All language subtitles for JEFF BECK - Documentary (2019) - Rom

Am ajuns acolo ca turist fiind
dus de o prietenă în 1966.

M-a dus acolo şi eu m-am tot
plimbat pe scena aia goală.

Atunci mi-am zis:
“Ăsta e cel mai faimos loc din Hollywood?

Eu n-o să ajung niciodată să cânt aici.”

Şi 50 de ani mai târziu am avut
propriul meu concert acolo.

E un chitarist neobişnuit,
un trubadur hoinar,

căruia nu-i place să se
repete, care şi-a asumat

mari riscuri tot timpul... a făcut-o
pe tot parcursul carierei lui.

E un chitarist care construieşte
maşini de mare viteză.

Am avut parte de o mulţime de
imbolduri să-l merg să-l văd pe Jeff

să-l ascult cântând şi
chiar să lucrez cu el.

Întotdeauna a fost un chitarist
interesant, ştii? E chiar unul grozav.

A avut atât de mult de oferit... a
reuşit să-şi croiască propria cale.

Muzica strânge oamenii împreună şi
dacă cineva reusesete aprinde fitilul

simţi că totul face bang şi gata.

El te făcea să te simţi,
ştii importantă şi gata să oferi ceva bun

Jeff la înregistrări
folosea efectul ying-yang,

pe care îl aducea la un nivel
total diferit când cântă live.

O parte a misticii lui Jeff se datorează
faptului că îi place să fie misterios.

Toate albumele lui
te fac să pluteşti într-o lume misterioasă.

O parte din aceasta se datorează faptului

că multe albume ale lui nu au voci pe ele.

I-am spus că e un fel de Pablo
Picasso al chitarei electrice şi

el mi-a spus:

“Eu cred că sunt mai mult
un Jackson Pollock.”

Şi tot ce-am spus a fost: "Touchez!"

E un artist atât de instinctiv şi e
atât de interesant să fii pe lângă el

pentru că pur şi simplu nu
ştii ce va face în continuare.

Aceasta nu e ceva pictat după nişte
note, asta e chiar muza în persoană,

iar muza îi spune ce va trebui să cânte.

Şi el o lasa să se întâmple aşa şi
să trecem la “Următoarea piesa!”

Pare că mereu se gândeşte la ceva,
că e un inovator.

Că întotdeauna întinde mâna spre ceva nou.

Jeff e un artist incredibil şi
am dintotdeauna o afinitate

pentru bărbaţii artişti
care pot găsi fantastic

femei fantastice care să-l
acompanieze pe drumul lui.

Jeff e tipul care a dus
instrumentul chitara în

cele mai îndepărtate
universuri ale chitarelor.

Şi nimeni nici măcar nu se apropie de el.

Toată lumea îl respectă pe Jeff.
E un muzician extraordinar,

şi şi-a dezvoltat o tehnică care
e atât de complexă încât e doar

o adevărată desfătare să-l vezi,
să-l auzi şi să-l simţi cântând.

El pare să converseze cu tine când
cântă, păcat că nu cântă şi vocal

Sună că niciun alt chitarist,
trăgând de note. Ştii?

A fost - şi e în continuare - cel mai
original chitarist din totdeauna.

ANII DE ÎNCEPUT ANGLIA

Mama mea cântă la pian, aşa că
fiind tot timpul pe lângă ea,

muzica era mereu în jurul meu.

Ori cânta la pian, ori mă baga în sufragerie

unde radioul era tot timpul pornit,
aşa că auzeam tot ce era nou.

Avea idei şi speranţe foarte stricte
în ceea ce privea cine voi deveni.

Mi-ar fi plăcut să cânt la pian,
dar postul era deja luat.

Aşa că aveam un motiv suficient de bun

pentru a nu mă mai aşeza niciodată
în faţa unui pian!

Mi-am zis doar: “Nu mai e loc
pentru vreu alt pianist.”

Nu simţeam că asta urma să fie destinul meu,
în timp ce legat de chitară,

nu a trebuit să-mi fac vreo problemă.

Şi asta chiar dacă la început
nu mă atrăgea prea tare,

mă făcea să-mi doresc să stau singur cu ea

şi să-mi revers sentimentele în ea.
Răspundea atât de uşor la atingere.

Radioul mergea şi mama se ducea
în bucătărie şi mă lasa să ascult

# Somewhere there's music
How faint the tune

# Somewhere there's heaven
How high the moon

# There îs no moon above
When love îs far away, too

Stilul de cântat al lui Leş
Paul era fascinant şi pentru că

pe orice program dădeam de fiecare
dată dădeam şi peste How High The Moon

Aşa că am alergat în bucătărie

şi am spus: “Mamă, cine e asta?”

Mi-a spus: “Am citit de tipul ăsta.
Ştie doar să facă trucuri pe corzi.

E un fals artist.” Şi eu am zis...
"Dar e interesant!"

Chitara electrică şi alergarea
aia pe corzi... era interesantă

Ea a spus: “Ei bine, s-a dezvăluit
faptul că nu poate cânta atât de repede

şi că totul e accelerat la imprimare”

Şi am spus: “Ei bine, îmi place soundul lui.

Nu contează că e accelerat."

Îi ascultăm şi pe cei de pe discurile
pe care îi ascultă sora mea.

Hound Dog. Rock Around The Clock. Asta
mi se părea că ceva rupt din rai!

