All language subtitles for THE KINGS WAR rum

Downloaded from
YTS.MX

Official YIFY movies site:
YTS.MX

Deși nu ne îndoiam, într-un fel,
decizia a fost foarte greu de luat.

Am fost foarte dezamăgiți, pentru că
speram că America și Marea Britanie

vor încerca să-i oprească pe ruși.

Drumul către cabana „Cuibul Vulturilor”
a fost foarte lung.

Am ajuns la celebrele trepte
pe care le vedeți în filme.

Tatăl meu a urcat în cabană
împreună cu Hitler

și cu ceilalți, iar eu am rămas jos.

Regele Carol a fost cu adevărat curajos.

După monologul de două ore al lui Hitler,
Carol și-a aprins un trabuc.

Hitler i-a zis că, deși fumatul
este interzis, îi permite să fumeze.

Carol și-a notat în jurnal:

„Cum îndrăznește un caporal

să-i reproșeze unui rege că fumează?”

Mă ruga insistent să merg să îl vizitez.

Îmi trimitea scrisori,
mă căuta la telefon.

Pentru a pune lucrurile la punct,
i-am trimis o scrisoare

în care i-am spus că românii

îl consideră vinovat
de situația în care a ajuns țara,

și că, din respect pentru români,
nu pot să mă mai întâlnesc cu el.

După plecarea tatălui meu s-a întors mama,

lucru pentru care îi sunt recunoscător
lui Antonescu.

Nu știu cum aș fi rezistat
fără ea alături.

Pe lângă celelalte calități
pe care le avea,

era și foarte credincioasă.

Ea mi-a transmis puterea
de care aveam nevoie.

Am luat trenul și ne-am dus la Berlin.

Am luat prânzul cu Hitler.

Nu a fost un lucru prea plăcut.

Hitler considera că Regele Mihai
este un tânăr fără educație,

pentru că nu s-a obosit să deschidă
pentru mama sa portiera mașinii.

Şi apoi a spus ca Mihai
este un mic și sordid...

broscoi.

Îmi amintesc că m-a asigurat
că SUA nu vor interveni în război.

Era foarte gelos pe oricine.
Trebuia să fie tot timpul în frunte.

De aceea s-a autointitulat „Conducătorul”,
adică „Führer”-ul.

Lui Hitler îi trebuia petrol
pentru război,

deci avea nevoie de România.

Se știe că o treime
din resursele petrolifere germane

au provenit, în cel de-al Doilea
Război Mondial, din România.

Într-o dimineață, mama a venit
și mi-a spus că suntem în război.

Am întrebat-o: „Ce, cum?”

Auzise la radio BBC
că România a declarat război Rusiei.

L-am sunat să-i reproșez
că nu am fost informat.

Mi-a răspuns că
oricum aș fi aflat din ziare.

Când mulțimea aclama
în fața ambasadei germane

intrarea în război împotriva Rusiei,

Killinger a zis
că această mulțime, de fapt,

așteaptă ca nemții să îi bată pe ruși

ca apoi să fie, la rândul lor,
bătuți de englezi.

La prima întâlnire cu Hitler,
Antonescu a vorbit timp de două ore.

Apoi traducerea a durat încă două ore.

Traducătorul Paul Schmidt
scrie că a fost singura dată

când Hitler a stat și a ascultat
un lider străin timp de patru ore.

Între 270.000

și 370.000 de evrei au murit în Holocaust

din cauza României

și a colaborării acesteia
cu Germania nazistă.

Rabinul mă ținea la curent
cu ce se întâmpla.

I-am spus mamei,

iar aceasta a decis
că trebuie să încercăm să facem ceva.

De nenumărate ori, Regina Mamă

a adus în discuție subiectul
maltratării și deportării evreilor.

Din această cauză se pare că Hitler
i-ar fi sugerat lui Antonescu

ca acesta s-o lichideze pe Regina Elena.

Ea s-a plâns ambasadorului român
la Berlin, Raoul Bossy,

spunând ca știa că nemții
ar fi vrut să-i expulzeze din țară,

rugându-l să nu spună nimănui despre asta,
pentru că ea își va pierde capul.

Deci îi era frică cu adevărat.

Rolul Reginei Mamă
a fost foarte important.

Conform mărturiilor,

intervenția ei a fost decisivă
în schimbarea sorții evreilor.

A reușit să salveze
mulți evrei din România,

în același timp reușind să trimită trenuri
cu haine și mâncare

celor din Transnistria.

Militar fiind,

Antonescu trebuie să-și fi dat seama
că totul merge rău.

Uneori mergea la Hitler

pentru a se plânge
că nu suntem sprijiniți îndeajuns.

Dar Hitler, fiind așa cum era,
nu îl asculta.

