Original subtitles

CLUBUL MICULUI DEJUN DE MIERCURI

În acea vară aveam 19 ani

şi eram pe cont propriu pentru prima dată.

Tocmai terminasem primul an de colegiu

şi mă pregăteam să încep cursurile de vară.

Fără a avea vreo vină,

fusesem concediată de la fostul loc de munca

fiindcă afacerile mergeau prost

iar restaurantul era în pragul falimentului.

În acea zi aveam un interviu pentru un loc de munca

şi era la timpul potrivit.

Cu patru zile mai devreme îmi cheltuiesem

ultimii cinci dolari pentru benzină,

iar în ultima săptămână mâncasem numai săratele şi gem de căpşuni.

Interviul era la un mic restaurant de care nu mai auzisem,

aproape de lacul Michigan.

Desigur că eram în întârziere.

Cu ce vă pot ajuta ?

- Dvs. sunteți Virgil ? - Da.

Sunt Megan. Am venit pentru interviu.

Îmi pare foarte rău că am întârziat.

Bună, Megan ! Să ne așezăm aici !

- E foarte cald azi, nu ? - Aşa este.

- Vrei un pahar cu apă ? - Nu, mulțumesc.

Prea bine...

Ai mai lucrat pe post de chelneriță ?

Da.

- Ți-a plăcut ? - Da.

- Te înţelegi bine cu ceilalţi ? - Mai mult sau mai puţin.

Îmi plac oamenii.

- Seara mergi la școală. - Da.

Megan, cred că avem nevoie de tine aici.

Serios ? Adică, mă bucur !

- Când poți începe ? - Când aveți nevoie de mine.

Atunci rămâne pe mâine dimineață la ora șapte.

Ne vedem !

- Vă mulțumesc foarte mult. - Cu plăcere.

Nu aveţi cumva câţiva litri de benzină în plus

și un umeraș de sârmă care să nu vă trebuiască ?

Iar au venit ! Am uitat că azi e miercuri.

- Poftim ? - Boșorogii aceia !

Le spun "clubul micului dejun de miercuri"

fiindcă vin aici în fiecare dimineață de miercuri.

De când lucrez eu aici, nu-au lipsit în nicio miercuri.

Nu-ți place de ei ?

Nu e ăsta, doar că nu-i prea îndrăgesc.

Se plâng mereu.

Mâncarea e fie prea caldă, fie prea rece.

Apoi se plâng de tot felul de dureri:

de spate, de genunchi, de picioare, de degetele mici...

- Nu ești prea bine dispusă azi. - Ba da, sunt.

- Mă ocup eu de ei. - Serios ? Ești o scumpă.

Bună dimineața, domnilor ! Ce faceți...

Poți să-mi aduci o pernă ? Scaunul acesta e foarte tare.

Cred că da. Să verific !

Domnișoară, eu vreau trei clătite, cârnaţi şi un bol de frişcă.

Să fie bine bătuta !

- Ce ai spus, domnișoară ? - Voi căuta o pernă.

- Poftim ? - Voi căuta una !

Nu cred că avem așa ceva în meniu, domnule...

Heinrich Roth !

Așa e mereu în meniu: trei clătite, cârnaţi şi un bol de frișca.

În ziua de azi buie să fii cu ochii în patru,

altfel te jecmănesc.

Înţeleg. Voi întreba în spate.

Da: trei clătite, cârnați şi un bol de frişcă !

- Să fie bine bătută ! - Da.

- Eu vreau meniul special. - Bine.

- Cine ? - Nu, bine !

Să nu uiți de pernă ! Mă doare spatele.

Domnilor, revin într-o clipită.

Mulțumesc. Crede că sunt spilcuit.

Domnișoară ? Pot să comand și eu ?

Îmi cer scuze ! Ce să vă aduc ?

- Vreau și eu tot meniul special. - Prea bine.

- Ai niște dinți foarte frumoși. - Mulțumesc.

Domnilor, durează câteva minute. Vreți niște cafea cât așteptați ?

Mie nu-mi face bine cofeină. Mereu îmi provoacă diaree.

- Avem şi cafea decafeinizată. - Aceea nu e cafea !

Dorește altcineva cafea ?