Şi am început să analizez soundul
chitariştilor până în mici detalii.

Eddie Cochran avea un ecou
care făcea ca soundul

să dea senzaţia de sală
Cliff Gallup avea şi el acelaşi ecou.

Sunau atât de bine şi de puternic.

Odată ce l-am cunoscut pe Jeff
şi am vorbit ce el de cine l-a influenţat,

mi-a spus că i-a plăcut mult de tot
tipul care a cântat cu Gene Vincent,

Cliff Gallup.

Sora mea s-a dus la Sutton Granada să
vadă filmul The Girl can’t help it

iar apoi mi-a spus: “Trebuie
să mergi să-l vezi şi tu.

E cel mai uimitor film
Technicolor cu toate lucrurile

ce-ţi plac ţie, cu tot
ce ne place amanduora.”

Cu nişte prieteni m-am dus să-i văd
color pe Gene Vincent & Blue Hats

Mi-a schimbat viaţa. Era cel mai bun
film rock and roll realizat vreodată

Tot ce îmi plăcea părea să vină
din America - maşinile, muzica

Dar nu vedeam nici vreo posibilitate
să ajung vreodată acolo.

Vreau să spun că nu aveam bani deloc.

Sora mea a venit într-o zi de la şcoală

şi mi-a aruncat o bucăţică de hârtie
cu un număr de telefon pe ea.

“Uite numărul unui “tocilar”
de la şcoală care are şi el

o chitară cu aspect ciudat că a ta.”

Şi a fost de acord să meargă cu mine
cu autobuzul până în Epsom, unde

am bătut amândoi la uşă şi a apărut
un puşti cu o figură inocenta

care a răspuns la uşă şi
ne-a invitat să intrăm.

Ei bine, aşa a juns la mine acasă.

Desigur, pe vremea aia
locuiam cu părinţii mei.

Şi Jeff a intrat şi avea la el o
chitară electrică făcută în casă,

aşa cum şi eu aveam o
chitară făcută în casă.

Şi ne-am împrietenit imediat.

Am ajunssa fim aproape că doi fraţi, ştii.

A fost doar un lucru minunat să am găsit

şi pe e altcineva care avea acelesi interes.

Apoi a început să vină destul
de des şi ne petreceam timpul

şi ascultăm discurile
pe care i le puneam eu.

Avea şi echipament. Avea un
magnetofon şi alte “bunătăţi”

adică o colecţie excelentă de discuri,
o colecţie de-ţi lasă gura apă.

Aveam o amestecătură diversă de discuri
cu diferite stiluri de pe atunci.

A fost o sescoperire grozavă,

să găsesc şi o altă persoană
care era interesată ca şi mine

să bântuim magazinele de discuri
care importau discuri, să zicem,

Vee-jay - care era o mişcare din
Chicago a anilor cincizeci,

o mişcare de blues - spre
deosebire de restul de magazine.

Şi asta însemna că făceam
nişte adevarte pelerinaje.

Şi de la toţi acei chitarişti
din acea perioadă,

am învăţat multe datorită acelor discuri.

Aşa că obişnuiam să stăm acolo şi
să tot ascultăm părţile de solo.

Nu ne interesa cântecul,
nici cine cânta la chitară!

"Ce naiba a făcut asta aici?"
Înţelegi, asta ne tot întrebam?

“Cum de sună partea asta
ca un efect de ricoşeu?

De ce sună atât de incitant?”

El vroia să înţeleagă cum de puteau
să sune atât de impresionant,

atât de uimitor pentru că te
emoţiona, ca apoi să încerce

să facă pe chitară şi el acelaşi lucru.

Aveam un partener în ceea ce făceam,

aveam pe cineva care era în stare
să vină şi el cu nişte idei.

Când găseai ceva care sună
destul de impresionant,

vroiam să aflu şi ce altcineva
credea despre asta.

Eram cu adevărat dornici să
aflăm exact aceleaşi lucruri,

de pe discurile cu Gene
Vincent şi Ricky Nelson.

Aveau solouri de chitară foarte
tari făcute de James Burton,

şi unul dintre lucrurile pe care
ni le ceream unul altuia era:

"Care ar fi versiunea ta pentru My Babe?"

"OK. Dar care e versiunea ta?"

Părea să fie un fel de teren comun
de încercare pentru mulţi chitarişti

din acea perioadă să vadă cât de
bine ar putea face vreun solo...

Ricky Nelson - My Babe

Îmi plăcea să merg acolo. Acolo găseam
ceva ce era aproape de inima mea

şi de urechile mele, ceva
care mă lovea definitiv.

Cam aşa gândea toată lumea care ieşea
din şcoala de artă în anii ‘50

când rock and roll-ul începuse
să ajungă aici din America.

Mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult
faptul că era un loc unde puteai

merge şi învaţă să desenezi şi să
invrti elementele de bază ale artei.

La şcoala de artă am avut
parte de doi ani minunaţi.

Dar muzica m-a acaparat,
pentru că la mijlocul fiecărei săptămâni

ajunsesem să avem câte un concert
în oraşul unde locuiam

şi apoi s-a ajuns la două concerte
pe săptămână şi aşa mai departe.

Dar, din păcate, a trebuit să abandonez
şcoala înainte de absolvire.

Muzica era hobby-ul nostru şi aşa
am ajuns să devenim profesionişti.

