Original subtitles

Una dintre marele dorințe ale însurățeilor era ca Bunul Dumnezeu

să-i binecuvânteze cu cât mai mulți copii, fii și fiice, numiți, generic, gloată,

de unde și vechiul proverb care spune că mulțimea copiilor este bucuria și averea românului.

De aici și multitudinea obiceiurilor practicate atunci când lucrul acesta nu se întâmpla destul de repede,

a celor din perioada în care femeia era grea dar și a celor din timpul și perioada de după naștere.

Ritualurile practicate la naștere, ca și cele de la nuntă și înmormântare, sunt ritualuri care făceau

trecerea dintr-o stare veche într-o stare nouă și asigurau integrarea în aceasta din urmă.

În perioada în care nașterea se petrecea acasă, ea se făcea sub supravegherea moașei satului

sau moașei de neam, personaj indispensabil în comunitățile tradiționale.

Moașa pregătea și ajuta femeia la naștere, moșea copilul, comunica tatălui sexul copilului,

executa prima scaldă, sfătuia lehuza cum să-și hrănească și crească copilul,

se îngrijea de sănătatea mamei și a copilului și efectua primele rituri postnatale.

Locul nașaterii era ales dinainte, el fiind patul, vatra cuptorului sau pe vatra de pământ a casei.

Imediat după naștere, moașa ridica copilul și rostea incantații, diferite de la o zonă la alta,

dar care aveau același scop - transmiterea virtuților strămoșilor către pruncul abia născut

și-i făcea semnul crucii pe față pregătindu-l, asfel, încă din prima zi, să fie creștin.

Moașa făcea, apoi, prima baie rituală a copilului, numită scaldă ,

în apă neîncepută, călduță sau rece, adusă de la izvor, fântână sau râu.

În ea se puneau obiecte cu funcție simbolică : busuioc, ca să fie iubit și atrăgător, bani de argint,

ca să fie curat și scump ca argintul, miere, ca să fie dulce la vorbă, pâine, ca să-i fie viața îmbelșugată,

lapte dulce, ca să aibă pielea albă și curată, un ou, ca să fie sănătos precum oul, agheasmă,

pentru ca spiritele necurate să nu se poată apropia de prunc.

După ce-l îmbrăca și-l înfășa, moașa închina copilul la icoane apoi îl așeza, pentru scurt timp,

pe vatră, sub masă sau sub laiță, pentru contactul, considerat benefic, cu pământul și focul.

În mod frecvent, tatăl era cel care ridica pruncul de pe pământ, recunoscându-i, astfel, paternitatea.

Până la creștinarea prin botez, erau săvârșite o serie de practici rituale

ce aveau ca scop creșterea copilului în deplină siguranță.

Pentru a nu se deochea, i se punea la gât sau la mâna dreaptă un fir de lână roșie și un bănuț,

deasupra ușii se înfingea un ac înfășurat tot în lână roșie sau i se făcea, cu degetul înmuiat în lut, un benghi ( semn) în frunte.

Se planta, în livadă, pomul de naștere sau se mergea în pădure și

și se închina copilul unui brad căruia i se cerea ajutorul în caz de boală.

Erau așteptate ursitoarele, în liniște, pace și cu lumînarea aprinsă iar, în cazul în care copilul dădea semne de suferință,

se schimba numele și se organiza așa numita vânzare pe fereastră.

Legate de sistemul maternal tradițional, aceste ritualurile de trecere s-au păstrat

o lungă perioadă de timp, până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor.