucât are în continuare susţinători influenţi, este achitat.

Hitler, care ameninţase cu sinuciderea,

îşi dă seama că instanţa nu e chiar atât de ostilă.

Îşi foloseşte talentul de orator,

lansând invectivele obişnuite la adresa guvernului şi a evreilor.

Procesul devine o tribună neaşteptată.

Judecătorii sunt tot mai binevoitori, iar publicul se înghesuie să asiste.

Ca urmare, verdictul e mai puţin dur decât se temuse Hitler.

Primeşte cinci ani de închisoare într-o celulă destul de confortabilă,

cu vedere la peisajul rural.

Condiţiile de detenţie seamănă cu o şedere la hotel.

Poate primi vizita simpatizanţilor nazişti la orice oră din zi.

Un susţinător îi aduce o cunună de lauri celui pe care-l considera

"întruchiparea dorinţei arzătoare a naţiunii".

Hitler poate primi orice ziar doreşte.

Începe chiar să-l citească pe Marx.

În celula alăturată sta Rudolf Hess, condamnat la 15 luni de închisoare.

Se alătura grupului, care discuta luptele dintre partidele de dreapta,

care se sfâşie între ele.

Întoarcerea lui Hitler devine o necesitate.

Complicii săi ticluiesc o strategie pentru a-i grăbi eliberarea.

Hitler îşi dă seama că va fi eliberat

şi simte nevoia să-şi expună viziunea şi principiile politice.

Îşi dictează cartea lui Rudolf Hess,

care o bate la o maşină de scris cumpărată de un bancher,

şi pe hârtie adusă de Winifred Wagner,

nora compozitorului pe care Hitler îl idolatrizează.

La fel ca şi socrul ei, Winifred e rasistă,

şi îl admira enorm pe bunul ei prieten Adolf.

Ziariştii nazişti rescriu manuscrisul cerat în grabă.

Hitler vrea să-şi intituleze cartea "Patru ani şi jumătate de luptă"

"împotriva minciunilor, neghiobiei şi laşităţii."

Dar titlul e socotit prea lung

şi este înlocuit cu "Mein Kampf", "Lupta Mea".

Chiar şi reeditata, cartea e greu de citit,

şi totuşi conţine viziunea lui Hitler asupra lumii,

iar naziştii o vor adopta drept noua lor biblie.

Este copiată precum Sfintele Scripturi

şi legată asemenea marilor manuscrise medievale.

Hitler vorbeşte de luptă rasei superioare,

rasa ariană germanica, cu oameni înalţi şi blonzi,

de necesitatea cuceririi spaţiului sau vital,

de eradicarea comunismului

şi de zdrobirea francezilor şi a evreilor,

care, după părerea lui Hitler, nici nu aparţin speciei umane.

La momentul respectiv, mulţi le consideră aberaţii.

O eroare fatală.

Cartea ar fi trebuit citită atent şi luată în serios,

căci va sta la temelia uciderii a 50 de milioane de oameni.

Hitler este eliberat din închisoare pe 20 decembrie 1924,

pentru bună purtare.

Acum se visează succesorul fondatorului naţiei germane,

ca de pildă Bismarck.

Afirma: "Detenţia m-a făcut mă încrezător, mai optimist"

"şi m-a convins că nimic nu mă mai poate clinti."

Totuşi, drumul sau prin deşertul politic abia începe.

"Mein Kampf" e un eşec. Se vând doar 20.000 exemplare.

Hitler sta într-un cătun de munte din Bavaria, Berchtesgaden,

unde şi-a închiriat o mică cabană.

Întâlneşte o chelneriţă simpatică de 16 ani,

Maria Reiter, cu care are o scurtă relaţie.

Ea vrea să se mărite cu Hitler.

El refuza, dându-i de înţeles că ar vrea să rămână amanţi.

Le va cere acelaşi lucru şi altor femei pe care le va seduce,

astfel încât nimic să nu interfereze cu misiunea lui.

Maria Reiter îl părăseşte.

El scrie al doilea volum din "Mein Kampf",

centrat pe extinderea spaţiului vital al Germaniei în Rusia.

Vânzările rămân scăzute

până în 1933, când Hitler preia puterea.

După ce preia puterea, "Mein Kampf" devine aproape lectură obligatorie.

Statul german oferă cartea cuplurilor, ca dar de nuntă.