Când au apărut Yardbirds, Eric a fost
persoana care a trebuit luată în calcul.

Îl aveau pe Eric, aşa că de ce mă
vroiau şip e mine? Nu înţelegeam asta.

Toţi vroiau să bne facă să
scoatem nişte hituri comerciale,

iar noi nu făceam vreo
muzică de natură asta.

Numele lui a fost adus ca fiind un
înlocuitor. Când am întrebat de ce

au spus că eu nu eram
atât de vital pentru “organizaţie”.

Aşa că m-am dus să văd dacă era aşa de bun
pe cât spuneau. Pe atunci cântă cu Tridents

Şi el folosea toate acele efecte
sonore şi mi-am zis: “Doamne!

Chiar merită să se renunţe la mine.
Sunt terminat".

De fapt, chiar m-am gândit
să mă las de muzică atunci,

pentru că mi-am zis: “Sunt în
meseria nepotrivită.” Înţelegi?

Dar, văzându-l pe Jeff, mi-am zis: “Ei
bine, e tipul potrivit pentru ei”

# Sick at heart and lonely... #

Mi-au plăcut mult de tot Yardbirds.
Mi-a plăcut Heart Full Of Soul...

.. şi stilul de cântat a lui Jeff
de sună ca un sitar.

Îl făcea un chitarist
cu un stil foarte distinctiv.

El nu urma calea nimănui altcineva,

era clar acolo, complet pe cont propriu.

Aveau în studio un cântăreţ la sitar,

care gândea muzica într-un fel de
semnătura temporală de 13 şi un sfert!

Şi ei îi tot spuneau: “Nu, e în 4/4”.

Şi i-am spus: “Adică e cam aşa”.

Aşa că i-am cântat octavă,
octavă G şi apoi i-am cântat...

Şi atunci am spus: "De ce naiba l-am
adus aici? Pot să cânt eu asta!"

Cred că a fost un pionier al
hard-rock-ului încă din prima zi.

Fcea nişte lucruri care nu
existau decât în mintea lui.

Când i-am auzit pe Yardbirds,
când l-am auzit pe Jeff cântând,

sună doarte diferit, chiar de atunci,
pentru urechile mele tinere.

Chitara lui avea un fel de sound

care era diferit de obişnuitele chestii pop.
Aveau ceva deosebit,

notele pe care le cântă,
îmi păreau foarte lirice.

Şi într-o lună, zburăm spre America!

Nu numai că ajunsesem în America,

dar am şi înregistrat în celebrul
studiou Sun pentru Chess Records.

Yardbirds - Shapes Of Things

# Shapes of things before my eyes

# Just teach me to despise

# Will time make man more wise? #

Shapes Of Things, o piesă uimitoare.
Îmi amintesc piesa foarte bine.

“Cum se face că a trebuit
să ajungem atât de departe

ca să obitinem soundul pe care ni-l doream?”

În Anglia, studiourile de
înregistrări nu au reuşit s-o facă.

Inginerii de sunet din
Anglia erau toţi puritani,

nu le plăcea nimic care
scârţia sau scrâşnea.

Le tot spuneam: "Lăsaţi să se audă
scârţiitul! Nouă nu ne pasă!"

Pe loc, când am auzit atunci redarea
piesei ne-am spus asta e...

Jeff venea la mine şi îmi
tot cânta primele frânturi

din piesă Shapes Of Things.

Şi când a ajuns la partea
de solo, mi-am zis,

“Asta e cel mai extraordinar solo”.

Ravi Shankar a jucat un rol
important în Beatles şi în altele,

şi obişnuiam să stau acasă
la Page să ascult ragas

şi pe Vilayat Khan şi Ravi
Shankar şi doar minundu-mă.

Cum ar putea fi adoptat asta
la chitară, aceasta tragere a

corzilor într-o asemenea măsură încât
să poţi reda o melodie doar aşa?

Munca pe care Jeff a depus-o în
Yardbirds a fost extrem de importantă

pentru grupurile bazate pe chitarişti,

pentru că avea o ureche incredibilă
şi că stabilise un standard uimitor,

şi, de asemenea, pentruca tehnică să
a fost, de asemenea, extraordinară.

Şi trebuie să spun, că atunci
când am auzit piesa asta,

am înţeles cu adevărat
de ce era capabil Jeff.

Yardbirds aveau un manager
chiar nebun Giorgio Gomelsky

şi îmi amintesc cât de mult s-a speriat
când m-a auzit cântând piesa.

Aburul oarca îi ieşea din urechi
când i-am cântat melodia aia.

“Asta e motivul pentru care
eşti în această formaţie.

Tu ai deschis nişte cai suprarealiste,
nişte cai avangardiste,

pentru chitara din această trupă.”

Giorgio era grozav, dar cred c a

s-a întâmplat ceva scandalos cu banii.

Nu ştiu. Tot ce ştiu e că eu n-am
scos niciodată nimic din asta.

Cred că i-am şi ameninţat că voi
pleca dacă trupa nu va scăpa de el.

Atunci a apărut Simon Napier-Bell
şi a acceptat să preia managmentul

şi în 5 minute Jimmy Page era şi el în trupă

şi în formula aia am ajuns pe
platourile de filmare pentru Blow-Up.

Şi nimeni nu ştia cum va fi, exact
ca în majoritatea filmelor,

nu ţi spunea cum va fi filmul cu adevărat.

