All language subtitles for Hitlers.Last.Stand.S03E05.1080p.DSNP.WEB-DL.DDP5.1.H.264-NTb

În decembrie 1944,

în primele zile
ale Bătăliei din Ardeni...

...paraşutiştii americani apără un pod
vital de o trupă germană.

Mica trupă este copleşită.

Foc !

Doi soldaţi rămân
să acopere retragerea.

Poate că apără compania...

...dar ei nu se pot salva.

Pe 6 iunie 1944,

forţele aliate debarcă în sfârşit
în Normandia

să deschidă frontul de vest.

Dar fanaticii nazişti continuă
să lupte aprig pentru supravieţuire.

Ziua Z a fost doar o bătălie.

Încă trebuie să câştige războiul.

ULTIMA BĂTĂLIE A LUI HITLER

NAZIŞTII LOVESC DIN NOU

20 decembrie 1944,
regiunea Ardennes, Belgia.

Soldaţii americani din Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată

se apropie de un pod peste râul Salm.

Deşi nu ţine greutatea tancurilor,

soldaţii inamici pot
trece cu uşurinţă.

Sergentul genist Jerry Weed
lucrează repede.

Pune o mină-cursă
cu fir declanşator şi grenade.

E nevoie de precizie.

Dacă îl lasă prea lung, nu iese cuiul
când calcă cineva pe fir.

Dacă îl lasă prea scurt,
ar putea declanşa el grenada.

Paraşutiştii îl acoperă pe sergent,
scrutează bezna să nu fie mişcare.

După ce au întins cursa,
se ascund şi aşteaptă.

În cele şase luni şi jumătate
de la debarcare,

Aliaţii au luptat
prin toată Europa de Vest,

forţându-i pe germani
să se retragă la graniţa lor.

FRANŢA, BELGIA

Avansează aşa rapid, încât liniile
de aprovizionare nu ţin pasul

şi luptele se opresc
când se instalează vremea rece.

Dar, cum trupele aliate se răspândesc
pe un front amplu,

se menţin optimişti.

În decembrie 1944, Aliaţii cred
că sunt aproape de victorie,

că încă un efort va pune capăt
războiului, odată cu sfârşitul iernii.

În schimb pe 16 decembrie 1944,

Hitler declanşează
o contraofensivă de amploare.

Atacul aduce
peste 200.000 de soldaţi germani

şi aproape 1.000 de tancuri
în pădurea Ardeni.

Obiectivul lui Hitler pentru Wacht
am Rhein era să ocupe portul Antwerp.

În acest fel,

vrea să oprească accesul Aliaţilor
la portul de aprovizionare

şi să ridice o barieră
între forţele americane şi britanice.

Optimist, Hitler crede

că aceasta va duce la distrugerea
coaliţiei anglo-americane

şi că apoi poate ataca URSS
şi câştiga războiul.

Surprins de ferocitatea şi anvergura
atacului german,

comandamentul Aliaţilor trimite
mulţi soldaţi în regiune.

Comandantul Diviziei 82 Aeropurtate,
general-maiorul James Gavin,

trebuie să acţioneze rapid.

Divizia parcurge peste 240 km
în prima zi

şi îşi instalează tabăra
în zona de luptă Ardeni,

la 40 de ore de la primirea veştilor
despre atacul german.

FRANŢA, BELGIA

Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată

se instalează în satul Trois-Ponts.

Numit după trei poduri,

satul este mărginit
de două râuri importante,

Salm şi Amblève.

Deşi uneori pot fi trecute cu pasul,

malurile lor abrupte fac ca vehiculele
şi maşinile grele să nu poate trece.

Dacă controlau podurile
din Trois-Ponts,

puteau dejuca contraofensiva
lui Hitler,

dacă oamenii lui Gavin
ajungeau primii.

La un kilometru la sud de Trois-Ponts,

paraşutiştii din Regimentul 505
îi aşteaptă pe germani

să treacă pe podurile minate.

În sfârşit, aud mişcare pe malul opus.

Iar o explozie luminează noaptea.

Trupa inamică continuă să atace.

Dar paraşutiştii reuşesc
să le oprească înaintarea.

Însă punţile sunt cu totul altceva.

Unele poduri sunt mai importante
ca altele.

E vorba de cele care rezistă
la greutatea tancurilor.

De aceea era important
podul din Trois-Ponts.

Cine controlează podul acela
poate învinge.

E bine întărit
şi suficient de solid

să permită tancurilor
şi echipamentelor să traverseze Salm.

Apărarea podului cade în sarcina
lt-col Benjamin Vadervoort

şi a batalionului 3
din Regimentul 505.

Lt-col Benjamin Vandervoort avea
deja multă experienţă de luptă.

Mai fusese în spatele liniilor inamice
şi cucerise obiective-cheie.

Avea o personalitate pitorească,

dar era şi un om chibzuit,
o combinaţie rară la un comandant.

Vandervoort îşi poziţionează
companiile pe malurile râului Salm.

Compania E are misiunea

de a apăra zona înălţată din est,
la 30 m deasupra Trois-Ponts.

La malul înalt se ajunge pe un drum
abrupt, cu o curbă periculoasă,

la capătul căreia este o zonă netedă.

Compania E va fi izolată.

Este vârful de lance
al frontului american.

Poate fi dificil să se aprovizioneze,
mai ales dacă folosesc multă muniţie.

Dacă se retrag, apa este în spate
şi nu e un sentiment plăcut.

În capătul malului înalt,
comandantul activ al companiei E,

lt William Meddaugh,

merge printre oamenii lui
în tranşee, printre copaci.

E o noapte geroasă şi nu sunt echipaţi
să facă faţă frigului.

Cu puţin înainte, fuseseră într-o zonă

în care aveau timp
să se reechipeze şi să fie înlocuiţi.

Rapid, s-au trezit
în faţa liniilor americane,

fără armele şi hainele groase
necesare în luptă.

Comandantul plutonului 2,
lt John Walas,

raportează că drumul spre est
a fost minat

şi că oamenii lui
sunt pe poziţie defensivă.

Acum, aşteaptă în întuneric,
fără foc, fără lumină, fără să fumeze.

În jur de ora 03:00,
liniştea este sfâşiată.

Meddaugh şi oamenii lui aud
vocile unor germani în întuneric

şi huruitul slab
al unor vehicule blindate.

Înainte ca oamenii lui Meddaugh
să înceapă ambuscada,

minele de pe drum declanşează atacul.

O explozie loveşte
vehiculul semişenilat german.

Bazooka neutralizează un al doilea.

Cât soldaţii inamici încearcă
să iasă din vehiculul în flăcări...,

...paraşutiştii americani deschid foc.

21 decembrie 1944, Belgia.

Locotenentul american William Meddaugh
şi soldaţii din tranşee

din Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată...

...trag după ce anihilează
două vehicule germane

deasupra satului Trois-Ponts
din apropiere.

Paraşutiştii americani atacă
unii din soldaţii germani.

Dar alţii reuşesc
să fugă în întuneric.

Era o misiune de recunoaştere,
soldaţi germani mai vulnerabili,

dar era semn că urmează şi alţii.

Erau ca primele picături
care anunţă furtuna.

Urma adevărata acţiune.

Soldaţii germani care atacă
sunt din Kampfgruppe,

sau grupul de luptă Hansen,

care îşi luase numele de la
Obersturmbannführerul Max Hansen.

Dacă îl priveşti pe Max Hansen,

îl consideri întruchiparea arianului
descris de ideologia nazistă.

De asemenea, avea Crucea de Cavaler
şi Agrafa de Aur.

Erau două distincţii rareori acordate
împreună în război.

Militarul cu un palmares impresionant
comandă unul din cele patru grupuri

din divizia 1 de panzere a SS
sau Divizia Adolf Hitler.

Hansen are la dispoziţie 4.500
de oameni şi 600 de vehicule.

Divizia Adolf Hitler conduce atacul
spre Antwerp

şi succesul întregii misiuni
depinde de înaintarea lui Hansen.

La începutul ofensivei de iarnă,

grupul de luptă Kampfgruppe Peiper

încercase să treacă
pe podul din Trois-Ponts

în drumul spre coastă.

Comandantul grupului,
Obersturmbannführerul Joachim Peiper,

a fost dezamăgit să afle
că podurile fuseseră deja minate.

Peiper trebuie să refacă drumul
pe malul estic al râului

şi apoi să avanseze
spre satul La Gleize.

Kampfgruppe Peiper nu mai are
muniţie, hrană şi combustibil,

iar soldaţii americani se apropie.

