All language subtitles for Ordinary.Men.The.Forgotten.Holocaust.2022.1080p.NF.WEB-DL.DDP2.0.H.264-FLUX

Polițiști germani în estul ocupat, 1942.

Se află aici ca să impună
dominația germană în teritoriile ocupate.

Conștiincioși, își execută ordinele.

Au o misiune specială.

Să împuște evrei cu sutele și miile.

Drept în față.

Istoricii și alți specialiști
au realizat studii cuprinzătoare

despre cei care au apăsat pe trăgaci.

Ei vor să înțeleagă
cum a putut avea loc un asemenea măcel.

Descoperirea lor e uluitoare.

Acei bărbați nu erau obligați să ucidă.
Nu erau obligați să execute ordinul.

Dacă aveai curajul să spui
că nu poți să tragi,

poate erai considerat laș,

poate ți se trecea
un raport negativ la dosar,

dar nu primeai vreo pedeapsă severă.

La 20 de ani după război,

are loc judecarea crimelor
unei unități de poliție din Hamburg.

Așadar, ce îi motivase?

De ce trăseseră?

Nu aveau o motivație ideologică,
nu erau asasini înnăscuți.

Nu erau antrenați să ucidă.

Erau oameni cu ocupații civile.
Șoferi de taxi, instalatori.

Din toate punctele de vedere,
erau niște oameni de rând.

Hamburg, vara anului 1942.

Al treilea an de război.

Regimul recrutează oameni
pentru o misiune specială.

În 1942, ajunseseră la fundul sacului
în privința efectivelor

din cauza pierderilor
pe care le suferea armata în Rusia

și a nevoii crescânde de efective

necesare ocupării imperiului german
în continuă expansiune.

Recrutau pe oricine le intra pe mână

doar ca să compenseze lipsa efectivelor.

Sunt mobilizați și familiști mai maturi,
necorespunzători pentru Wehrmacht.

Mulți nu sunt adepți ai nazismului

și nici ostili față de evrei.

Dar provin din familii
de tradiție social-democrată.

Erau brutari, meșteșugari,

tâmplari, comercianți cu muncă de birou.

Acel batalion de poliție reprezenta

populația muncitoare din Hamburg.

Sunt mobilizați
ca ofițeri de poliție în rezervă.

Însă perioada de instrucție nu le permite
să se pregătească pentru ce îi așteaptă.

În 21 iunie 1942,

își iau rămas-bun de la familii
și pleacă de acasă.

Primiseră o descriere destul de abstractă
a misiunii care îi aștepta

și care consta în a asigura
zonele ocupate de Germania.

Sunt duși în Polonia.

În 25 iunie, Batalionul 101
de poliție în rezervă sosește

în sudul districtului Lublin.

Știm că nu au fost pregătiți.

Nu știau că o să facă asta în Polonia.

Nici ofițerii nu știau. Trapp nici nu…

Maiorul Trapp a aflat abia în ajun
ce urmau să facă.

E 13 iulie 1942.

Batalionul trebuie să iasă la raport
dis-de-dimineață.

Maiorul Trapp, care a dat ordinul,
era un bărbat mai în vârstă.

Avea mare trecere în rândul oamenilor săi

fiindcă nu era
stereotipul de comandant autoritar.

Subordonații îl numeau „Tata Trapp”.

Acest lucru ne arată
ce fel de relație era între ei.

Maiorul Trapp a ieșit
în fața batalionului și a spus:

„Azi trebuie să vă dau un ordin cumplit.”

Are vocea gâtuită,
pe obraji în șiroiesc lacrimi.

Făcea eforturi vizibile să se controleze.

Îl îngrozea
și îi era peste măsură de dificil

să le explice subordonaților
ce urma să le ceară.

Ordinul e să împuște 1.500 de evrei,
bărbați, femei și copii.

Atunci le-a propus ceva.

„Dacă vreun subordonat
nu se simte în stare,

poate ieși în față
și nu e obligat să participe.”

Când le-a spus că pot ieși în față
dacă nu vor să participe,

însemna că ei trebuie să ia poziție.

Dar, când ne confruntăm cu o decizie

și nu știm exact ce e bine să facem,

în mod normal, nu facem nimic.

Un om a ieșit în față.

Căpitanul companiei sale, foarte jenat
că un subordonat al său era primul „laș”

care refuza să participe,
a început să urle la el.

Trapp l-a oprit
și l-a apărat pe subordonat.

Apoi, vreo 12 oameni i-au urmat exemplul.

Atențiune! Împrăștierea!

Din perspectivă istorică,
e o situație incredibil de interesantă,

căci ordinele sunt atestate

și, după modul în care au fost emise,
e clar că nu erau obligați să ucidă.

După război, se povestea
că erai obligat să participi,

altfel te împușcau și pe tine.

În această situație
se vede limpede că nu a fost cazul.

Puteau să aleagă.

Se pare că era valabil
pentru toate unitățile de exterminare.

Nu a fost găsit încă niciun caz

în care un soldat să-și fi riscat viața
dacă refuza să tragă în civili neînarmați.