Dar mi se spusese că Antonioni
era un mare regizor

şi puţin suprarealist şi mie asta
mi s-a părut a fi un lucru mişto.

Iar cecul de 3.000 a fost şi mai uimitor.

Nu cred că cineva din trupă

mai văzuse vreodată atât de
mulţi bani dintr-un singur foc.

Toţi au investit câte ceva în
magazine de fructe şi legume.

Magazine. Afaceri.

Eu am investit într-o
Corvette’63 cu parbrizul spart,

care pentru o persoană ca mine era
singurul lucru raţional de făcut!

ROAR MOTOARE

Aveam o prietenă în LA şi m-am
dus la ea, locul era mişto,

vremea era uimitoare.

Şi am lăsat toate alea ca să merg
într-un turneu cu Yardbirds.

Nu mai cantasem niciodată în America.

A fost un şoc, a fost cu
adevărat ceva de neimaginat

peste tot ceea ce credeam că va fi.

The Dick Clark Caravan Of Stars
era a adunătură de artişti

care urcau cu toţii pe scenă ca
să cânte două sau trei cântece.

Făceau turneele cu autobuzul.

Ştii, trebuia să fii un adevărat
amator se suşe din astea.

Adică erai pe drum şi dădeai
60 de concerte în 60 de zile.

A fost ceva foarte, foarte ciudat,
pentru că show-ul era o colecţie

de stele teenybop, cântăreţi foarte
tineri pentru un public foarte tânăr.

.. într-un autobuz care putea îngrozitor,

în care eram înghesuiţi între nişte
oameni care nu prea ne plăceau.

Nu ne înţelegeam de loc cu
restul distribuţiei din show.

Şi era doar o toaletă care era
înfundată şi care nu a funcţiona,

iar erau oameni care trebuiau să
doarmă în plasele pentru bagaje.

Dar Jeff nu a prins prea mult din asta
pentru că a plecat repede de tot,

după doar câteva spectacole.

După vreo două concerte, mi-am zis:
“Mă sinucid dacă mai trebuie să cânt

cele 15 minute pe scenă, cântând
două hituri plus încă una.”

Asta era tot. Tot show-ul era
doar o schimbare rapidă.

Fiul lui Jerry Lewis a fost în acel
turneu, Gary Lewis & Playboys,

şi mi-am zis: “Asta e America
de mijloc cea adevărată.

Noi le spuneam oamenilor că facem
parte din asta. Şi nu era aşa."

Yardbirds erau pe drumul de a-şi distruge

o adevărată cariera, înţelegi?

Şi s-au aruncat în această ridicolă
cutie cu diverse amestecuri.

L-am chemat pe Jim în camera mea şi
i-am spus: “Jim, am simţit ororile.

Uite chitara mea. Tu vei prelua
conducerea trupei de mâine.

Nu am de gând nici măcar să-mi chitara
înapoi”. Şi asta a fost sfârşitul.

Fără iubită, fără Yardbirds, fără nimic.

Aveam doar Corvetta mea parcată
lângă casa mamei mele,

aşa că eram liber să visez din nou.

Jeff Beck Group - Shapes Of Things

# Shapes of things before my eyes

# just help me to despise

# Will time make men more wise? #

Eu şi Jeff ne-am întâlnit la Sheffield
Mojo pe când făceam circuitul

de concerte bătând autostradă, când
cântam cu primul meu grup The Birds.

Ne înţelegeam chiar foarte, foarte bine,

şi îmi povestea despre
concertele avute cu Yardbirds

şi atunci mi-a spus, ei bine: “Dacă
nu vom mai fi membri în trupele

în care suntem acum poate într-o
bună zi vom lucra împreună”.

Unul din lucrurile bune din perioada
Yardbirds de care mi-amintesc e ca

o dată revenind dintr-un turneu de
undeva din nord, pe la 2 noaptea,

m-am oprit în faţă la Cromwellian Club
şi le-am spus celor din Yardbirds:

"Nu există nimic care să mă împiedice
să intru chiar şi singur acolo".

Tipul de la uşa mi-a spus: "Jeff!
Mă bucur să te văd revenind".

În noaptea aceea, acolo, nu se
întâmplă nimic interesant în club.

Se cântau nişte discuri Motown şi eu
îmi ziceam: “Cat de trist e totul.

“Uite stau de unul singur
cu o bere în faţă.”

Mai era un tip singur într-un
colţ şi ăla era Rod Stewart!

Am vorbit puţin cu Jeff şi el mi-a
a spus că îşi formează o trupă,

căci tocmai îi părăsise pe Yardbirds.

Şi eu rămăsesem fără muncă şi cred că
am menţionat şi că Woody era liber:

“Şi-a pierdut şi el locul de muncă.”

Deci, eram trei muzicieni fără muncă
de muncă aşa că am format o formaţie.

Colaborarea sa cu Rod
Stewart e deja legendară,

adică, unul dintre cele mai bune lucruri
pe care Rod le-a făcut vreodată,

a fost colaborarea cu Jeff pe albumul Truth.

Era vocea lui gajaita care era atât de

rar întâlnită la un vocalist alb.
Şi asta mi-a plăcut la el.

# Leţ me love you, baby

# You're driving my poor heart crazy

# Leţ me love you, baby

# You're driving
my poor heart crazy... #

Trupa era cu Micky Waller, cu mine la bas

şi Jeff la chitară,

Lăsasem găuri şi spaţii unde să fie băgată

vocea lui Rod în sonoritatea
aia crudă a sa...