Ai un câine din rasa Collie ? Ce drăguț !

Eu vreau cafea.

Bine. Mă întorc imediat.

Şi un bol de frișca.

Cer același lucru în fiecare săptămână.

A spus că-l doare coccisul ? Asta e ceva nou.

Virgil, avem ceva perne pe aici ?

Pentru ce îți trebuie perne ?

Pentru clientul meu. Îl doare coccisul.

Mă duc să caut.

Megan, te caută domnul Lombardo.

Cafeaua asta e prea rece !

Am înțeles. Mă duc să o încălzesc.

- Mergi să o lățești ?! - O voi încălzi !

Bine.

Poftim ! Aveți grijă, e fierbinte !

Imediat după război. A fost foarte greu.

Ce s-a întâmplat ? Nu era nimic de mâncare !

Aveai 200 de grame de unt

și trebuia să-ți ajungă o lună întreagă.

Da, țin minte. Nu îți prea ajungea.

Ai dreptate, era foarte puțin.

Eu am mâncat din coșul de gunoi.

- Am rezistat. - Da.

Iți strâng eu vasele.

- La revedere ! - La revedere !

La revedere ! Vă mai așteptăm.

- Au lăsat bacșiș 15 cenți. - Îmi pare rău.

Nu-i nimic.

Clubul de mic dejun de miercuri, zici ?

De fapt, îmi plăcea de ei.

Erau excentrici, năstrușnici și uneori mă enervau foarte tare,

dar îmi plăcea de ei.

Pentru mine, era o provocare să ghicesc ce voiau

înainte de a-mi cere.

Îi știi pe cei trei care vin în fiecare miercuri dimineață ?

Desigur.

Ei vin mereu la aceeași oră și comandă același lucru, nu ?

De ce nu le pregătim comanda dinainte de a veni ?

Așa, nu ar mai trebui să aștepte şi s-ar bucura.

Mă îndoiesc.

Așa, nu ar mai putea face ceea ce le place.

- Ce anume ? - Să se plângă !

Dar e o idee bună.

Asta îi face pe clienți să se simtă importanți.

Te pricepi, puștoaico !

După cum am văzut, lor le place de tine.

În acea vară am lucrat din greu și am stat foarte mult la lucru.

Ţi-a pregătit perna deja.

- Bună dimineața ! - Bună dimineața !

- Cum te simți azi ? - Sunt bine.

Voi cum vă simțiți ?

Ce bine e !

Mă bucur. Revin imediat, domnilor.

Ce vei face azi ?

Tu ce crezi, cât mai puține lucruri posibil !

Nu !

Unde e cafeaua noastră ?

Uite-o !

Mulțumesc.

E prea fierbinte !

Mie îmi place cu frișca.

Măcar am încercat !

- Mulţumesc. - Cu plăcere.

- Ce drăguț ! - Chiar aşa e !

Dungile de da șunca lui sunt mai mari decât ale mele !

Vă pot aduce alte bucăți.

- Poftim ? - Vă pot aduce altă şunca.

- Pentru ce-mi trebuie muncă ? - Nu altă șuncă !

Nu e nevoie.

Carnații aceștia sunt buni,

dar nu seamănă cu cei de dinainte de război.

Aşa este.

- Sunteți german, domnule Roth ? - Sherman ?

- Nu sunt german. - Cine e Herman ?

Ricky, vorbește cu mine !

Îmi cer scuze, nu am vrut să vă supăr.

Din cauza accentului dvs. am presupus că...

M-am născut în Austria. E cu totul altceva !

Sunt sigură.

Eu nu am fost în niciun loc interesant.

Îmi place să vă aud povestind despre vechea ţară.

Toate acela s-au dus acum. Nu are rost să trăim în trecut.

Dar ţine de istorie !

Cred că e bine

ca tinerii de vârsta mea să afle cum era viața înainte

ca să nu uităm și să o putem aprecia.

Da, dar cârnații erau buni pe atunci.

Mă bucur că ai noştri vă fac să vă amintiţi cât de buni erau.

- Ați terminat, domnule Goldwin ? - Da.

Ce dantură frumoasă ai ! Și un zâmbet pe măsură !

Vă mulțumesc.

- Mai doriţi şi altceva ? - Nu, mulțumesc.

