Original subtitles

E vară.

E miezul nopţii.

Ne îndreptăm spre sud.

În drumul către sud, oamenii de pe această navă n-au probleme cu frigul.

Soarele le va arde feţele.

Vântul le va usca.

Vor fi norocoşi să facă parte dintr-o frumoasă aventură.

De mii de ani, de când oamenii s-au răspândit pe planetă,

nimeni n-a ajuns aici.

Antarctica era îndepărtată precum Luna.

Grecii antici bănuiau că lumea e rotundă,

şi că trebuie să existe un continent la sud.

Au numit steaua situată deasupra Polului Nord "Arctos", Ursa.

Aşa că au numit celălalt pol "Antarctos".

Şi-au imaginat un loc cu animale având obiceiuri ciudate,

în care legile naturii puteau fi inversate.

Era cel mai mare mister al Pământului.

O lume a gheţurilor.

Un continent mult mai mare decât statele Unite,

E de trei ori mai presus decât oricare alt continent.

Aerul ei e mai uscat decât Sahara,

şi totusi 70% din apa dulce aflată pe Pământ

e îngheţată aici în banchize de peste 3 mile grosime.

De secole, Antarctica a fost ţelul final,

ultima provocare a exploratorilor.

Ajungerea aici era cel mai dificil lucru pentru om.

Până în 1821, nimeni nu l-a zărit măcar.

Exploratorii s-au avântat în corăbii de lemn.

Gheaţa le-a zdrobit.

Dar ei n-au renunţat niciodată.

În 1911, britanicul Robert Falcon Scott

şi norvegianul Roald Amundsen au pornit simultan către Polul Sud.

Ambii aveau să atingă Polul.

Însă doar unul din ei s-a întors.

Aici e petrecerea lui Scott, stând la masă precum cavalerii.

Masa cea lungă e încă acolo,

şi scaunele pe care au stat,

şi cupele din care au băut.

Aici, ei au pus bazele ştiinţei antarctice.

Izolarea lor a fost deplină.

Au lucrat la marginea necunoscutului extrem.

Iar lecţiile învăţate au fost adeseori dure.

Lângă vechea colibă a lui Scott,

în umbra vulcanului numit Muntele Erebus,

se află pe gheaţă o creşă.

Focile cu blană au fost primele animale studiate în Antarctica.

Una din puţinele specii ce trăieşte aici întreg anul.

Puiul s-a născut acum câteva săptămâni,

iar acum e vremea să înveţe să înoate.

În căminul de sub gheaţă,

ei se strigă unul pe celălat.

Cercetătorii au numărat focile de aici din primele zile.

Dar încă sunt fascinaţi de adaptarea lor la acest climat

şi la apa rece ca gheaţa.

Sângele focilor are atât oxigen, încât îşi ţine respiraţia o oră.

Ele se numără printre cei mai buni scufundători din lume.

Gheaţa are şase picioare grosime.

Aici îşi ascunde Antarctica culorile şi complexitatea ei.

Păduri formate din alge formează sub gheaţă adevărate sere.

Milioane of krilli, o specie mică de creveţi, consumă algele.

Peştii consumă krill, iar focile mănâncă peştii.

Acest lanţ trofic este atât de izolat şi echilibrat,

încât oferă cercetătorilor informaţii despre întreaga planetă.

Scufundarea aici e o agonie ce ţine doar 20 de minute.

După asta, se transformă într-un pericol.

Mai puţin de două procente din Antarctica nu se află sub gheţuri.

Aici, pinginii Adelie îşi fac cuiburi din piatră.

Însă chiar şi pietrele le lipsesc.

Undeva, o focă leopard aşteaptă.

O sută de funzi de muşchi,

şi dinţi adaptaţi să sfâşie carnea.

Cercetătorii au construit o cuşcă pentru pinginii imperiali.

Un pingin pe uscat e un animal ce provoacă râsul,

însă un pinguin sub apă e cu totul altceva.

N-am dori să urmărim această pasăre în mediul său acvatic,

dacă aşa ceva ar fi fost posibil.

Pinguinii simt pericolul, aşa că nu ies la suprafaţă.

Nici o altă pasăre nu-şi depune ouăle în bezna nopţii polare,

pentru ca puii să iasă în cea mai rece lună a anului antarctic.

Pe drept cuvânt o putem considera o pasăre excentrică.

Poate că arată caraghios, dar sunt deosebit de rezistenţi.

Trebuie să parcurgă distanţe lungi de la ţărm, biciuiţi de vânt,

cu burţile pline de peşte sau krill, pentru a-şi hrăni puii.

La marginea imperiului pinguinilor,

aisbergurile pornesc încet către mare.

Ele sunt bucăţi din Antarctica,

născute în interior, unde zăpada devine gheaţă şi curge către mal.

Dacă Pământul se încălzeşte în continuare,

procesul se accelerează, iar banchizele uriaşe alunecă înspre mare.

Marea se va înălţa, clima se va schimba.

Poate că asta se întâmplă deja.

Pe măsură ce banchiza se mişcă, se tensionează şi se sfărâmă.

Unele crevase sunt atât de mari încât ar putea înghiţi o casă.

Pot avea adâncimi de sute de picioare.

Zăpada purtată de vânt crează poduri deasupra spărturii.

Podurile pot deveni invizibile de la suprafaţă.

Unele pot suporta greutatea unui om, însă altele nu.

Aceasta e doar o demonstraţie,

dar s-a petrecut în realitate.

Conducătorul din acest accident a avut noroc – a supravieţuit.

Dar buldozerul său se află acum într-un bloc de gheaţă pornit pe mare.

Aceste iazuri par puţin adânci, însă nu sunt.

Când un scufundător intră prin copcă într-unul dintre aceste bazine,

iată ce găseşte.

"Temperatura apei e minus 1.8."

"Minus 1.8."

"Iar vizibilitatea e aproape 100 de metri, uimitor !"

Ne aflăm în interiorul unui gheţar în mişcare.

Nu mai există un alt film de acest gen.

Nimeni nu a văzut asemenea caverne.

Aici, cercetătorii s-ar aştepta doar la gheaţă dură.

Antarctica ne reaminteşte din nou,

că abia am început să ne cunoaştem planeta.

Odată, aceste văi erau pline cu gheaţă.

În urmă cu mii de ani, ceva a schimbat clima,

iar gheaţa aflată aici a dispărut.

A lăsat în urmă uriaşe văi,

unde probabil nu plouase de milioane de ani.

Acolo unde algele cresc în stâncă,

iar terenul e atât de arid, facem testări pentru Marte.

Şi ne-au lăsat un mister inexplicabil.

Ce produce schimbarea climei ?

Marea de gheaţă din jurul continentului se topeşte.

Iarna, Antarctica îşi dublează suprafaţa.

Expansiunea frigului produce schimbarea climei pe întreg globul.

Dar Antarctica nu doar afectează clima, o şi înregistrează.

Departe de civilizaţie, un aparat de foraj străpunge banchiza.

Straturile de gheaţă sunt citite precum inelele copacilor.

Înregistrările climatice depăşesc 100.000 de ani.

În bulele captive de aer, miezul de gheaţă îşi spune povestea.

Când nivelul dioxidului de carbon din atmosferă se schimbă,

se schimbă şi clima.

O zi, o săptămână, o lună, un an, un deceniu.

Aceasta vine de la 466 de picioare adâncime.

E zăpada transformată în gheaţă acum 4.000 de ani.

În globul de cristal al gheţei, veştile din Antarctica sunt rele.

Metan, stronţiu 90, plumb, dooxid de carbon crescut.

Noi schimbăm aerul.

Şi începem să observăm efectele.

Acum 20 de ani, cercetătorii au prezis despre aceste chimicale

că vor subţia stratul de ozon.

Recent, subţierea a devenit dramatică,

lăsând ca radiaţiile ultraviolete de la Soare,

prezentate aici cu roşu, să lovească Pământul.

Nimeni nu le-a observat.

Exceptând Antartica.

Aici, câţiva oameni de ştiinţă ce efectuau cercetări,

au observat schimbarea în statul superior atmosferic

şi au aflat că totul e cauzat de compuşii chimici generaţi de oameni.

Cooperarea internaţională poate încetini producerea de chimicale,

dar rău s-a produs deja.

Cercetările continuă.

Încercă să înţelegem ceea ce îi producem lumii noastre.

Incercăm să aflăm, la timp.

În acest climat trebuie să cooperezi ca să trăieşti.

Aici, adevărul dur priveşte chiar şi politica.

Antarctica nu e o naţiune.

E protejată de o înţelegere între diferite naţiuni,

pentru păstrarea continenului pentru pace şi ştiinţă.

Acest tratat durează de peste 30 de ani,

şi serveşte drept model pentru o lume mai bună.

În 1929, la 17 ani după cucerirea Polului,

Richard Bird a înlocuit câinii cu un avion,

şi a fost primul om care a survolat Polul Sud.

El a privit, din aer, ceea ce Scott şi Amundsen au parcurs în luni.

Astăzi, un zbor durează trei ore,

iar avionul aterizează lângă ceva asemănător cu o staţie orbitală.

Staţia polară Amundsen şi Scott.

Aici, pe o banchiză de 9.000 de picioare grosime,

o sută de oameni din întreaga lume lucrează la 30 de proiecte,

toate privind graniţele cunoaşterii.

La această altitudine, aerul e rarefiat şi greu respirabil.

Iar frigul e omniprezent.

Chiar şi vara, ajunge la -40 de grade.

Soarele răsare doar o dată pe an.

Timp de şase luni de lumină,

descrie pe cer un cerc aproape complet.

Această fotografie a durat două zile şi jumătate.

O scurtă plimbare prin lume.

Camera e pregătită,

şi reordonează timpul.

Vântul suflă tare,

şi în aer pluteşte un ciudat sentiment, care îţi dă fiori....

Dumnezeule, e un loc îngrozitor.

Căpitanul Scott şi tovarăşii săi au ajuns la Pol

ca să afle că Roald Amundsen fusese acolo cu doar 4 săptămâni înainte.

Taff Evans a murit la o lună de la întoarcerea de la Pol.

Titus Oates, care îşi încetinise tovarăşii cu văicărelile sale,

a plecat de lângă ei în încercarea de a-i salva.

La 700 de mile de la Pol şi la 11 mile de adăpost,

ultimii trei oameni au fost opriţi de un viscol.

Cu ei, aveau 35 de funzi de mostre geologice

pe care le târâseră după ei pentru cauza ştiinţei.

Pare jalnic,

dar nu cred

că mai pot să scriu.

Aceste scurte note

şi cadavrele noastre

ne vor spune povestea.

Mi-ar fi plăcut să reuşim

de dragul tău.

E minunat să mori, totuşi,

având alături asemenea camarazi.

Şi cum toţi cinci avem mame şi soţii,

nu vei rămâne singură.

Al tău iubitor fiu,

până la sfârşitul zilelor sale,

când Domnul ne va şterge din ochi lacrimile.

Scott şi oamenii săi au fost îngropaţi în gheaţă,

care, într-o bună zi, îi va căra în mare.

Dar eşantioanele de roci au fost duse acasă.

Şi munca lor a devenit parte a noii ere ştiinţifice.

Şi ciudata combinaţie de curiozitate şi curaj a omului

a scris povestea Antarcticii.

Doamne, îţi mulţumim pentru acest loc şi timp.

Şi pentru ocazia de a ne aduna să mulţumim.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru hrana oferită nouă

şi ne rugăm să ne ţii teferi

şi să ne aperi cât lucrăm aici.

Căci în numele Tău ne rugăm, amin.

Aventura continuă,

inspirată de aceeaşi forţă ce i-a condus pe primii exploratori.

Aici, în acest loc al frumuseţii şi adevărului dur,

avem motive să sperăm că ne vom strădui din greu.

Traducerea şi adaptarea adio67

Visit www.mvgroup.org