Pentru el,

varianta ieșirii țării din război

era legată de cuvântul
pe care și-l dăduse lui Hitler,

care era mai presus decât interesul țării.

A spus că va rămâne alături de Hitler
până la final.

Considerăm că naziștii și fasciștii
și-au cerut-o

și acum și-o vor primi.

Avioanele primului raid aerian,

nu știu cum o făceau,
dar zburau la nivelul copacilor.

Aproape că puteai să le atingi,
așa că erau o țintă foarte ușoară.

Foarte multe au fost doborâte.

M-au informat telefonic
despre un raid aerian.

Am sărit în mașină
și am pornit spre câmpurile petrolifere.

Până am ajuns acolo, raidul se încheiase.

Bombardierele doborâte
erau pline de nisip roșu,

tipic pentru nordul Africii.

Tatăl meu nu este un fricos.

Bunica îmi povestea cum se ducea acolo
când bombele încă picau,

pentru a aduce resturi de avion
încă fierbinți.

E o nebunie, dar când ești tânăr
nu ți-e frică de moarte.

M-am dus să-i văd pe aviatori.

Unii erau în spital,
alții erau reținuți de jandarmi.

Stătea într-un colț
și avea încă pistolul la el.

L-am scos din toc. Era pistolul standard
al armatei, Colt .45.

I-am spus că, dacă nu se supără,
îl voi păstra ca amintire.

Trecând pe deasupra coasta Greciei,
a munților Balcani,

și pe deasupra Dunării,
avioanele se îndreaptă spre ținta lor.

A fost un șoc pentru români și,
mai ales, pentru Antonescu,

pentru că, până atunci,

orașele nu fuseseră
ținta campaniilor de bombardament.

Ne-am întâlnit cu partidele istorice
din opoziție,

cu cei din Partidul Național Liberal
și Național Ţăranesc,

și cu alte persoane independente.

Am alcătuit un grup

în care am purtat discuții
de-a lungul anului,

hotărârea fiind
că trebuie să ieșim din război.

S-au dus la Cairo

cu mesajul că vrem să ieșim din acest
război care nu ne mai reprezintă.

Întreaga populație voia același lucru,
dar nu vorbea, fiind prea periculos.

Hitler primea informații
că ceva fierbe la București.

Bucureștiul era plin de zvonuri.

Se spunea că se pregătește marea cacealma.

Întrebarea era cum să organizezi ceva
cu nemții în jurul tău.

Gestapo-ul avea un birou
chiar vizavi de Palatul Regal.

Manfred von Killinger,
ambasadorul german, a spus:

„Eu aflu și când pică o frunză
în România”.

De fapt, nu știa nimic.

Am pornit pe 20 sau 21 august,

i-am convocat pe toți,

și le-am spus: „acum e momentul”.

De vreme ce Antonescu
avea armata în mână,

el era cea mai indicată persoană pentru
a ne scoate din război

și a cere armistițiul.

Ne-am întrebat ce se va întâmpla
dacă refuză.

Dacă nu o să vrea, atunci vom scăpa de el
și vom organiza noi totul.

Trebuia să avem pregătită o echipă,

compusă din civili sau militari,
care să se ocupe de el,

pentru a nu se întâmpla
ce se întâmplase în Italia cu Mussolini.

I-am trimis o telegramă
generalului Maitland Wilson,

comandantul suprem
al aliaților din Italia,

solicitând aviația americană
pentru un bombardament masiv,

în 26 august.

Când a sunat telefonul, doctorul meu
a ridicat receptorul deodată cu celălalt.

A tras cu urechea

și a descoperit că Antonescu
va pleca pe front pe 24 august.

Am intrat în panică.
Cu Antonescu pe front, totul era ratat.

Ne cuprinsese o stare de agitație.

Era un moment foarte tensionat,
pentru că știam ce urma să se petreacă.

Discuția a durat cam o oră.

I-am spus că suntem într-o situație
care nu mai poate continua,

nu mai putem ține piept rușilor,
trebuie să ieșim din război.

A refuzat categoric.

Atunci mi-a spus că și-a dat
cuvântul de onoare lui Hitler

că va ramâne alături de el.

Pentru că el continua să refuze,

generalul Sănătescu
a încercat și el să-l convingă.

Nu și-a schimbat opinia.

Apoi am decis să spun parola,

ceva de genul: „Îmi pare rău,
dar mai mult eu nu am ce să fac”.

Atunci au intrat căpitanul
și cei trei subofițeri.

Antonescu a privit atunci împrejur,

îmi amintesc asta
de parcă ar fi fost ieri,

s-a întors către Sănătescu și a zis:
„Ce înseamnă asta?”

După aceea l-au ridicat
și l-au scos pe hol,

unde, fiind pe trepte, i-a scuipat,

și le-a spus că mâine
vor atârna toți în ștreang.

Apoi a apărut Killinger,
cerând o audiență.

A intrat aruncând priviri ucigașe.

M-a întrebat ce se întâmplă aici,
unde e Antonescu?

A trebuit să inventez o poveste
prin interpret,

cum că Antonescu ar fi găsit
situația țării peste puterile lui

și ar fi demisionat.

Aveam pe cineva la Palatul Telefoanelor.

Acesta a tăiat
toate liniile de telefon germane.

Apoi au adus mașinile de înregistrare
pe plăci,

pe atunci așa se făcea.

Am înregistrat discursul

care a fost difuzat apoi
la radio la ora 10:00.

În 15 - 30 de minute,

Piața Palatului s-a umplut cu oameni.

Auziseră proclamația la radio
și tot orașul venise acolo.

Când Hitler a aflat ce s-a petrecut
la București, s-a înfuriat foarte tare.

Mesajul spunea: „Zdrobiți conspirația
românească.” Semnat: Hitler.

Hitler era atât de furios

încât și-ar fi dorit
să distrugă întreaga Românie

și să nimicească națiunea română.

Este remarcabil curajul
de care a dat dovadă Regele Mihai,

un om foarte tânăr,

care a preluat conducerea
și a trecut de partea Aliaților

și nu a mai susținut
mașina de război a lui Hitler.

Am fost martorul multor lovituri de stat.

Pentru așa ceva
trebuie să dai dovadă de un curaj enorm.

Tânărul rege, această persoană
foarte frumoasă și elegantă,

a luat o decizie foarte curajoasă,

de a întoarce armele
împotriva agresorului.

Regele Mihai a dovedit că a fost capabil

să organizeze o lovitură de stat
cu adevărat extraordinară,

reușind să impresioneze o parte
a comentatorilor politici germani,

care au remarcat că nu este
doar un puci al unei camarile,

ci o acțiune foarte bine organizată,
sprijinită nu doar de armată,

dar și de întreg poporul român.

Pot spune că am avut mare noroc,
poate cu ajutor de la Dumnezeu.

Deși a fost extrem de periculos,
totuși am reușit.

Şi ei nu se așteptau la asta,

pentru că, imediat dupa lovitură,
marea ofensivă rusă a fost oprită.

Pătrășcanu a venit la mine, alb la față,

și mi-a spus:
„Ce ați făcut? Ne-ați distrus.”

Tot în timpul războiului,

polonezii
au încercat să facă același lucru.

Când ei au pornit insurecția armată
în Varșovia, ofensiva rusă s-a oprit,

nemții i-au măcelărit pe toți polonezii

și abia apoi
rușii și-au reluat înaintarea.

Plănuiau să facă același lucru și cu noi.

De aceea spunea Pătrășcanu
că i-am nenorocit,

pentru că le-am stricat planurile.

Dar dacă nu întorceam armele,

rușii ne-ar fi tratat ca pe inamici.

Totul s-ar fi încheiat.

Vestea întoarcerii armelor

a fost foarte bine primită
de către cei la care a ajuns.

Ne-am dat seama
că sute de mii de vieți pot fi salvate

grație faptului
că în bârlogul hitlerismului

a apărut, în locul unui dușman, un aliat.

Nu mai putea fi vorba
despre nicio ofensivă,

armata rusă nu a mai eliberat nimic,

pentru că noi, în 48 de ore,

am luat 50 de mii de prizonieri germani,
de la generali până la ultimul soldat.

La venirea rușilor, nu mai era
nici picior de neamț în București.

Dacă priviți harta frontului,

de jos din Grecia
până în nord, în Polonia,

totul a picat,
ca urmare a loviturii noastre.

Nemții au fost nevoiți
să se retragă în grabă de peste tot.

Ca urmare a acestui lucru,
războiul a fost scurtat.

Este o acțiune remarcabilă
la nivelul istoriei, cu un impact major.

Au fost salvate multe vieți,
a fost salvată statalitatea României,

iar Berlinul a fost cucerit
cu două - trei luni mai devreme.

Nimic nu l-ar fi împiedicat
în acel moment pe Stalin

să cadă, din nou, la înțelegere cu Hitler
și să oprească ostilitățile.

Noi trebuia să-l ținem în război.

Puteți spune că am facut un pact,
că am acceptat situația,

sau cum vreți voi.

Însă scopul nostru era
să învingem Germania nazistă.

Pentru el,
România a fost cireașa de pe tort.

Am fost foarte dezamăgiți

pentru că speram că SUA și Marea Britanie

vor face ceva pentru a-i opri pe ruși.

A înțeles contextul politic,

dar, pe de alta parte,
nu poți ignora ceea ce simți.