Ai degete lungi şi frumoase. Ai cântat la pian cumva ?

Nu ascult decât radioul. Dar dvs. ?

- Da, cu mult timp în urmă. - A fost profesor de pian.

Chiar aşa ? Mi-ar plăcea să vă aud cântând.

Acum nu mai pot, sufăr de artrită la mâini.

Sunt sigură că înainte cântați foarte frumos.

Artrita e un lucru groaznic.

O am şi eu la umăr și mă doare îngrozitbr când se apropie ploaia.

Trebuie să-mi iau niște alifie.

Măi, să fie, trebuie să merg la baie !

- Ce e ? - Ţi se par frumoși dinţii mei ?

Sunt niște dinți obişnuiţi, sunt chiar puțin strâmbi.

Ştiam eu !

Școala mea de vară s-a încheiat.

Aveam mai puțin de o lună să mă odihnesc

înainte de începerea semestrului de toamnă.

Așa că am lucrat și mai multe ore suplimentare,

atât pentru a mă distra, cât și pentru a face bani.

Cei din clubul de mic dejun de miercuri erau

punctuali mereu.

Insă, cu vreo două săptămâni înainte de începerea școlii,

numărul membrilor s-a redus.

- Bună dimineața ! - Bună dimineața !

Poftim, domnule Lombardo !

Unde e domnul Goldwin ? Vine cam greu în dimineața asta.

Foarte greu ! E la spital.

Capital ?

Cu asta trebuia să începi dimineața ?

E vorba de Nathan, Ricky ! E la spital.

Da, din păcate.

Îmi, pare rău. Totul e foarte brusc.

- Se simte chiar atât de rău ? - Nu se simte bine deloc.

Vă voi aduce mâncarea.

Vreau să îți arăt ceva.

Aceasta e soţia lui. A murit acum un an.

Înţeleg.

Ea era totul pentru el. După aceea, el s-a prăbușit.

- Avea dinții din față strâmbi. - Da, ca tine.

Nathan nu s-a mai întors.

L-am vizitat de câteva ori la spital, dar nu știu dacă m-a recunoscut.

Când era treaz, zâmbeam foarte mult.

Îmi puteţi strânge mâna ?

Dle Goldwin, puteți să-mi strângeți mâna ?

La o lună după ce a fost internat, a murit.

În timpul unei pauze de la lucru i-am tăiat anunțul mortuar din ziar.

Virgil l-a prins pe panoul cu știri, iar apoi ne-am întors la lucru.

Școala a început, viața a luat-o razna din nou,

iar ceilalți doi membri ai clubului au continuat să apară

în fiecare dimineață de miercuri.

- Bună, băieți ! - Bună !

Unde e domnișoara care se ocupa mereu de noi ?

Stați liniștit, va veni imediat. E ocupată cu niște vase.

Plase ? A fost la cumpărături ?

- A spus "vase" ! - Da.

- Cum o cheamă ? - Megan.

Păgână ? Nu e păgână, e o fată de treabă.

Nu, Megan !

Megan !

Am sosit, domnule Lombardo.

Poftim cafeaua, iar acesta e numele meu.

Megan ! Măi, să fie !

- Să ştii că îmbătrânești. - Da.

Mulţumesc.

Domnule Lombardo, m-am întrebat mereu ce ați pățit la mână.

- Poftim ? - Mâna dvs. !

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, o perioadă nu mi-am mișcat mâna.

Ce s-a întâmplat ?

Lucram la o fabrică

unde se faceaua farfurii de hârtie și șervețele.

Eu lucram la o presă care s-a blocat.

Mi-am băgat mâna ca să o deblochez.

Insă, cum am făcut asta, mi-am dat seama că era o prostie.

Am vrut să-mi trag mâna, dar nu am fost destul de rapid

și mi-a zdrobit degetele.

- Cred că v-a durut foarte tare. - Aşa este.

M-am dus acasă,

iar mama mi-a curăţat mâna cu whisky, apoi mi-a bandajat-o.

S-a vindecat destul de bine.

Insă nu m-a lăsat să-mi ling degetele.

Îmi cer scuze, domnule Roth, nu vă voi mai pune întrebări.