Totul începe în septembrie 1939,
când Wehrmachtul invadează Polonia.

În doar câteva săptămâni, țara e cucerită.

Milioane de polonezi capturați
trebuie ținuți acum sub supraveghere.

În acest scop, regimul are nevoie
de forțe de securitate.

Zeci de mii de oameni din Reich
se prezintă la înrolare

ca să devină polițiști
în teritoriile ocupate.

Ei speră să scape
de serviciul militar din linia întâi.

Cu atât de multe cereri,
regimul își permite să fie selectiv.

160.000 de oameni s-au oferit voluntar
pentru efectivul poliției

și puteau fi acceptați maximum 30.000.

ISTORIC

Ei au fost instruiți timp de șase luni

și, mai ales,
au primit formare ideologică

prin care li se comunica exact
ce se aștepta de la ei.

Li s-a spus că, fiind rasa supremă,

erau datori să se asigure
că politicile național-socialiste

erau statornicite și aplicate
în teritoriile ocupate.

După perioada de instrucție,
au aflat adevărata semnificație.

Urmau să contribuie la implementarea
brutalelor politici naziste

în teritoriile ocupate.

Ca atare, regimul alesese oameni
care erau adepți ai cauzei naziste.

Grupați în batalioane de poliție,
ei sunt trimiși în Polonia.

Acolo aveau să oprime,
să persecute și să ucidă civili,

în special evrei.

Încă din octombrie sau noiembrie 1939,

aceste unități începuseră
să împuște civili.

Membri ai rezistenței poloneze,
funcționari, intelectuali, chiar și evrei.

Îi puneau pe fugă, îi deportau.

Una peste alta,
s-ar putea spune că acele unități

au pus în practică politica de exterminare
a național-socialiștilor.

La numai doi ani mai târziu,
avea loc atacul asupra URSS.

Un război de cucerire și anihilare.

Conform planurilor Germaniei,

ca să se facă loc,
trebuie uciși 30 de milioane de sovietici.

Unități mobile de exterminare
formate din polițiști și forțe SS,

așa-numitele „Einsatzgruppen”,
susțin trupele în luptă.

În 27 iunie 1941,

Batalionul 309 de poliție
intră în Białystok.

Bărbații programați ideologic
încuie 800 de evrei în sinagogă

și le dau foc.

Apoi ucid și mai mulți.

A doua zi, polițiștii sunt decorați
pentru „asigurarea ordinii” în oraș.

În total, 18.000 de bărbați avansează
în spatele frontului, spre sate și orașe,

unde trăgătorii,
în general tineri și îndoctrinați,

îi ucid pe toți evreii găsiți,
bărbați, femei și copii.

Începe Holocaustul,
uciderea sistematică în masă a evreilor.

Mulți dintre ucigași rămân traumatizați,

ceea ce face
ca marile lagăre de exterminare,

precum cel de la Auschwitz,
să apară spre finalul lui 1941.

Omorul în masă trebuia să fie eficientizat

și să fie mai blând pentru făptași.

Dacă încercăm să înțelegem

volumul victimelor Holocaustului

prin prisma modului în care au pierit,

cred că cea mai bună estimare

e că jumătate, aproape trei milioane,
au murit în lagăre, în camerele de gazare.

Cam un milion au murit
de pe urma „condițiilor de încarcerare”.

Foametea, epidemiile din ghetouri,
marșurile morții de la finalul războiului.

Prin urmare, peste două milioane
au murit în fața plutonului,

în execuții în masă.

Peste două milioane de oameni uciși,
față în față cu asasinii lor.

Un fapt puțin cunoscut până și azi.
Holocaustul uitat.

Liepāja, vara lui 1941.

Zona de operare a Einsatzgruppe A.

Aceasta e unica filmare descoperită

care atestă execuția evreilor
pe frontul de est.

Oficial, era interzis să se filmeze,

căci lichidările trebuiau
să rămână secrete.

Au făcut doar două greșeli.

Unu: au înregistrat totul.

Înregistrările au ajuns la Berlin,

unde au fost coroborate
cu cele de la Einsatzgruppen B, C și D.

Astfel s-a putut stabili cu exactitate
pe cine au ucis și în ce orașe,

în ce localități, în ce unitate,
din ordinul cui, la ce oră.

Prima greșeală: înregistrările.
A doua: că le-am găsit eu.

Nürnberg, după război.

Așa-zisul Reich milenar zace în ruine.

În orașul unde naziștii
își ținuseră adunările de partid,

aliații vor să le aducă crimele
în fața justiției.

În Palatul Justiției din Nürnberg
sunt judecați marii criminali de război.

Ei dăduseră ordinele
și aveau să fie urmăriți penal ca atare.

Dar cine executase acele asasinate?

Tânărul avocat de 30 de ani
Benjamin Ferencz e însărcinat să afle

și începe să caute indicii.

La începutul lui 1947, echipa lui
face o descoperire semnificativă.

Într-o zi,
a venit unul dintre asistenții mei.

A zis: „Uite ce am găsit!”