Jeff preţuia cu adevărat
vocea lui Rod, ştii,

şi avea mare grijă la toate lucrurile
care se putea băga în acele spaţii

# Oh, yes, you do, darling
Every time I see you

# Oh, baby, when you walk, you know what?

# You shake just like a willow tree

# No, I know, I know, I know... #

A crezut în mine, chiar a crezut.

A vrut un cântăreţ
potrivit pentru trupă aia.

Avea o voce atât de...

.. vitală în cadrul trupei

că nu mai aveai nevoie şi
de vreo chitară ritmică.

Spectacolele virtuoase ale lui
Jeff sunt legate de vocea de blues

a lui Rod de pe acel album. A fost
clar un album de o mare influenţă.

Albumul Truth avea pe el piesele Rock
My Plimsoul şi I Ain’t Superstition

E într-adevăr Jeff Beck-ul meu preferat
din punct de vedere stilistic!

E mai mult un fel de rock and
roll ce te izbeşte în faţă.

Jeff nu vroia doar să cânte

ceea ce Muddy Waters şi
Howlin' Wolf cantaseră.

Vroia să dea pieselor o culoare
mai de Chicago şi mai electrică

şi s-o scoată din acea structură de
bază în care erau compuse, ştii,

şi electrizându-le, să facă
cât mai multe aranjamente.

Chiar dacă melodiile erau
clar de blues în 12 bare,

am aranjat piesele să
sune cât mai interesant.

- Bine, haideţi să mergem.
- Nu vreau să le cântăm la unison,

Vreau să le cântăm în armonie.

Le facem aşa cum vrei tu.

O să încerc să cânt
după cum cânţi tu la chitară.

Dacă ţi se pare că sună
prea sus, opreşte-mă, bine?

Rămâi cu vocea cât mai în spate.

Mickie Most, nu voia să audă de loc de Rod.

El mi-a spus: “Tu eşti artistul.
Numele tău e pe coperta discului.”

I-am răspuns: “Nu, nu.
Nu mă interesează asta.

Mă interesează că fac parte dintr-o
mare trupă de rock sau de blues.”

Micky era interesat însă să facă
bani cât de repede se putea

şi ne vroia să fim trupă de pop,
ştiţi, spre marea noastră disperare,

pentru că noi nu vroiam
de loc să fim aşa ceva

El nu vedea niciun rost că eu să fiu
în trupă aia. Vroia că Jeff să cânte

# You're everywhere and nowhere, baby

# That's where you're at

# Going down a bumpy hillside

# In your hippie hat... #

De ce oare era o vedetă
pop atât de reticenţă?

Presupun că era aşa pentruca nu a
vrut niciodată să fie o vedetă pop.

Nu ştiu cum de a apărut piesa aia.

Cred că din cauza, dacă vreţi, unei
presiuni din partea lui Mickie Most,

de a încerca să scoată un hit. Dar
cred că foarte, foarte repede

şi-a dat seama că nu asta era
ceea ce Jeff vroia să facă.

Alta era absolut alegerea lui.

Dar piesă asta a oferit multor
alţi oameni o plăcere enormă!

Mult mai multă plăcere decât
a simţit el vreodată.

Era ca şi cum ţi s-ar cere
să porţi o rochie roz

şi stai în picioare pe puntea de sus
a unui autobuz pe Oxford Street!

M-a încadrat cu această
jenantă melodie pop care

nu mă reprezenta pe mine. Dar, de-a
lungul anilor a început să-mi placă

pentru că i-a făcut pe
oameni să se simtă fericiţi.

Jeff, cred, l-a întrebat pe Mickie
dacă aş putea cânta eu piesa aia,

dar Mickie i-a spus că nu.

Aşa că mă poţi auzi urlând şi
pe mine în background, în cor.

# Anywhere you go, now, baby

# I see your sun îs shining

# But I won't make a fuss

# Though it's obvious... #

Şi când tocmai îţi ziceai că
în sfârşit ajunsesei undeva,

îţi dădeai seama că erai cam
la vreo şase luni distanţă!

Am năvălit în biroul lui Mickie Most,

şi ne-am cam certat din cauza refuzului lui.

Peter Grant era şi el acolo şi îmi zâmbea.
Îmi venea să...

de parcă zâmbetul lui
spunea: “Dă-i şi-o palma,

ar trebui să ştie care e
locul lui”, adică Mickie.

La scurt timp după aceea, trebuie să
fi discutat cu Mickie şi i-a spus:

“Uite, Jeff a fost în Yardbirds
şi şi-a deschis deja

o uşă în America pentru el însuşi
şi pentru trupă cu care cântă.

Şi acum acolo este e o
puternică scena underground.”

Apăruseră Steppenwolf, radio
FM se dezvoltase teribil.

Existau locuri unde se cântă, era
presa şi erau şi posturi de radio,

şi, ştii, ai putea construi o trupă
cu care să vii şiş a faci turnee.

Aşadar, îmi amintesc că a fost uluitor
când eu şi Woody am trecut peste

podul Brooklyn pe canapeaua din
spatele unei limuzine cu Peter Grant,

ca manager. Adică, parcă eram în rai.
"Iată-ne!"