Hansen are ordine să treacă

şi să ofere întăriri
Kampfgruppe Peiper

să poată continua atacul spre Antwerp.

Acum că inginerii americani
l-au reparat,

cel mai bine se ajunge la Peiper
pe podul din Trois-Ponts.

Dar prima acţiune asupra satului
a lui Hansen a fost respinsă.

I se raportează că americanii
sunt în tranşee deasupra Trois-Ponts.

Iniţial, pe Hansen nu îl preocupă

că o singură companie de soldaţi
de desant aerian americani apără zona.

Crede că nu se compară
cu coloana lui de tancuri.

La semnul lui Hansen,

o forţă mai mare de oameni şi vehicule
pornesc atacul.

După o noapte lungă şi rece,

paraşutiştii din Compania E rămân
în adăposturile individuale.

E un loc bun pentru o ambuscadă,
de acolo poţi da primul atac.

Întrebarea este
dacă poţi ataca destul de puternic

să le destabilizezi atacul
şi să-i respingi.

Supraveghează drumul din faţa lor.

Nu a mai fost mişcare

de la înaintarea vehiculului
semişenilat din noaptea anterioară.

Acum, vehiculele distruse au fost
aşezate să blocheze drumul.

Odată cu revărsatul zorilor,

şoseaua şi pădurea sunt luminate
de focul armelor.

Soldaţii germani s-au apropiat
de poziţiile americane

ascunzându-se după copacii din jur.

Acum, deschid foc de foarte aproape.

Oamenii lt Meddaugh ripostează.

Dar câmpul deschis e ideal
pentru înaintarea tancurilor inamice.

Şi mai rău, paraşutiştii au în spate
un mal abrupt.

Fără avertisment,
Compania E urmează să fie copleşită.

21 decembrie 1944.
Pădurea Ardeni, Belgia.

Paraşutiştii din Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată

resping atacul
soldaţilor SS de elită...

...în primele zile ale bătăliei care
va primi numele "Bătălia din Ardeni".

Poziţia Companiei E apără un pod vital

de care naziştii au nevoie
să treacă cu tancurile peste Salm

şi să-şi continue contraofensiva
în Europa.

Lt John Walas şi oamenii lui

se pregătiseră
pentru un atac cu tancurile pe drum.

Dar infanteriştii germani
s-au apropiat

ascunzându-se după copaci,
înainte să deschidă foc.

Deşi sunt prinşi în adăposturi,

Walas şi oamenii lui se menţin
pe poziţie luptând frenetic.

În război, americani spuneau des

că văd jumătate din armata germană
cum se apropie de ei.

Soldaţii inamici continuă
să iasă în număr mare din pădure...

...şi comandantul lui Walas,
lt William Meddaugh,

ştie că oamenii lui au nevoie
de întăriri.

Solicită plutonul de aruncătoare
de 81 mm.

Mortierul M1 de 81 mm

a fost conceput să poată fi folosit
de infanterişti.

Are puţin peste 60 kg
şi e format dintr-o ţeavă

care se sprijină pe un afet biped.

AFET, ŢEAVĂ, PLACĂ DE BAZĂ

Trage 35 de proiectile pe minut
şi are o rază maximă de 3.585 m.

Avantajul mortierului de 81 mm
este câmpul de tragere vertical.

Are între 40 şi 90°,
urcă şi apoi coboară imediat.

E un avantaj uriaş pentru a-i ajuta
pe americanii de pe malul abrupt.

Lt John Cooper soseşte pe front

şi se instalează într-o poziţie-cheie
de lângă locul luptei.

Misiunea lui e să îndrepte focul
mortierului spre germanii care vin.

Un bun observator de artilerie

e cea mai puternică armă
în acţiunea unei unităţi mici.

Dacă ai un om bun precum Cooper
şi cu linii bune de comunicaţii,

acesta poate cauza mari pierderi
unei forţe inamice.

Dacă eram german, pe el aş fi vrut
să-l dobor primul.

Ţinta a fost stabilită
şi trupa încarcă mortierul prin ţeavă.

Focul precis al mortierului
încetineşte atacul german deocamdată.

Obersturmbannführerul Max Hansen vede
cum soldaţii săi ezită.

Hansen este probabil dezamăgit
de rezistenţa americanilor.