Și mi-a dat un vraf de hârtii,
„Ereignismeldungen aus der UDSSR”.

Erau liste
ale unităților mobile de exterminare,

SS Einsatzgruppen.

Asasinarea a sute de mii de oameni
fusese documentată

drept o dare de seamă a realizărilor.

Am luat un aparat de socotit

și am început să adun
rapoartele Einsatzgruppe A.

10.000 de oameni uciși aici.
15.000 uciși aici. 20.000 uciși dincolo.

Și am început să adun.

Când am ajuns la peste un milion,
am zis: „Destul!”

Ferencz vrea ca vinovații să fie judecați.

Dar superiorul său refuză.

Nu au nici bugetul, nici timpul necesar.

M-am cam înfuriat și am zis:

„Nu poți să-i lași să scape!

Am un milion de crime aici.
N-o să-i lași să scape!”

Atunci, el a zis:
„Poți să lucrezi suplimentar?”

Am zis: „Sigur.”
El a zis: „Bine. De acord.”

Așa s-a întâmplat că în primul caz
din cariera mea de avocat

am ajuns procuror-șef
în cel mai mare proces de crimă.

Scopul nostru nu e răzbunarea,
nici nu căutăm doar o sentință justă.

Cerem acestei curți să afirme
prin acțiune penală internațională

dreptul omului
de a trăi în pace și demnitate.

Acuzații sunt 24 de SS-iști
din Einsatzgruppen.

Cu toții comandaseră
unități mobile de exterminare.

Nu corespundeau imaginii hollywoodiene
a torționarului nazist.

Acea imagine înfățișează
un executant nu prea inteligent

pe care nu-l interesează
decât să ucidă cât mai mulți oameni.

Dar, în realitatea istorică,
ei nu erau deloc așa.

Unii dintre liderii Einsatzgruppen
aveau câte două doctorate.

Erau în general din clasa de mijloc,
oameni educați, rafinați,

care puteau purta oricând o conversație
despre Mozart sau Beethoven.

Vom începe cu acuzatul Ohlendorf.

Printre ei e și Otto Ohlendorf,

fostul comandant al Einsatzgruppe D.

El le-a dat ordine celor 600 de subalterni
care au ucis 90.000 de oameni într-un an.

Ohlendorf mi-a făcut o impresie bună.

Știam că e tatăl a cinci copii.

PROCURORUL-ȘEF
ÎN PROCESUL EINSATZGRUPPEN

Era sincer.

Făcea figură bună.

Era chipeș. Se exprima elocvent.

Avea o siguranță de sine

care îi atrăgea pe oameni.

Cred că lumea se aștepta, cumva,

ca persoana care fusese responsabilă…

de o unitate mobilă de exterminare
să se prezinte altfel.

Se așteptau să fie urât,
bătrân, nebun, psihopat, sadic,

poate prost, un inadaptat.

Dar era un bărbat realizat.

Judecătorul l-a plăcut.

A zis: „Îmi place tipul. Pare simpatic.

Dar a ucis oameni. Nu înțeleg.”

Ohlendorf surprinde instanța
cu franchețea lui.

Judecătorul îi mulțumește repetat

pentru declarațiile
pe care le dăduse aliaților

la un interogatoriu din 1946.

În ce fel erau transportați
spre locul execuției?

Erau duși acolo în camionete.

Câți puteau fi executați odată.

A fost ideea dumneavoastră?

Da.

În ce poziții erau împușcate victimele?

Stând în picioare sau în genunchi.

În 13 iulie 1942,

Batalionul 101 de poliție în rezervă
se îndreaptă spre prima execuție.

Polițiștii nu sunt pregătiți
pentru ce îi așteaptă.

Sigur nu fuseseră instruiți
pentru un masacru, ca pluton de execuție.

Prima dată a fost o improvizație.

Au fost transportați până la o pădure.

Apoi, polițiștii i-au condus
în pădure unul câte unul,

inclusiv femei și copii.

Așadar, în loc să depersonalizeze execuția

și să păstreze o distanță
între ucigaș și victimă,

îl aveai în față
pe omul pe care urma să-l ucizi

și îl împușcai de la mică distanță.

Mai mulți polițiști au declarat
că au conversat cu victimele

în timp ce le duceau în pădure.

Unii erau evrei germani
care părăsiseră țara cu un timp înainte.

Una dintre familiile de evrei
deținuse un cinema în Hamburg,

unde polițistul se dusese să vadă filme.

Acum afla că urma să-l ucidă
pe proprietarul cinematografului.

Nu mai e nevoie să spun
că efectul psihologic era răvășitor.

Victimele se temeau pentru viața lor
și știau că aveau să moară în scurt timp.

Iar polițiștii trăiau o criză emoțională

pentru că știau
că vor împușca pe cineva în față.

Așadar, era o experiență înfiorătoare.

Unora dintre polițiști li s-a făcut rău,

căci se umpluseră
de creieri zdrobiți și sânge.

Vomau, erau cu moralul la pământ,
nu puteau continua.

Masacrul durează ore în șir.