Ţara noastră era în iad,
oamenii sufereau îngrozitor.

A fost trimis de Molotov și de Stalin,
pentru a pune totul la cale.

A făcut totul treptat.

I-am spus că,
în acord cu înțelegerea de la Ialta,

fiecare țară e liberă să-și aleagă drumul.

Atunci s-a înfuriat și a zis:
„Aici eu sunt Ialta.”

Când i-am zis că nu se poate,
a dat cu pumnul în masă,

a început să țipe,

a plecat și a trântit ușa după el
de s-a crăpat zidul.

Stalin l-a invitat la o ședință Politburo,

și, la un moment dat,

i-a cerut părerea.

Groza i-a replicat:
„Cum pot eu să vă dau sfaturi?

Am venit ca să învăț de la dumneavoastră.”

Iar Stalin le-a zis celorlalți:
„Așa se vorbește cu un mare conducător.”

Obișnuia să spună glume deocheate
de față cu doamnele.

Credea că sunt foarte amuzante,
dar râdea doar el.

Noi am considerat-o un fel de mită,
cu toate aceste onoruri,

pentru a mă convinge
să fiu mai cooperant cu ei.

Oamenii mă acuză
că nu i-am comutat pedeapsa cu moartea.

Dar nu cred că aliații,

SUA, Marea Britanie și Rusia,
ar fi acceptat să nu fie executat.

Groza a fost încântat.
Mi-a spus: „Du-te,

ca să nu se spună
că te ținem prizonier.”

Într-un avion, pilotat chiar de el,

regele Mihai al României
a aterizat la Londra, împreună cu mama sa.

El este ultimul suveran rămas
în zona tulbure a Balcanilor.

Ne-am trezit dintr-o dată
într-o lume fără opresiune,

în care puteai „respira” libertatea.

O întâlnisem la hotelul Claridges,
unde eram cazați, cu câteva zile în urmă.

De la una la alta,
am ajuns să ne plăcem.

Apoi am fost la o petrecere,
la Familia de Luxembourg,

unde, într-un fel, i-am cerut mâna.

I s-a făcut teamă și m-a refuzat.

Regele George,
care ne invitase la palatul Buckingham,

a vrut să afle de la mine
ce se petrece în România.

A fost singurul
care a fost cu adevărat sincer.

Mi-a spus foarte clar că Marea Britanie
nu poate să facă nimic pentru noi.

Mi-a spus doar:
„Eu am ales întotdeauna calea curajului.”

Şi a plecat.

Cred că Churchill a vrut să spună:
„Fii curajos și întoarce-te în țara ta”,

nu cu atâtea cuvinte,

în timp ce alții îi spuneau să nu-și riște
viața sa și a mamei sale întorcându-se.

Mihai era ultimul rege
din spatele Cortinei de Fier.

Şi dorea să reziste până în ultima clipă.

La plecarea noastră, tot guvernul
a fost prezent, toți numai zâmbete.

La întoarcere, atmosfera a fost glacială.

Au fost miniștri
care nu au dat mâna cu Regele.

Lucrețiu Pătrășcanu
i-a întors chiar spatele.

Chestiune de familie, ne-am gândit că
ar fi legată de logodna mea.

Groza mi-a spus
că are închiși o mie de tineri,

și că, dacă nu semnez,
va împușca mulți dintre ei.

Foarte clar. Şi mi-a arătat buzunarul,
spunându-mi să-l pipăi.

Avea un pistol.

S-a întors zâmbind spre mama,
spunându-i în germană:

„Asta e ca să nu pățesc ca Antonescu.”

Ce să fi făcut?

Nu puteam să risc viața acelor oameni.

Așa că am semnat.

Să vedeți cât de josnici
erau acești oameni.

Au aranjat o linie de ofițeri.

Toți erau cu spatele la mine.

Un căpitan de la capătul rândului

încerca să-și întoarcă spre mine capul.

Plângea.

La plecare a spus în franceză:
La mort dans l'âme.

Această despărțire i-a ucis sufletul.

Asta a fost îngrozitor,
să fie rupt de țara sa.

Eram îngrijorați.
Nu știam dacă nu vor devia trenul,

ca în loc de Elveția să ajungem în Rusia.

Am dormit în tren. A doua zi am ajuns
într-un loc necunoscut.

Trenul s-a oprit. Nu știm unde.

Mama era deja foarte agitată.

Nu s-a auzit nimic,
iar trenul a pornit din nou.

S-a mai mișcat puțin și iar s-a oprit.

Ne întrebam ce se întâmplă.

Apoi am auzit un Jeep venind spre vagon.

Ușa se deschide...

cred că era un locotenent
sau un căpitan american în uniformă...

a urcat, ne-a privit...

și ne-a spus: „Acum sunteți liberi...”