Frunzele începuseră să se îngălbenească

și venise vremea eșarfelor şi a bluzelor.

Eu eram tot mai ocupată.

Fiind prinsă cu școala și cu serviciul,

beam foarte multă cafea.

Eram frântă de oboseală, iar viața era minunată.

Membrii clubului erau nelipsiți, ca întotdeauna,

chiar dacă temperatura scădea.

Acum purtau pălării și cardigane,

amintindu-mi de vremurile trecute.

Eu nu apucasem acele vremuri, dar erau vii în imaginația mea.

Uneori, în timp, ce ei își luau micul dejun, îi priveam

și mă întrebam cum fuseseră în copilărie și în tinerețe.

Mi-i închipuiam purtând pantaloni bufanți,

stând la masă și râzând zgomotos, așa cum fac băieții,

pentru a le semnala celorlalți că sunt prezenți.

Oare nasul lui Ricky era la fel de mare și atunci ?

Când devenise Heinrich atât de încruntat ?

În timpul războiului ?

Ce povesti puteau relata ?

Oare ce povesti spuneau

în timp ce stăteau la masă și răscoleau amintiri ?

Uneori, mă făceau să râd.

Unde am copilărit eu, era depozit vechi în apropiere.

Nimeni nu-l mai folosea de ani buni și era închis.

În spate, în apropiere, era un pom

care se înalta vreo trei-patru etaje.

Eu și prietenii mei ne-am luat patinele cu rotile,

ni le-am agățat de gât și ne-am urcat în copac.

Apoi am intrat din copac pe un geam spart

de pe la etajul al treilea.

Acolo era o podea de lemn superbă, numai bună pentru patinat.

Ne-am dat drumul cu patinele cu rotile,

cu mine în fată.

Privind, am văzut o umbră pe podea

și mi-am dat seama că era o gaură.

Am încercat să mă opresc, dar am alunecat și am căzut.

În timp ce alunecam, încercam

să mă apuc de ceva ca să încetinesc.

Când am ajuns la margine, am văzut că gaura era pe trei etaje.

Focul făcuse o gaură până sus.

Ce s-a întâmplat apoi ?

Apoi, podeaua a scârţâit.

Să-i fi auzit băieți țipând de parcă erau niște fete.

Am vrut să ieșim de acolo,

așa că ne-am întors, am ieșit pe geam,

am coborât din copac, purtând încă patinele în picioare.

Mă mir că nu ne-am rupt gâtul.

Când am ajuns acasă, tata era atât de supărat,

încât mi-a tras o chelfăneală.

Nu am putut sta în fund timp de o săptămână.

Și acum am nevoie de pernă.

Uneori mă întreb

dacă băieții de acum mai fac prostii cum făceam noi.

Partea rea e că și acum mai facem prostii.

Alteori, aproape că mă făceau să plâng...

Eu am trăit la fermă.

Aveam cinci frați şi trei surori, eu fiind cel mai mic.

Când a început războiul,

i-au luat pe tatăl meu și pe cei patru frați.

Ei erau puternici ca niște tauri.

După primul an, l-au trimis pe tatăl meu acasă.

Îşi pierduse ambele picioare.

Insă asta nu e tot.

Îşi pierduse și abilitatea de conducere.

De aceea stătea jos și curăța cartofi,

dacă aveam de curățat cartofi.

Atunci, mama mea, fratele meu şi surorile mele au trebuit

să se ocupe ei de munca grea de la fermă.

În al doilea an, unul dintre frații mei a murit.

A fost spulberat de o grenadă.

În al treilea an, cei doi frați mai mari au murit în luptă.

În al patrulea an, l-au trimis acasă pe al treilea frate.

El îşi pierduse minţile.

Când a ajuns la fermă, a început să bată din palme,

să râdă și să danseză ca un copil, dar nu m-a recunoscut.

În același an, fratele care era puțin mai mare decât mine

a împlinit 17 ani.

A fost luat, iar mama a început să plângă.

Tata a continuat să curețe cartofi.

Celălalt frate stătea lângă foc și râdea.

El vedea tot felul de chipuri în foc.

El nu știa ce se întâmpla.

Ofițerii s-au uitat la frumoasele mele surori ?