La final, 1.500 de evrei,
printre care femei și copii,

zac morți în pădure.

Când au ajuns la bază,
seara li s-a dat de băut

și mai toți s-au îmbătat,
dar n-au putut să mănânce.

Li s-a servit mâncare,
dar nu se puteau atinge de ea.

Unii au avut coșmaruri în acea noapte.

Unul, zice-se, și-a descărcat arma
în tavan, în timpul unui coșmar.

Alt bărbat i-a spus unui subofițer:

„Dacă aș fi silit
să mai fac asta, aș înnebuni.”

Prin urmare…

Pentru unii dintre ei,
fusese o experiență cutremurătoare

și nu-și puteau imagina
că ar putea s-o repete.

Regimul știe ce le cere acestor oameni.

Încă din vara lui 1941,

un lider SS de rang înalt se referă

la „suportul psihologic
pentru cei implicați în acest demers”.

„Impresiile zilei”

urmau să fie „șterse
prin adunări camaraderești ținute seara”.

Otto Ohlendorf s-a confruntat
cu aceleași probleme

în cazul oamenilor lui
care au luat parte la masacre.

Otto Ohlendorf a zis:

„Oamenii mei au suferit
mai mult decât victimele.”

Din perspectiva de azi,

pare o reinterpretare absurdă.

Făptașii căutau mecanisme psihologice

prin care să se proiecteze
ei înșiși ca victime,

din cauză că trebuiseră să facă
lucruri care le provocau suferință.

Se arăta îndurător cu oamenii lui
când trebuiau să facă ceva

care s-ar fi dovedit dureros pentru ei.

Unii dintre membrii Einsatzgruppen

luau câte un bebeluș
și îi zdrobeau capul de un copac.

Economiseau gloanțe.

Ohlendorf a explicat
că nu le permitea asta subordonaților.

Le spunea să o lase pe mamă
să-și strângă pruncul la piept

și să tragă în copil.

Fiindcă așa mureau amândoi
dintr-un singur glonț,

economiseau muniția
și mamele nu mai plângeau.

Așadar, era îndurător cu oamenii lui,
dar nu și cu victimele.

La judecarea Einsatzgruppen,

curtea vrea să afle ce l-a motivat
pe Ohlendorf să ordone exterminările.

El susține
că loialitatea față de autorități.

Ordinul de lichidare

a venit de la Führer.

Așadar, în acest sens,
e o politică stabilită de Führer.

În spiritul propagandei naziste,

Ohlendorf crede că evreii
sunt răspunzători de comunismul din URSS

și prin urmare sunt inamici ai Reich-ului.

De ce credea Ohlendorf în propagandă?

Cred că nu o considera propagandă.

Provenea dintr-o familie naționalistă.

La universitate avusese profesori

care predau despre problemele
pe care le reprezentau bolșevismul,

comunismul și evreii.

Fusese îndopat cu aceste informații.

Cred că ele
îi consolidau credințele deja existente.

Apoi a venit la putere un guvern
care a zis: „Da. E adevărat.”

Cu siguranță credea
că bolșevicii erau evrei

și că trebuiau uciși.

O supraviețuitoare a masacrelor
vorbește din boxa martorilor, după război.

Ne aliniau
la marginea gropii, îngrămădiți.

Apoi începeau să tragă.

TRIBUNALUL MILITAR DIN KIEV, 1946

Am închis ochii, mi-am încleștat pumnii,

mi-am încordat toți mușchii și am sărit.

Mi s-a părut că mă prăbușesc o veșnicie
până am aterizat pe cadavre.

Nu mă nimeriseră.

După o vreme, împușcăturile au încetat.

I-am auzit pe nemți coborând în groapă…

să-i ucidă pe cei care mai gemeau.

Unii încă tresăreau,
convulsionați de chinurile morții.

I-au căutat cu lanternele
pe supraviețuitori, ca să-l împuște.

M-am prefăcut moartă,
îngrozită fiind că mă vor descoperi.

Aproape niciunul
dintre polițiștii din Batalionul 101

nu era nazist convins.

La 20 de ani după război,

ei le descriu anchetatorilor
cum a fost să ucidă evrei.

Am și acum imaginea în minte.

Îmi amintesc că mă gândeam

că nu avem destulă țărână
să acoperim atâtea cadavre.

Eram furios că deveniserăm
niște bestii, niște criminali.

Nu-i consideram pe evrei ființe omenești.

Primul masacru al evreilor, de la Józefów,

a fost zguduitor, traumatizant.

Apoi, rapid, s-au obișnuit.

Viteza cu care s-au deprins
cu ceea ce făceau,

cu care s-au obișnuit
cu asasinatul ca rutină,

a fost printre marile surprize
pe care mi le-au revelat interogatoriile.

La primele operațiuni de lichidare,
soldații puteau descrie totul în detaliu.

După aceea, totul devine un vârtej neclar.

Nu-și aminteau nici localitățile.

BATALIONUL 101 DE POLIȚIE

Comportamentul le e puternic influențat
de comandantul batalionului.