Credea că e doar un inamic
slab înarmat, fără sprijin

şi va fi uşor de învins.

Hansen le ordonă panzergrenadier

să se regrupeze în formaţie de atac
cu vehicule, soldaţi

şi cu artileria
autopropulsată pregătită.

Aşa porţi o bătălie, în general,
cu infanterie şi vehicule blindate.

Infanteria respinge rezistenţa
inamică de la distanţă mică...

...şi vehiculele blindate profită
de situaţie.

Paraşutiştii americani se ascund
în adăposturile individuale

şi după copaci să evite atacul.

Când sunt loviţi,
copacii aruncă peste paraşutişti

bucăţi de lemn şi şrapnel.

Coloana de tancuri a lui Hansen
îşi îndeplineşte misiunea.

Americanii sunt depăşiţi.

E o neadaptare.

Neadaptarea unei trupe uşoare
de infanterie, prea avansate,

care se înfruntă
cu o panzerkampfgruppe.

Da, va fi foarte greu.

Când paraşutiştii ripostează,
sunt copleşiţi de infanteriştii SS.

Luptele se poartă cu disperare.

E luptă corp la corp,
dar se poartă în fiecare adăpost.

Germanii încearcă să atace
adăposturile individuale americane,

uneori americanii luptă până la moarte
şi alteori sunt capturaţi.

Situaţia era înspăimântătoare.

Unii apărători sunt ucişi,

alţii, deseori, cei răniţi,
sunt luaţi prizonieri.

La pământ !

Este o situaţie îngrijorătoare.

Se temeau
să nu îi cadă prizonieri SS-ului,

mai ales la începutul
Bătăliei din Ardeni.

Printre Aliaţi se vorbeşte
de un eveniment cumplit

care a avut loc cu câteva zile
înainte în satul Malmedy,

la numai 15 km spre nord-est
de Trois-Ponts.

Cu patru zile mai devreme,
pe 17 decembrie,

Kampfgruppe Peiper a condus
înaintarea spre vest, prin Belgia.

Joachim Peiper este un bărbat frumos,
fermecător, manierat,

dar asta ascunde faptul
că este un nazist convins,

un mare adept ideologiei,

al ideii de război
şi de victorie totală.

La sud de satul Malmedy,

au atacat
un batalion american de observare.

Au fost capturaţi
peste o sută de soldaţi americani.

Convenţia de la Geneva stipulează
cum trebuie trataţi prizonierii.

Trebuie să li se dea hrană,
adăpost, îngrijiri medicale

şi nu trebuie supuşi la violenţe.

Însă naziştii lui Peiper au adunat
prizonierii pe un câmp din apropiere.

Peiper voia un singur lucru,
să înainteze cu orice preţ.

Orice îl împiedică să avanseze
este o problemă.

I-a considerat o problemă
pe acei prizonieri şi i-a executat.

Soldaţii au tras cu mitralierele
şi i-au secerat pe prizonieri.

După ce au tras,

germanii au verificat dacă
a supravieţuit cineva şi au tras iar.

Însă în general,

Peiper şi oamenii lui
nu erau prea neliniştiţi.

Voiau doar să înainteze.

Sunt ucişi cel puţin 84 de americani.

Dar când Kampfgruppe se retrage,

unii soldaţi încă mişcă,
din fericire sunt doar răniţi.

Cel puţin 40 au reuşit să fugă
în pădure, deşi erau răniţi.

Începe să se afle
de măcelul de la Malmedy.

Pe culmea de la Trois-Ponts,

paraşutiştii sunt escortaţi
de oamenii lui Hansen.

Din câte ştim, Kampfgruppe Hansen
nu a împuşcat prizonierii.

Poate i-a tratat mai dur,

dar cu Peiper şi Kampfgruppe
lucrurile stau cu totul altfel.

Comandantul Companiei E,
lt Bill Meddaugh, vede

că oamenii lui sunt atacaţi
şi încercuiţi.

Prea mulţi fuseseră capturaţi,
răniţi sau ucişi.

Nu mai are provizii.

Pentru prima oară în istoria sa,

Regimentul 505
ia în calcul retragerea.

21 decembrie 1944,
sectorul Ardeni, Belgia.

Locotenentul american William Meddaugh

din Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată

vede cum
un grup de luptă german ameninţă

să invadeze liniile
companiei sale.