Am făcut un turneu de cinci luni. A
fost greu, dar şi foarte distractiv.

Când am ajuns în America, am cântat
în deschidere la Fillmore East.

Adică am sărit direct în abis!

Atunci a fost celebra noapte în care
Rod n-a urcat pe scenă. S-a ascuns.

Aia a fost noaptea în care
m-am ascuns în spatele amplificatoarelor

povestea e absolut adevărată -

pentru că am realizatca: “Sunt
în America, în New York,

şi eu încerc să sun ca un vocalist
negru şi în sala or să fie

o mulţime de negri care vor arunca
cu fel de fel de lucruri spre mine.”

"Haios! Dar sună fals!" Dar iată-mă
pe scenă în faţă cu o mulţime,

şi a fost începutul unei
cariere minunate, minunate.

Am înnebunit sală. I-am făcut pe
Greatful Dead să plece de pe scenă.

Robert Shelton de la New York Times
ne-a făcut o cronică grozavă.

Peter Grant m-a sunat la şapte
dimineaţa şi mi-a spus:

"Ai citit cronică?" I-am spus:
“Nici nu vreau să aud de ea”.

El a spus: “Nu, nu, e chiar uimitoare”.

Mi-a citit-o, despre piesa Pinter,
despre interacţiunea mea cu Rod...

Şi am citit-o şi apoi mi-am
zis: “Bine, şi acum ce facem?”

Am reprodus-o şi am trimis-o mai departe,

către presa din toate locurile de
pe drumul spre Coasta de Vest,

aşa că, când am ajuns la
Fillmore West, deja spărsesem

scena muzicală americană,
ceea ce a fost fantastic!

Am decis cu toţii să încercăm
să compunem nişte cântece,

aşa că eu şi Ronnie am stat ore
în şir în apartamentul mamei lui

cu o bucată de hârtie albă în fată

până am scos o sticlă de
vin şi am terminat-o.

De abia după aia am putut compune
o melodie numită Plynth.

# I've woken up on mornings such aş this

# And thought exactly the same
aş I'm thinking now

# Every night for a year, I've slept alone

# My cold, damp room looks worse than me

# I got a fear of death
that creeps on every night

# Just like water down the drain,
I'm wasting away

# And, oh, doctors can't help
the ghost of a man that's me... #

Plynth e o piesă de care sunt foarte mândru,

pentru că a fost una din compoziţiile
mele la care am scris şi cuvintele.

"Moisture from the ocean fills the sky

"Falls back down to the ground
as time goes by."

# Like moisture from the ocean
fills the sky

# Comes on down the ground
as time goes by... #

Eram mândru şi se partea de bas, de
tobe şi de chitară şi de voce gajaita

Şi de partea de pian cântată de Nick.
A fost o combinaţie magică.

Şi pentru mine a fost o onoare să
fiu în acea trupă, să fiu sincer,

alături de Micky Waller, Nicky
Hopkins şi Ronnie Wood.

A fost untradevar o trupă grozavă.

Când te gândeşti acum cât
timp a fost asta şi ce impact

trebuie să fi avut atunci, căci
totul era atât de unic şi original.

Tryth şi Beck-Ola au fost nişte albume
care s-au remarcat cu adevărat,

şi au fost un fel de puncte de
referinţă că discuri de rock and roll.

Cu siguranţă au fost două
manifeste mari pentru acea vreme.

Soundul acelor discuri sunt cu siguranţă...
şi le folosesc

în continuare că puncte de referinţă
şi pentru ceea ce încă fac şi azi,

pentru că nimic nu sună
ca acele înregistrări.

Şi am avut norocul să-i văd
Live de două sau trei ori,

Şi erau fost cu adevărat interesanţi.

Şi nu ştiai niciodată cu siguranţă
dacă avea să apară sau nu şi Jeff.

Adică, câteva dintre poveştile
despre cum plecă chiar în mijlocul

unui turneu, asta era, ştii,
o adevărată lovitură grea.

Înţelegi? Dar aşa era Jeff.

În acel moment a existat o
ruptură între mine şi Rod.

Nu mai ştiu de la ce a apărut.

A dat naştere unui pic de îndoială
şi nu aveam nici-o garanţie

că va fi şi un turneu următor.

Am văzut acel mare festival
trecut în calendarul nostru.

Eram nervos în legătură cu asta. Mi-am
zis: “Nu suntem pregătiţi pentru el

Nu suntem pregătiţi să apărem pe aceeaşi
scenă cu Sly & The Family Stone.

Woodstock-ul era la două săptămâni
distanţă când Jeff Group s-a spart.

Mi-am zis:"Mare păcat, căci urmă un
mare festival în câteva săptămâni”

Era Woodstock!

Jeff a dispărut. În toiul nopţii.
A doua zi dimineaţă nu mai era.

Şi am primit un telefon:
“Jeff a plecat acasă.”

Când am văzut filmul, mi-am zis:
“Mulţumesc Doamne pentru integritate”

Slavă Domnului că o mică
păsărică mi-a şoptit:

“Nu o face” căci nu eram
pregătiţi pentru aşa ceva.

Aşa nu am rămas întipărit în mintea nimănui

că aveam vreo legătură cu ce s-a cântat
acolo. Am făcut ceea ce trebuia!

Ar fi putut să ne explice şi
atunci poate ar fi avut sens.

Dar sunt de acord şi mă
bucur că nu am făcut-o.