La cârmă e maiorul Wilhelm Trapp,

care le comandă celor 500 de oameni.

Era un superior iubit, respectat,
care le-a spus:

„Dacă aș avea de ales,
nu v-aș da acest ordin. Dar…”

Făcea apel la solidaritatea lor,
îi îndemna să-l susțină în această sarcină

care nu venise de la el.

Le cerea să nu-l abandoneze.

Era o combinație
de coerciție și liber arbitru.

Li s-a spus că puteau să refuze ordinul,

dar astfel îi vor sili pe camarazii lor
să le ia locul.

Era o combinație

între „trebuie făcut,
batalionul trebuie să-și facă datoria”

și „dacă ești slab, poți refuza,
dar în detrimentul camarazilor tăi”.

Acea combinație creează presiunea

care a dus la acceptarea ordinului
de către majoritatea lor.

ŁOMAZY, POLONIA - 17 AUGUST 1942

BATALIONUL 101 DE POLIȚIE ÎN REZERVĂ
ASASINEAZĂ 1.700 DE EVREI

Numai câțiva polițiști refuză
să execute ordinul de a ucide.

Nu! Speram că s-a terminat cu asta!

Mai vreți cartofi?

Obiectiv vorbind,

contestatarii nu au avut nimic de suferit.

Au fost trimiși la curățarea latrinelor
și alte asemenea sarcini.

Camarazii își băteau joc de ei.
Le spuneau „nenorociți”, „trădători”.

Acești oameni nu erau la ei acasă,

nu reveneau seara în sânul familiilor.

Dimpotrivă, erau adunați într-un grup
pe o perioadă nedeterminată,

mereu între aceiași oameni
care puteau să îi chinuie,

să îi insulte și să îi izoleze.

E nevoie de multă siguranță de sine
ca să poți îndura așa ceva.

Poate că e doar o sancțiune socială
și nu una fizică,

dar sancțiunea socială
e foarte greu de suportat pentru oameni.

La ce se gândeau, ce îi motiva?

Nu cred că erau obsedați de evrei.

Mai degrabă îi motivau

părerile altora despre ei

decât părerile lor despre evrei.

Cred că erau preocupați de ei înșiși,
de cum aveau să facă față situației.

Căpitanul Wolfgang Hoffman
crede că poate suporta presiunea,

dar are o problemă.

Unul dintre căpitani
dezvoltase o afecțiune psihosomatică.

I se făcea rău când compania lui urma
să execute un ordin de lichidare.

Zăcea în pat,
cu crampe cumplite la stomac.

Trebuia să trimită un subordonat
să conducă operațiunea.

Voia să fie ucigaș,
dar organismul său îl trăda.

Evident, ceilalți credeau
că e peste măsură de laș.

Se simțea copleșit de rușine.

În cazul căpitanului Julius Wohlauf,
situația e cu totul alta.

E ambițios, vrea să-și facă o carieră
și să exceleze la datorie.

Și e îndrăgostit.

Wohlauf se căsătorise în iunie în Hamburg,
la scurt timp înainte de primul masacru.

Ca ofițer, i se permite
să-și aducă soția în Polonia.

Vrea să se revanșeze
că a ratat luna de miere.

Wohlauf și-a dus soția însărcinată
la o razie din ghetou.

Cea mai cruntă razie
din toată operațiunea,

potrivit relatărilor generale,

a fost când au luat
11.000 de evrei din Międzyrzec.

Pe o mie i-au împușcat chiar în ghetou.

Străzile erau pline de cadavre.

Pe restul de 10.000
i-au trimis cu trenul la Treblinka.

Era așa de ticsit, încât i-au îndesat
și au bătut ușile în cuie.

Altfel se revărsau.

Iar ea a asistat din piață la toate astea.

Asta arată, cumva,
ce mândru era Wohlauf de acțiunile lui.

Voia să i se laude soției lui.
Nu era deloc rușinat sau jenat.

Încep să răsară ghetouri
la tot pasul în est.

În ele sunt închiși oamenii
înainte să fie uciși.

Victimele sunt filmate
și fotografiate de către torționari.

Polițiștii îi păzesc și îi ucid pe oameni.

Dar asta doar câtă vreme
sunt la putere național-socialiștii.

Nici înainte, nici după această perioadă

n-a decis vreun polițist
să ucidă evrei în masă.

Nu cred că oamenii sunt ucigași înnăscuți.

Dar cred că putem deveni ucigași
în anumite condiții.

Trebuie să ne gândim
care e relația dintre individ și stat.

Dacă statul este unul care spune:

„Urâm acest grup

și vrem să faceți totul
ca să rezolvați problema”,

relația are efecte covârșitoare.

Acești indivizi,
chiar dacă împărtășesc ideologia statului

în numele căruia acționează
sau ai cărui agenți sunt,

când statul nu mai are puterea,

când se schimbă guvernul,

nu mai acționează
sau nu mai au o motivație

să ia parte la violența statului.

Ca să înțelegem acțiunile agresorilor,
cred că e esențial

să ne gândim critic
la relația pe care o avem cu statul

și cu ceea ce ne dictează.