Regimentul 505 înaintase
şi cucerise un obiectiv după altul.

Nu se retrăsese niciodată.

Aceasta echivalează
cu acceptarea înfrângerii

şi cu siguranţă nu este un lucru
pe care îl fac cu uşurinţă.

Dar cum poziţia de pe mal

e pe cale să fie cucerită
de o Kampfgruppe germană,

ştie că, dacă nu se retrag în sat
să se regrupeze,

ar putea fi împinşi până la limită.

30 m mai jos, în Trois-Ponts...

...comandantul batalionului,
lt-col Benjamin Vandervoort,

vrea să-şi ducă oamenii
într-o poziţie defensivă mai bună.

Vandervoort trebuie să le ordone
să se retragă, să nu mai lupte.

Până la noi ordine, asta poate
însemna anihilarea unităţii.

Îmi permiteţi ?

Dar nici atunci Vandervoort
nu poate decide singur.

După mai multe solicitări
şi noi informaţii,

în sfârşit primeşte ordinul dorit
de la superiorul său.

Vandervoort urcă în jeep şi merge
să se asigure că s-a primit mesajul.

Ca un ofiţer bun,

înţelege că un ordin e inutil
dacă nu ajunge la destinaţie

şi oamenii nu-l respectă.

Cine este pe flancul drept ?

Haideţi, băieţi !

Când vine, găseşte haos

la poziţia Companiei E
de pe malul abrupt.

Deşi au ucis şi au rănit
mulţi soldaţi inamici toată ziua,

continuă se se apropie tot mai mulţi
soldaţi germani şi tancuri.

Vandervoort îl găseşte pe lt Meddaugh
în mijlocul luptelor.

Vandervoort dă ordinul de retragere
dincolo de râu, spre Trois-Ponts.

Când se retrag, este confuzie, haos

iar comunicaţiile dau greş.

Nu se ştie dacă ordinul ajunge
la cine trebuie.

Trebuie să se mişte rapid
şi să ascundă ce fac.

Poate că trage grupul meu,
iar ceilalţi se retrag şi invers.

Dar e nevoie şi de încredere,

deoarece dacă eu trag
cât tu te retragi,

trebuie să am încredere
că vei face la fel.

Foc !

Lt Jake Wertich şi trupa lui
îi sprijină.

Folosesc un tun antitanc de 57 mm.

Foc !

Mai devreme,

americanii aşezaseră în spate
două tunuri de 57 mm.

Primul, către drumul spre curba
în ac de păr, dar le-a fost distrus.

Al doilea tun păzeşte curba spre sat.

Acest tun poate apăra soldaţii
care se retrag pe drum

să câştigă timp preţios,
să poată traversa râul.

RÂUL SALM

Dar când germanii atacă
poziţia Companiei E,

Wertich şi oamenii lui sunt supuşi
unui atac dur

de către grenadierii SS,
la nord de şosea

şi nu mai pot păstra poziţia.

Wertich începe să tragă el
cu tunul de 57 mm

şi le spune soldaţilor lui să plece
cât îi ţine el pe germani pe loc.

Nu ştiu cum a făcut aşa ceva,
pentru că e nevoie de mai mulţi.

Cât naziştii pun presiune,

lui Wertich i se alătură
caporalul Stokes Taylor,

care trage cât Wertich reîncarcă
şi reia atacul asupra germanilor.

Împreună, cei doi oameni trag cu
tunurile cât se retrag paraşutiştii.

Te gândeşti că vine un moment

în care rămân fără muniţie
şi pleacă şi ei.

Dar germanii le cuceresc poziţia.

Îşi sacrificau viaţa să scape alţii,
oameni pe care îi cunoşteau.

Pe culme,
grupuleţe de paraşutişti americani

încearcă să evite mitralierele germane
şi artileria şi să ajungă în sat.

Veteranii ştiu să stea feriţi
şi să aştepte încetarea focului.

Decid să acţioneze în etape, să tragă
şi să se acopere unii pe alţii.

Să nu fugă care încotro,
să acţioneze inteligent.

Fruntaşul Eddie Arndt participase
la Market Garden în Olanda...

...şi încearcă
să-şi calculeze retragerea.

Dar nu se pot feri de gloanţe

nici măcar cei încercaţi în luptă.

Este rănit la picior şi cade.

21 decembrie 1944.
Pădurea Ardeni, Belgia.