Şi aşa încă o dată, mă întorceam
din nou acasă la mama!

Nu era de loc mulţumit de
succesul pe care îl avea

Şi dintr-o dată, iarăşi nu mai discuta
cu nimeni despre muzică şi chitara

Prefera să vorbească despre
filmele care îi plăceau, ştii,

şi cu siguranţă despre maşinile lui.

Bunica mea mă ducea la cinema
şi aşa am ajuns să văd

un film numit Banda maşinilor rapide

Bunica s-a speriat şi a spus: "Oh,
filmul ăsta nu e de loc potrivit"

deoarece avea cuvântul “bandă” în titlu
aşa că ea a zis: “Bine, să ieşim.

Să ieşim din cinematograf şi să
revenim când începe filmul următor.”

Eu m-am agăţat de scaun.

Secvenţa de început arată aceste
două maşini de viteză care concurau

pe o stradă cu rotile urcate pe
trotoare şi am fost impresionat pe loc.

Pentru un film de categoria
B, era ceva destul de absurd.

Mă mai uit din când în când la el
pentru că a avut un impact aşa mare.

Haide, Johny, hai mai repede!

Maşinile de viteză au fost întotdeauna
pasiunea lui, încă de când era mic

Şi apoi a început să
construiască şi el unele.

Modul în care spunea de multe ori
că muzica şi chitara e meseria lui,

iar asta e distracţia lui, când
se întoarce acasă din turnee.

S-a jucat cu maşinile lui, dintodeauna
de când îl cunosc, înţelegi?

Cred că prima dată când am
fost la el acasă, capote de la

Corvetta lui era ridicată
şi el era băgat sub maşină!

Faptul că Jeff construieşte acele
maşini şi faptul că o face

atât de bine, îl face, cred, un om cu
două pasiuni, chitara şi maşinile.

Ţi se ascut simţurile,
pentru că tu ai construit-o.

Şi chiar dacă am şi o maşină
construită profesional,

tot îmi vine des să conduc o maşină
veche, un Ford sau poate un Chevy

care nu se mai conduc că modelele
astea noi şi să trec peste dealul ăla

şi asta s-o fac cu maşina decapotabilă,
ştii... cu doar

30 mph pe o pantă lină, cu înclinare
uşoară şi aşa am ajuns în vârf

şi maşina a început să se îndrepte
singura spre şoseaua cu trafic intens

fără ca eu să mai ating volanul.

Am tras de volan în direcţia opusă şi totuşi

l-am lovit frontal pe bietul
om din acel Morris Traveler.

I-am rupt picioarele, iar eu fata.
Răni la spate, răni la picioare.

Am fost dus ln Spitalul Maidstone General,

unde doctorii au fost uimitori,
pur şi simplu incredibili.

Era unul vesel care obişnuia să
vină să mă radă şiş a-mi aducă ceai

Mă vindecam rapid şi el s-a hotărât
într-o zi să-mi aducă un ziar muzical

ROD CREDE CĂ NOII FACES
NU VOR FI ŞI SMALL (mici)

Şi cu un accent scoţia mi-a spus:

"Prietenul tău te-a lăsat
şi s-a alăturat celor din Faces."

Nu-mi trebuia să aus aşa
ceva chiar în acel moment.

Cred că cea mai mare problemă pentru Jeff

era să găsească pe cineva
care să fie faţă trupei

şi care să se potrivească cu adevărat
cu ceea ce făcea el la chitară.

Avea, ştii, probabil
unul dintre cei mai buni

solişti vocali din acea vreme în trupă să,

şi cât a durat trupa aia? Doar câţiva ani.

Rod Stewart era grozav, dar, ştii,
de cele mai multe ori era cam...

şi cred că unul dintre motivele pentru
care a ajuns să fie atât de mare

e că interpreta muzică foarte
corect sau pur şi simplu avea

energia potrivită sau orice altceva.

Am ajuns la Epic la mijlocul anului '72,

iar albumul ăla cu portocala
ieşise cu câteva luni mai înainte.

Numele albumului era Jeff Beck Group,

dar cu toţii intodeauna la albumul
ăla ca fiind Album Portocaliu

pentru că pe coperta era
fotografiată o portocală.

Am început să caut
instrumentişti care să poată...

de exemplu un toboşar care putea...
întotdeauna eram concentrat pe toboşar

El dădea viaţa trupei, el e forţa motrice.

Adică dacă găseşti toboşarul potrivit,
eşti ca şi pregătit pentru viaţă!

Evident, am pierdut obiceiul
de a ne contacta regulat, dar

când l-am văzut pe Jeff, era că
intodeauna foarte mândru de nouă trupă.

Ilntotdeauna se bucura de noii
toboşari pe care îi găsise.

Mi-a spus: “Îl am în trupă pe
tipul ăsta pe nume Cosy Powell.

"Ascultă ce poate face!"

Mi-a plăcut Cozy. L-am ales
dintre 20 de toboşari.

Secretara lui Micky Most
organizase audiţia şi mi-a spus:

“Jeff, ştiu că eşti în întârziere,
dar nu mai trebuie să cauţi.

Acolo e fratele tău!”

- Arată la fel ca mine - acelaşi păr, ştii.
- Ok, Jeff, eu sunt Cozy.

I-am răspuns: "Deci?" Şi el
a început să bată la tobe.