Dacă nu o ai în bilbioteca, s-ar putea să fii denunţat de slugi.

Va fi distribuită de conducătorii oţelăriilor Krupp

mucitorilor merituoşi.

Prin moduri îndoielnice,

peste 80 milioane de exemplare ale "Mein Kampf" sunt vândute.

Este totodată tradusă în nenumărate limbi.

Hitler se îmbogăţeşte de pe urmă drepturilor de autor astronomice.

Pe 27 februarie 1925, Hitler revine în politică,

în berăria din Munchen unde plănuise puciul,

reafirmându-şi rolul de lider al Partidului Nazist.

A doua zi are loc un eveniment care îl va propulsa.

Întruchiparea noii democraţii germane,

preşedintele Republicii de la Weimar, social-democratul Friedrich Ebert,

moare la vârsta de 57 de ani

în urma unei apendicite tratate necorespunzător.

Germanii resimt puternic această pierdere,

căci guvernul reuşise să reducă inflaţia,

iar economia începea să îşi revină.

Trebuie ales un nou preşedinte,

iar în timpul campaniei electorale reapare zvastica.

Partidul Nazist a redevenit legal, căci nu mai e considerat periculos.

Ludendorff, candidatul uniunii partidelor de extremă dreaptă,

obţine doar 1% din voturi.

Hitler sperase în taina la acest eşec.

Scapă astfel de rivalul său, la a cărui campanie participase.

Dezvăluindu-şi instinctul politic, Hitler afirma:

"I-am dat lovitura de graţie."

Este ales celălalt mare comandant de război, mareşalul von Hindenburg.

În 1870, pe când era tânăr ofiţer,

a asistat la proclamarea celui de-al Doilea Reich,

în Sala Oglinzilor de la Versailles.

Încurajează armată şi îi uneşte pe conservatori,

motiv de îngrijorare pentru stânga şi pentru restul Europei.

Hitler sta la pândă.

Partidul Nazist îşi răspândeşte otravă în toată Germania.

Numărul membrilor ajunge la 170.000.

Hitler transforma Sturmabteilung într-o adevărată armată privată.

Soldaţii sunt tot mai tineri. Dincolo de aparenţe,

gruparea paramilitară e compusă din fanatici brutali şi ucigaşi.

Noua uniformă le atrage porecla de Cămăşile Brune.

Imită Cămăşile Negre din Italia,

care luaseră parte cu câţiva ani înainte la marşul asupra Romei.

Un alt simbol preluat de la Mussolini este salutul roman,

braţul întins, însoţit de un strigăt gutural.

În cazul lui Mussolini, se strigă: "Viva îl Duce!"

La Hitler devine "Heil Hitler", adică "Trăiască Hitler".

Uniforma S.A. este creaţia unei echipe selecte de designeri germani.

Printre fabricanţi se număra Hugo Boss, din Stuttgart,

care îi face publicitate în ziare.

Hugo Boss, membru al Partidului Nazist,

va crea şi inficosatoarele uniforme negre ale şş, Schutzstaffel,

eşalonul de protecţie al lui Hitler.

...precum şi uniforma Tineretului Hitlerist.

Toate acestea sunt foarte costisitoare.

Banii provin în principal de la membrii de rând ai partidului

şi de la simpatizanţii bogaţi precum Fritz Thyssen, magnatul oţelului,

ale cărui fabrici sunt gata să producă noi arme.

Printre simpatizanţi se numără şi Henry Ford,

cel mai mare fabricant de automobile din lume.

Antisemitul Henry Ford îi va susţine pe nazişti

cedându-le profitul pe vânzări din Germania.

În plus, în fiecare an, de ziua lui Hitler,

Ford face o donaţie personală de 50.000 de dolari,

o sumă considerabilă în acele vremuri.

Ford va fi primul străin decorat cu ordinul Vulturul German.

Acestea sunt sursele de venit pentru enormele congrese de partid,

şi pentru vastele operaţiuni de propagandă,

menite să influenţeze opinia publică şi să-şi stimuleze adepţii.

Pe stindarde stă scris:

"Deutschland erwache", "Germania deşteptata".

În 1927, Hitler alege Nurnbergul,

bastion nazist şi oraş medieval de mare însemnătate istorică,

cu un şarm wagnerian ce scoate în evidenţă legătura

cu războinicii din Evul Meediu.

Hitler proclama Nurnbergul capitală să ideologică.

Vrea totodată să sublinieze supunerea partidului faţă de fuhrer.

Cultul personalităţii va căpăta amploare prin fotograful sau,

Heinrich Hoffmann.

Mereu în mijlocul evenimentelor, nazist convins,

un virtuoz al aparatului Leica, Hoffmann îl însoţeşte la fiecare pas.

Face o serie de fotografii surprinzătoare,

menite să arate latura personală a marelui conducător.

Totul, pentru a atrage voturile femeilor,

în măsura în care naziştii le înţeleg preferinţele.

În micul atelier a lui Hoffmann, Hitler, inspirat de Wagner

şi fascinat de emfază soliştilor de operă,

studiază o întreagă serie de gesturi care transmit dominaţie,

pe care le va folosi la primele mitinguri naziste.

Hitler afirma: "Masele sunt feminine şi stupide."

"Doar emoţia şi ura le pot ţine sub control."

Ura. Este exact ce răspândesc Cămăşile Brune în toată Germania,

începând cu cartierele evreieşti din marile oraşe.

ştefan Zweig asista la naşterea violenţei în societatea încă paşnică.

El notează:

"Era metoda fascistă, dar în stil german,"

"pusă în aplicare cu precizie militară."

"Când se aude fluierul, membrii Să sar fulgerător din camioane,"

"bat oamenii cu bastoane de cauciuc"

"şi, când se aude iar fliuerul, urca înapoi în camioane"

"şi demarează în trombă, aşa cum au venit."

Dar intimidările şi teroarea nu prea dau rezultate.

La alegerile legislative din 1928,

naziştii obţin doar 2,6% din voturi, adică mai puţin de un milion.

Comuniştii obţin trei milioane,

partidul de centru, patru milioane, iar dreapta, cinci.

Social-democraţii ies câştigători, cu zece milioane de voturi.

Dar în Reichstag, Parlamentul din Berlin,

acest 2,6% din voturi, în special de la alegătorii din zonele rurale,

înseamnă 12 noi deputaţi nazişti.

Aceştia fac o impresie puternică, purtând mai toţi uniforma SA.

Printre ei, revenit în politică, se numără şi Hermann Goring.

Rănit în abdomen în timpul puciului, s-a îngrăşat mult

şi a devenit dependent de morfină.

Acum intră în politică şi Joseph Goebbels,

care corespunde întocmai unei maxime formulate de Nietzsche:

"Fanatismul e unica formă de voinţă a celor slabi şi nehotărâţi."

Goebbels nu corespunde tipului arianului înalt şi blond.

E scund, şchiopătează,

iar piciorul strâmb i-a creat de mic un complex de inferioritate.

Dar acest handicap e compensat de viclenia sa diabolică.

E un rebel care a cochetat cu marxismul

înainte de întâlnirea hotărâtoare cu Adolf Hitler.

Goebbels şi-a dat atunci seama de adevăr.

Refuzând să-i publice manuscrisele,

evreii l-au oprit pe Goebbels să devină un mare scriitor,

iar comuniştii sunt răspunzători de haosul din societate.

Afirma: "Intrăm în Reichstag că lupii în ţarcul oilor."

Dar, deocamdată, populaţiei şi deputaţilor le e imposibil

să înţeleagă semnificaţia afirmaţiei sale.

Părerea populaţiei despre nazişti e exprimată în "Frankfurter Zeitung".

"Hitler nu are idei şi gânduri coerente."

"E un nebun periculos."

"A ajuns aici urmând ad litteram ideologia din timpul războiului,"

"interpretând-o rudimentar, de parcă eram în epoca invaziilor barbare,"

"după căderea Imperiului Roman."

Germania nu-şi face griji.

Doar o catastrofă i-ar putea aduce lui Hitler un viitor în politică.

Istoricul Ian Kershaw notează:

"Fără Marea Criză, fără crahul din 1929,"

"fără dezintegrarea burgheziei, a liberalilor şi a conservatorilor,"

"Hitler ar fi rămas un simplu nebun, la periferia vieţii politice."

Dar Hitler nu va renunţa niciodată la misiunea să.

Vom continua să luptăm,

cu fanatism şi fără milă, până la moarte!

traducere transcrisă de pe documentare.digitalarena.ro sincronizare şi adăugiri: ceferistul05