Acestea erau perfecte: cu păr blond, ochi albaștri,

dar prea tinere pentru a-i putea oferi copii lui Hitler.

În acea seară, am auzit-o pe mama plângând

în timp ce se ruga Mântuitorului:

"Isuse al meu, mi-au luat toți fiii, cu excepția unuia.

Nu știu de ce parte sunt şi ce e corect.

Nici nu-mi pasă.

Știu numai că există mult rău în lume.

Te rog să ai grijă de Heinrich al meu.

Fă-l să fie inutil pentru ei. Lasă-l să-și trăiască el copilăria.

Ține-mi fiicele departe de ochii lor.

Îngăduie-le să se mărite cu niște bărbaţi buni

şi să fie mame vesele."

Am auzit-o spunând aceste lucruri toată noaptea aceea.

Trebuie să fi fost teribil.

Da, dar cred că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea.

E adevărat că eram prea tânăr,

dar, spre sfârșit, deveniseră disperați.

Acum luau pe oricine: băieți foarte mici, dar și bătrâni.

La scurt timp, l-au luat pe ultimul meu frate,

iar eu m-am îmbolnăvit.

Cred că din cauză că eram subnutrit.

Ne-au lăsat în pace.

S-a mai întors acasă ultimul frate ?

Da, s-a întors.

El a fost singurul care s-a întors întreg la trup și la minte.

Surorile mele s-au căsătorit. Dumnezeu le-a păzit.

Nu e mare diferență între a te căsători și a te înmulți.

În timpul războiului, printre naziști,

aceste lucruri s-au încurcat deseori.

Așa se întâmpla întotdeauna

când creaturile lui Dumnezeu fac lucruri

pe care El nu vrea să le facem.

Lucrurile pe care vrea El să le facern spre binele nostru

devin reci şi calculate.

Dragostea menită de Dumnezeu să existe

între un bărbat și o femeie devine mai puţin importantă.

Căsătoria devine o glumă un lucru inutil.

Atât timp cât rezultatul este un copil fără defecte,

după standardele societăţii,

atunci iubirea nu mai are niciun rost.

Săptămâna de dinainte de Ziua Recunoștinței a fost

foarte aglomerată.

Nu numai că era foarte mare gălăgie la restaurant,

dar începuseră şi examenele mele.

Martha era obosită și morocănoasă.

Și eu eram obosită și morocănoasă.

De fapt, toți cei de la lucru erau morocănoşi şi stresaţi,

cu excepția lui Virgil.

El plutea parcă printre noi

cu un calm și o prezență de spirit demne de admirat.

Știu că asta scrie pe comanda dvs., dar...

Sunt atât de obosită !

Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi de vinerea neagră !

Domnișoară, conduc această afacere de 15 ani

şi în toţi acești ani am comandat de la voi

gogoși umplute cu gem de căpșuni, nu de zmeură.

Ce zi e azi ?

Nici măcar nu avem gogoși cu zmeură în meniu.

E miercuri.

Nu vă supăraţi, se mai întâmplă.

- Au venit băieții ? - Cine ?

Băieții de la clubul micului dejun.

Nu cred că i-am văzut. Sper că sunt bine.

Probabil că își vizitează rudele de Ziua Recunoștinței.

Înţeleg.

V-aș fi recunoscător dacă ați putea încerca.

Da, vă mulțumesc.

Se pare că, în weekend, va trebui

să introducem în meniu gogoșile umplute cu zmeură.

Cam aşa stă situația.

Sper să ajungă la timp comanda aceea, dar mă îndoiesc.

Am rezerve doar pentru o zi.

Avem căpșuni congelate. Nu am putea face noi gogoșile ?

Nu e o idee rea,

dar ar fi mai ușor să le folosim pe cele cu zmeură.

Poate că așa vom mai schimba lucrurile pe aici:

vom vinde gogoși umplute cu zmeură.

Eu nu sunt genul care să schimbe lucrurile.

Sper să ajungă la timp gogoșile cu căpșuni.

Astfel, fiind prinsă în nebuloasa sezonului aglomerat,

am uitat de clubul de miercuri.

De Ziua Recunoștinței m-am dus să-mi vizitez familia

și am apucat să mă destind.

lată că vin !

- Fetelor, a ajuns Heinrich ? - Da, tocmai a intrat.