Un mic grup de paraşutişti americani

din Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată

se retrage de pe poziţia
pe care o ocupa pe râul Salm.

Haideţi !

În haosul acela, fruntaşul Eddie Arndt
a fost împuşcat în picior.

Înainte, te-ai fi putut baza
pe un medic să te îngrijească.

Acum, trebuia să te ocupi singur.

Ia sulfanilamidă.

Sulfanilamida este un agent
antimicrobian sintetic

care inhibă bacteriile patogene.

A fost creat în 1935

de către un savant german care lucra
la laboratoarele Bayer.

La începutul războiului,

sulfanilamida era nelipsită din trusa
de prim ajutor a militarilor.

Se ştie, o rană de pe câmpul de luptă
e expusă la murdărie şi bacterii.

Duce la infecţii

şi deseori infecţia poate fi
mai letală decât rana în sine.

Sulfanilamida tratează şi boli
precum dizenteria şi holera.

Sulfanilamida e aşa de folosită
de către Aliaţi,

încât e considerată arma secretă
cu care câştigă războiul

şi creşte rata supravieţuirii
a soldaţilor.

Sulfanilamida scade şansele
ca piciorul lui Arndt să se infecteze.

Dar germanii se apropie rapid

şi infecţia ar putea fi
ultima lui problemă.

Trebuie să plece imediat.

Întrucât este rănit,
acest lucru nu este posibil.

Arndt se târăşte
şi se fereşte de focul german.

Doi paraşutişti îl ajută pe Arndt
să ajungă la drumul de pe creastă.

Se opresc lângă o prăpastie de 12 m
înălţime, deasupra unui depou.

Este distanţă mare până jos.

Nicio variantă nu este bună.

Aşa că alegi ce e mai puţin rău,
ce te poate scoate de acolo

şi duce departe de germani
în faza aceasta.

Decid să coboare repede.

Alţi paraşutişti de jos pun
scânduri pe marginea falezei.

Supuşi încă focului germanilor...

...paraşutiştii de deasupra îl coboară
pe Eddie Arndt până unde pot.

Acesta aterizează
pe toboganul improvizat şi coboară.

În mod uimitor,
Arndt ajunge cu bine jos.

Îl iau în primire medicii
şi-l urcă în camionul Crucii Roşii.

Şi scapă cu viaţă.

În satul Trois-Ponts,
la lăsarea întunericului...

...lt-col Benjamin Vandervoort
aşteaptă întoarcerea Companiei E.

Cum se retrag dezorganizat,

soldaţii sosesc singuri
sau în grupuri mici.

Cei care ajung la baza falezei
se grăbesc să traverseze podul

şi să se pună la adăpost în sat.

Podul şi străzile din Trois-Ponts
sunt ţinta focului...

Au venit germanii.

... al grupului de luptă german
poziţionat de-a lungul malului.

Lt-col Vandervoort priveşte
cu atenţie.

Nu trebuie să uiţi care e obiectivul
cât îţi scoţi oamenii.

Vrei să-ţi salvezi oamenii,
dar înţelegi

că nu-i poţi lăsa pe germani să ocupe
podul şi să treacă prin Trois-Ponts.

Astfel ţi-ai sacrifica soldaţii.

Momentul ales este totul.

21 decembrie 1944.
Trois-Ponts, Belgia.

La puţin după ora 18:00,

soldaţii din Regimentul 505
de Infanterie Aeropurtată

continuă să controleze
singurul pod local

care poate
suporta greutatea tancurilor.

În stânga !

În întuneric,
observă mişcare în apa de jos,

când germanii încearcă să treacă
spre vest prin râul Salm.

Kampfgruppe Hansen ştie
că trebuie să cucerească podul

înainte să-l arunce americanii în aer.

Este dificil, dar merită încercat.

Majoritatea germanilor sunt seceraţi.

Au trecut
şi ultimii paraşutişti americani

şi nu mai pot aştepta.

Are loc o explozie de proporţii
cât inginerii aruncă podul în aer

să nu cadă în mâinile germanilor.

Acum trebuie să protejeze satul,
să nu aibă aceeaşi soartă.

În dreapta !

Foc !

Pe culmea care dă spre Trois-Ponts,

Obersturmbannführerul Max Hansen
analizează situaţia.