Al Treilea Reich, înainte de război.

În 1933, naziștii ajung la putere

și schimbă legile
potrivit propriilor idei.

Ura neîndurătoare față de evrei
devine doctrină de stat.

Încep imediat
să-i elimine pe evrei din societate.

Sunt emise
circa 2.000 de legi împotriva evreilor.

Un grup de oameni e exclus,
stigmatizat și umilit sistematic.

Primul pas către crima în masă

e o distincție categorică
între „ei” și „noi”.

Toți au început să observe
că unii își pierdeau slujbele,

erau dați afară din locuințe,

li se confiscau bunurile,
firmele erau „arianizate”.

Toate astea se făceau ca demers public.

Nu era niciun secret.

Acest demers a consolidat sciziunea.

Aceia sunt „ei”. „Noi” suntem ceilalți.

Dacă definesc pe cineva
drept diferit în teorie

și îl tratez diferit și în practică,

disponibilitatea de face uz de violență
împotriva acelei persoane

se va dezvolta în mod firesc.

Violența fizică se intensifică
în timpul războiului.

Sub ocupația germană,
în est au loc pogromuri.

Evreii sunt atacați de către civili.

Fotografii din Liov, vara anului 1941.

Invadatorii alimentează
aceste izbucniri de violență.

Supraviețuitorii sunt uciși ulterior
de către germani.

Un torționar care s-a aflat în Liov
vorbește din boxa martorilor, după război.

Comandantul a explicat ce sarcini
urma să aibă grupul nostru de 12 oameni.

Trebuia să-i strângem
și să-i împușcăm pe civilii evrei.

Convoiul s-a oprit
la circa 70 sau 90 de metri de groapă.

Convoiul s-a oprit
la circa 70 sau 90 de metri de groapă.

Grupenführerul și-a împărțit oamenii
după cum urmează…

Grupenführerul și-a împărțit oamenii
după cum urmează…

Șase, să stea de pază și șase, să tragă.

Șase, să stea de pază și șase, să tragă.

Eu am fost însărcinat să trag.

Eu, unul, am fost însărcinat să trag.

Execuția a avut loc după cum urmează…

Execuția a avut loc după cum urmează…

Circa 45 sau 50 de oameni
au fost separați și duși la groapă.

…au fost duși lângă groapă.

I-am aliniat cu fața la noi.

I-am aliniat cu fața la noi.

Așa au fost împușcați.

Considerau că asta e munca lor, arbeit,

datoria pe care o aveau de făcut.

În acest sens,
fusese transformată în rutină.

Dar cred că erau conștienți permanent
că era una foarte grea.

După cum am spus,
știau că trăseseră paiul scurt.

Li se ceruse să facă ceva extrem de greu

și avuseseră ghinionul
să fie încadrați în acest batalion

și trimiși să facă asta.

Fiecare dintre făptași și-a găsit un mod

de a-și justifica acțiunile.

„Cineva trebuie
să facă treburile murdare.”

Sau, poate:
„Avem de îndeplinit o datorie istorică.”

Alt factor poate să fi fost:
„Fac asta mai bine decât alții.”

Cu toții aveau justificări

prin care dădeau sens misiunii de a ucide.

În definitiv,
asta arată că o crimă în masă

e comisă de oameni raționali,
care nu execută mecanic ordinele,

ci gândesc și înțeleg ceea ce fac.

LUBNÎ, UCRAINA - 16 OCTOMBRIE 1941

EVREI ÎNAINTE DE A FI EXECUTAȚI

Am încercat și am reușit
să împușc numai copii.

Cel de lângă mine o împușca pe mamă,
iar eu îi împușcam copilul.

Îmi spuneam că, la urma urmei,

copilul nu va putea supraviețui fără mamă.

Își interpretează
fapta absolut înfiorătoare

drept una morală,
cu o semnificație „izbăvitoare”.

E cheia prin care se explică
cum au reușit să facă asta.

Nu era supunere oarbă.

Interpretau ordinele
într-un mod care era acceptabil pentru ei

și care le permitea
să se considere îndreptățiți moral.

De ce au fost împușcați și copiii?

Lui Ohlendorf i se cere să explice.

E o întrebare crucială

în procedurile judiciare
contra liderilor Einsatzgruppen.

Eu am pus întrebarea.

A zis: „Fiindcă, dacă ar fi crescut

știind ce le-am făcut părinților lor,

ar fi devenit dușmanii Germaniei.

Iar pe mine mă preocupa
să-mi apăr patria pe termen lung.

Prin urmare,
era necesar să-i ucidem și pe copii.”

Otto Ohlendorf,
el însuși tată a cinci copii,

nu arată nici urmă de remușcare.

Dar maiorul Wilhelm Trapp?

El își înțelege vina?

Știa că face ceva înfiorător.

I-a și spus șoferului său
la un moment dat:

„Ferească Dumnezeu să pierdem războiul,
fiindcă dacă ce facem aici, în Polonia,

se va judeca, va fi vai de noi, germanii.”