Cred că ar trebui să vedeți asta.

"Lombardo Ricky a decedat..." Nu ! E mort !

"A murit fiind înconjurat de copiii și nepoții săi.

Ricky s-a născut la 2 octombrie 1912 în New York."

Îmi pare rău pentru domnul Lombardo.

Sunt sigură că îi simţiţi lipsă azi.

Mulțumesc.

Da a fost un bărbat de treabă. Amândoi au fost de treabă.

Să-mi spuneţi dacă aveți nevoie de ceva.

Da.

Megan, du-te și stai puțin cu el, ne ocupăm noi de restul.

Bine.

Domnule Roth, ar trebui să încercaţi carnații, sunt buni.

Ştiu fiindcă şi eu am mâncat.

Nu știu. Astăzi nu am poftă.

Cred că voi pleca acasă acum.

Îţi mulțumesc.

Mulțumesc.

Vă rog să mai veniți.

- Veți mai veni, nu ? - Cred că da.

Voi veni.

- Dacă nu se mai întoarce ? - Nu știu ce să zic.

Bietul om !

Nu s-a prea bucurat de Ziua Recunoștinței.

L-am putea vizita, să-i ducem niște plăcintă.

I-am putea cânta ceva.

Îmi place ideea ta, doar tuturor ne place să cântăm.

Eu am plăcinte.

Ar trebui să-i ducem şi niște cârnaţi.

Am învăţat "O, Love that Wilt Not Leţ Me Go"

în germană prin clasa a V-a.

Aș putea-o repeta.

Ce ziceți să ne întâlnim toți aici sâmbăta, după ce închidem ?

Apoi ne putem duce să-i cântăm.

- Știe cineva unde locuiește ? - Pot afla eu.

- Cum ? - Din cartea de telefoane !

Vă mulțumesc foarte mult.

- Mulțumesc. - Cu plăcere.

Vrem să știți că ne veți lipsi dacă nu vă veți mai întoarce,

așa că vă rog să mai veniți.

Voi veni. Vă mulțumesc foarte mult.

Poftiți înăuntru ca să mai cântaţi ceva !

V-am pregătit un cântec special.

Bună, domnule Virgil !

Heinrich, îți mulțumim că ne-ai invitat înăuntru.

- Mă bucur că ați venit. - Mulțumim, asta am vrut să facem.

Vă mulțumesc foarte mult.

Ce bine e ! Foarte frumos !

Unde te grăbești așa ? Ieși cu cineva diseară ?

Nu, dar trebuie să ajung la o întâlnire foarte importantă.

Cu cine ? Pentru ce ?

Pentru clubul de cină de sâmbătă seara.

Trebuie să merg să fac niște cârnaţi şi cartofi.

Înţeleg, sunt pentru domnul Roth, nu ?

Da.

Sună bine ! Distracție plăcută !

Chiar mă voi distra. Vrei să vii şi tu ?

Nu.

Ar trebui să vii și tu, Martha, va fi distractiv.

Bine.

la niște cârnaţi !

Mulțumesc.

Îmi amintesc deseori acea dimineață de miercuri

în care trei bătrâni excentrici au intrat în restaurant.

Nu aveam cum să ştiu

ca existenţa lor îmi va influenţa profund viaţa.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei.

Cu moartea fiecărui membru al celui club,

mi-am dat seama cât de fragilă, de scurtă şi de prețioasă e viaţa.

Heinrich a murit la un an după Ricky,

iar clubul lor nu mai exista.

Însă nu îi voi uita niciodată.

De câte ori îmi spăl dinții strâmbi, revăd, chipul lui Nathan.

Acum nu-i mai pot privi pe oamenii bătrâni cum îi priveam

înainte de a-i cunoaște pe Nathan Goldwin.

Ricky Lombardo și Heinrich Roth.

Acum văd poveștile amuzante, fascinante și triste

care sunt scrise pe ridurile săpate pe fețele lor.

Uneori parcă îi văd așezați la vechile lor locuri.

Îmi e dor de ei.

Ați urmărit filmul artistic "Clubul micului dejun de miercuri"

Traducerea: ALFA OMEGA TV Adaptarea şi sincronizarea: MANU