Hansen ştie că soldaţii lui nu pot
cuceri satul de la înălţimea asta.

Dar dacă o iau pe drum,
îşi expun tancurile focului american.

Dacă Hansen poate
elimina rezistenţa de pe râu,

ar putea câştiga timp
până îi trec vehiculele şoseaua.

Hansen înţelege

că dacă vrea să cucerească poziţia
americanilor din vale,

îi trebuie mai multă putere de foc.

Pe malul vestic al râului,

forţele americane continuă să apere
satul de contrabateria germană.

Lt-col Benjamin Vandervoort observă
mişcare pe faleză.

Priviţi în stânga !

La lumina lunii,
observă un craniu şi oase

şi o cruce cu negru şi alb,
un tanc german Tiger.

Tancul Tiger este o armă psihologică,
menită să semene frică.

Nimeni nu vrea să se înfrunte cu el.

Orice tanc Tiger apare
în acest tip de bătălie

va crea o impresie puternică,
fără nicio îndoială.

Tancul Tiger lansează proiectilele

asupra americanilor,
care sunt 30 m mai jos.

Vandervoort ezită.

El crede că paraşutiştii răniţi
încă sunt pe dealul abrupt.

Ar putea fi ucişi
de focul camarazilor.

Pentru mai multă siguranţă,
Vandervoort ordonă atacarea tancului.

Bazooka nu este eficientă.
E nevoie de ceva mai puternic.

Aduceţi mortierul.

Deşi are reţineri,

ordonă ca tancul să fie atacat
cu mortierul de 81 mm.

Plutonul de aruncătoare se pregăteşte
să tragă

şi lansează proiectile cu fosfor alb
spre marginea malului.

Unul nimereşte ţinta.

Cât echipajul se împrăştie,
tancul Tiger se retrage

şi acum se prind în luptă
şi tunurile americane.

Hansen îşi dă seama că e ţinta
artileriei americane,

aşa că decide să se retragă

şi să găsească alt mod
de a traversa râul, mai spre sud.

Americanii controlează trecerile
spre Trois-Ponts.

Hansen nu reuşeşte
să cucerească niciun pod

şi nici să ajungă
la Kampfgruppe Peiper.

Oamenii lui Peiper luptă aprig,
dar li se termină combustibilul.

Pentru a evita să fie încercuiţi,

trebuie să fugă
şi să-şi abandoneze vehiculele.

Războiul-fulger se încheie
cu fuga pe jos.

Trupa lui Hitler care duce
ofensiva din nord este oprită.

După război, Peiper este judecat
pentru masacrul de la Malmedy.

Iniţial, e condamnat la moarte.

Mai târziu, pedeapsa îi este comutată
în detenţie pe viaţă,

dar este eliberat după numai 11 ani.

Când se pensionează,
decide să se mute în Franţa.

Dar în anii '70, casa îi este atacată
cu o bombă şi moare în atac.

Max Hansen nu este acuzat
de crime de război

şi se întoarce în oraşul natal
după război.

Restul Regimentului 505
de Infanterie Aeropurtată

face faţă atacurilor repetate
ale germanilor de pe râul Salm,

până li se ordonă să se retragă
în ajunul Crăciunului.

Evenimentele din Trois-Ponts reflectă

ce s-a întâmplat
în multe zone din Ardeni.

Grupuri mici de soldaţi americani
îi lovesc suficient de tare pe germani

sau îi ţin suficient pe loc
cât să le dejoace ofensiva.

Lt Jake Wertich şi cap Stokes Taylor
primesc post-mortem

Crucea pentru Evidenţierea în Serviciu
pentru acoperirea retragerii,

până au fost şi ei copleşiţi.

Locotenentul John Walas primeşte
o Stea de Argint

pentru meritele în conducerea
luptei de la Trois-Ponts.

Dar înainte să primească distincţia,

Walas este ucis în luptă
pe 5 ianuarie 1945.

Lt-col Ben Vandervoort

este grav rănit într-un atac
cu mortiere la scurt timp după aceea.

Îşi pierde un ochi şi se retrage
de pe câmpul de luptă.

Armatele aliate resping
ofensiva de iarnă a lui Hitler

şi până în 25 ianuarie 1945,
Bătălia din Ardeni se încheie.

Dar războiul în Europa va mai dura
aproape trei luni şi jumătate.

Traducerea: Mariana Piroteală