Abia ulterior mi-am dat seama
că nu era normal.

Începeai să te frămânți,

ideile clare pe care le avuseseși
se evaporaseră.

Nu vă mai certați!

Oamenii erau desensibilizați
de asasinatele constante.

- Încetează!
- El a început!

Ce Dumnezeu?

- Ce vrei?
- Să plec acasă!

Pentru mine, una
dintre concluziile cele mai înfiorătoare

reieșite de aici a fost că, în timp,

batalionul s-a împărțit în trei grupuri.

Unul era grupul de oameni
care se deprinseseră să ucidă cu plăcere.

Când se întorceau de la execuții,

luau o masă copioasă
și glumeau pe seama celor făcute.

Un individ pe care crimele îl delectează
în mod special e Hartwig Gnade.

El devine un asasin crud și sadic,
căruia îi face plăcere

să-și tortureze victimele
înainte de a le ucide.

Evreii sunt siliți să se târască, goi,
pe drumul spre groapă,

în timp ce Gnade și oamenii lui
îi bat cu ciomege.

Iată pe cineva efectiv transfigurat

de faptele sale și de cele văzute,

transformat într-o persoană înfiorătoare

într-un răstimp relativ scurt.

Mai era un grup de mijloc.
Aceștia erau cei pasivi.

Când li se cerea
să ia parte la operațiune, se executau,

dar nu luau niciodată inițiativa
nici să refuze, nici să o facă mai des.

Al treilea grup
e format din contestatari.

Printre ei, locotenentul Heinz Bumann,

care a cerut transferul înapoi în Hamburg

după numai câteva săptămâni.

Dar asta nu l-a făcut erou.

Găseau mereu metode

prin care să țină mașinăria în mișcare.

Cineva putea spune că era indispus
sau se simțea prea slăbit.

Dar nu era un act de rezistență,

ci doar o încercare de a extrage individul

fără să pună la îndoială
legitimitatea batalionului ca întreg.

Membrii Batalionului de poliție în rezervă

sunt implicați
în împușcarea a 38.000 de evrei.

Pe alți 45.000
îi trimit în lagăre de exterminare.

Problema înfiorătoare și esențială

în cazul Batalionului 101 de poliție

e că nu trebuia
să acționezi din convingere,

să fii motivat ideologic

ca să ucizi în masă.

În Al Doilea Război Mondial au existat
peste 130 de batalioane de poliție.

Dintre toate, Batalionul din Hamburg
e pe locul patru la numărul de victime.

Batalionul 101 de poliție în rezervă
e atipic, într-un anume sens.

Și, cumva, asta e și mai înfiorător.

Vedem că un batalion fără pregătire,

fără selecție,
fără îndoctrinare, fără nazificare

putea ajunge, totuși,
o unitate de exterminare foarte prolifică

în Poliția de Ordine germană.

Nürnberg, 10 aprilie 1948.
Ziua pronunțării verdictului.

Condamnare la spânzurătoare.

Au coborât mâinile, l-au salutat
pe judecător, au făcut un pas înapoi.

Apoi, pac, la lift.

Și au coborât în iad.

Am coborât la închisoare,
care e chiar sub tribunal,

să discut cu el.

Nu mai vorbisem cu niciun acuzat
în afara sălii de judecată.

Deși speram să-mi spună…

Știind sigur că o să fie spânzurat,
l-am întrebat:

„Pot face ceva pentru dumneata?”

Credeam că o să-mi zică:
„Spune-le copiilor că îmi pare rău!”

Niciun cuvânt de remușcare sau regret.

A zis că și-ar împușca propria soră
dacă ar fi nevoit, în condiții similare.

Am zis: „Adio, domnule Ohlendorf!”
Și am trântit ușa după mine.

La o emisiune CNN, m-au întrebat:

„Cum a fost să vorbiți cu acești monștri?”

Am zis: „Nu erau monștri.”

Au întrebat: „Cum adică?
Au ucis mii de copii și nu sunt monștri?”

Am zis: „Cel care a ordonat
lansarea bombei atomice la Hiroshima

a fost tot un monstru?”

A fost președintele Truman.

Nu mi-au răspuns la întrebare.

Așadar, n-am nicio îndoială
că Ohlendorf a fost un patriot german

și și-a îndeplinit ordinele
cu gândul la interesele țării sale.

Dar nu e un argument
pe care să-l poată susține un om

ca să scape nepedepsit.

După război, germanii vor să uite.

La fel și poliția.

60.000 de ofițeri de poliție au participat
la lichidările în masă din război.

Mulți au rămas în poliție după 1945.

Abia la sfârșitul anilor '50 devine clar

în ce măsură s-au implicat în Holocaust
niște germani de rând.

Magistrații anchetează
peste 172.000 de oameni,

printre care și membri
ai SS, ai Gestapoului și ai poliției.

Mai puțin de 500 dintre ei sunt condamnați

pentru implicarea lor în genocid.

Procuratura a fost dezastruoasă.

Fuseseră strânse
foarte multe materiale și documente,

aveau dovezi foarte solide,

dar le-a lipsit hotărârea
de a-i pedepsi pe cei implicați în crime.

E anchetat și Batalionul din Hamburg.

Sunt interogați 210 dintre foștii membri.

Paisprezece sunt acuzați în 1967.

Procesul scoate la lumină detalii
despre proceduri și tipare de comportament

din cadrul batalionului.

E judecat și Julius Wohlauf.

Cel care își adusese soția în Polonia.

Mulți dintre acești bărbați
se considerau de două ori victime.

O dată, fiindcă fuseseră aleși
pentru cea mai nedorită sarcină.

Și încă o dată, fiindcă deveneau
post-factum victimele noului cod moral

intrat în vigoare după război.

Acest lucru li se părea foarte nedrept,

fiindcă, la vremea respectivă,
faptele lor nu erau „ilegale”.

Asta le ordonaseră autoritățile.

Prin urmare,
îi măcina autocompătimirea, nu vina.

„Bietul de mine!”

Nu victima. „Bietul de mine!
Uite ce a trebuit să fac!”

Doar doi acuzați
sunt condamnați la închisoare.

Unul dintre ei e Julius Wohlauf.

După 83.000 de victime,
niciunul nu se simte răspunzător.

Ei erau pionii trimiși pe front.

Dar cu toții fuseseră liberi să aleagă.

Și opțiunile nu erau multe.

Cei care n-au ucis din convingere
s-au conformat ordinelor.

Cred că, din păcate, concluzia

e că tot felul de oameni
pot deveni ucigași în anumite condiții.

Regimurile care vor
să comită genocid sau crime în masă

nu vor întâmpina problema
că nu e dispus nimeni să apese pe trăgaci.

De la Holocaust încoace,
au avut loc mai multe genocide.

Au avut loc masacre și crime în masă.

Există alte contexte

în care observăm aceste mecanisme

care îi fac pe oameni să-și ucidă semenii
fără niciun motiv personal

sau psihologic.

Când oamenii își pot spune:

„Sunt doar o rotiță în sistem,
nu sunt răspunzător”…

Cu atitudinea asta,
se poate întâmpla aproape orice.

Holocaustul a fost o crimă unică
prin planificarea și aplicarea sa.

Cu toate acestea,

oamenii continuă să fie uciși și azi
pentru că aparțin unui grup diferit.

SREBENIȚA, BOSNIA, 1995
PESTE 8.000 DE OAMENI UCIȘI

RWANDA, 1994
PESTE 800.000 DE CIVILI UCIȘI

MŶ LAI, VIETNAM, 1968
504 CIVILI UCIȘI

173 DINTRE EI ERAU COPII (56 DE BEBELUȘI)

Vrem să credem
că suntem stăpâni pe destinul nostru.

Dar părerea mea

e că suntem modelați
de lucrurile pe care nu le putem controla.

Avem mai mult control
dacă suntem mai conștienți de acest lucru.

Una dintre rațiunile
publicării unei cărți ca Ordinary Men

e ca oamenii să devină mai conștienți
de vulnerabilitatea și maleabilitatea lor,

pentru ca, atunci când ne confruntăm
cu astfel de situații,

să nu fim luați prin surprindere
și să avem capacitatea

de a lua decizii mai conștiente.

Un om de rând e un monstru?

Cred că toți oamenii sunt capabili

de lucruri de care nu se cred în stare.

Cred că vrem să-i vedem pe făptași
ca fiind „ceilalți”,

oamenii ca Ohlendorf,

fiindcă nu vrem să ne uităm în oglindă
și să ne vedem imaginea răsfrântă.

Purtau costume,
erau educați, urmaseră universități,

vorbeau mai multe limbi.

Și cred că vrem să credem
că noi nu am face niciodată ca ei.

Nu trebuie să fii îndoctrinat.

Nu trebuie să fii plin de ură.

Nu trebuie să fii nicicum
ca să poți ucide.

Așadar, întrebarea e:
„Oamenii normali, de rând, sunt monștri?”

Cred că toți avem acest potențial.

Experiența din Nürnberg
l-a transformat definitiv.

Toată viața sa, Benjamin Ferencz
s-a străduit să se asigure

că asemenea crime împotriva umanității
nu se vor repeta.

Tot la inițiativa lui

a fost înființată
Curtea Penală Internațională de la Haga,

unde se judecă și azi crime de război.

Suntem cu toții
locuitori ai acestei mici planete.

Ideea e să admitem

că nu ne diferențiază nici religia,
nici țara, nici culoarea pielii

și că sunteți cu toții ființe umane
care trăiesc pe o mică planetă.

Dacă urmăm aceeași cale, vom avea succes.

Dacă nu, vom înceta să mai existăm.

Eu mi-am adus contribuția. Am 100 de ani.

Nu știu cât o să mai pot continua.

Dar, cât pot, o voi face.

Le predau ștafeta celor tineri,
s-o ducă mai departe.

Gata, fiți atenți! Pentru acasă.

Așa. Puțină tandrețe.

Subtitrarea: Liana Oprea