Şi i-am văzut pe cei care aşteptau
să cânte împachetându-şi cinelele!

Îşi împachetau lucrurile.
Şi-au dat seama că asta era.

Şi atunci Max Middleton a venit cu
ideea să cânte o melodie simplă,

o chestie de blues, ceva de genul ăsta.

Şi el a spus: "De ce să nu
încercăm vreo trei melodii?"

Şi deodată erau trei melodii.

Una era o contramelodie,

iar a treia cobora ei deasupra piesei.

Şi a ieşit ceva ca un fel de cacofonie

Am zis că a meritat încercarea

Steve Cropper (Producător) mi-a spus:
"A ieşit ceva cu adevărat uimitor"

pentru că făcusem acele părţi
individual şi apoi le-am suprapus.

Şi nu le ascultasem amestecate,
le-am făcut pe fiecare individual,

pentru că dacă aş fi auzit
chitară de pe numărul unu,

nu aş mai fi putut să cânt contra ei.

Şi când am urcat în cabină şi le-am
auzit pe toate trei împreună, ştii,

a fost: “Haideţi să-i cumpărăm
ceva de băut lui Max pentru asta.”

Cred că nu e nicio îndoială că piesa
aia Definitly Maybe a deschis drumul

spre Blow By Blow...

.. cu un mic ocol. Cu Jeff,
există întotdeauna un ocol.

# Looking for another pure love

# In my life... #

Ei bine, întotdeauna ne-a plăcut să
cântăm şi pe muzica altor persoane

fără să ni se menţioneze
numele pe coperta albumului.

Adică, cum ar fi şi chestia aia în
care Stevie Wonder strigă: "Jeff!"...

.. adică piesa Looking
For Another Pure Love.

Fă-o, Jeff.

Şi e de fapt chiar grozav
când se întâmplă aşa ceva,

dar cred că îmi place că eu şi Jeff
să cântăm pe discuri unde suntem doar

un fel de agenţi misterioşi şi îmi
place ideea că cineva e atât de

capabil să mă identifice pe
mine prin ceea ceea ce cânt eu.

Casa de discuri a lui Stevie avea
nevoie ca el să facă ceva deosebit.

Iar eu în momentul ăla nu aveam
nimic de făcut Cel de la Epic a zis:

"Ce s-ar întâmpla dacă te
băgăm în studio cu Stevie?

Eu de abia aşteptam să se întâmple aşa ceva.

Deci, înţelegerea a fost ca să
cânt pe câteva piese de pe Stevie

albumul Talking Book a lui Stevie şi
el va compune câteva piese special

pentru mine dintre care
una să fie Superstition.

El mi-a spus: “Ce zici că noi să
cântăm un cântec despre superstiile

despre care tu ştii care ceva, dar
americanii poate că nu ştiu?"

Am spus: “Păi, noi nu trecem pe sub
vreo scară pentru că aduce ghinion.”

Şi am mai spus: "Dacă spargi o oglindă,

asta aduce ghinion timp de şapte ani.”

Am început să bat la tobe într-o pauză.
El please să mănânce de prânz,

şi când s-a întors a început să
bată din palme după ritmul meu.

Eu i-am spus: “Steve, nu sunt...
eu nu sunt bateristul.”

El spune: "Bine, dar acum eşti. Nu te opri."

Şi el a pus mâna pe clavinet şi a
început să cânte după acel ritm.

Şi mi-am zis: “Hristoase, bat
la tobe pentru Stevie Wonder!”

A fost chiar mişto, chiar dacă era
un lucru simplu pe care îl cântăm.

Şi Steve a spus: "OK, vom
imprima pista asta".

Pentru că începusem să mă încurc cu
toate umpluturile şi alte chestii.

Apoi el s-a aşezat la setul de tobe
şi a cântat aceeaşi pistă pe care

bătusem eu la tobe. Dar mult mai bine.

Şi a făcut loc pentru o intrare
pentru o măsură de cinci acorduri

şi apoi a intrat direct şi a
făcut tot el şi linia de bas.

Asta a fost.

Când a apărut şi acea linie de bas,
toţi din studio au căzut în fund.

Apoi a pus şi versurile, nişte versuri
dure şi aşa cântecul a fost gata.

# Seven years of bad luck

# The good things in your past

# When you believe în things
that you don't understand

# Then you suffer

# Superstition ain't the way

# Hey-hey, hey... #

Fiule, fă-ţi treaba!

Şi apoi, când banda demo a ajuns la
Motown şi Berry Gordy a auzit-o,

a spus: “Asta e cea mai bună piesă
pe care ai scris-o vreodată.”

Aşa că a ieşit single-ul lui
Stevie şi a ajuns numărul unu.

Şi e cred cel mai mare vânzător cu
single-urilor sale din toate timpurile

Şi a mers OK, pentru că era o
versiune mult mai bună decât

cea pe care am făcut-o noi... cred.
Noi am făcut o versiune heavy metal.

Dar nu cred că i-a pasă lui
Stevie prea mult de asta.

Când am auzit versiunea Stevie Wonder
a acelei melodii, cea definitivă

a acelei melodii, ştii,
nimeni nu s-a mai atins de ea

că nu cumva să sune ca o piesă
măcelărită de vreo trupă de bar.

Nu se putea face aşa ceva cu Jeff Beck.
Nu se putea.

Jeff a scos versiunea lui
cu noua lui trupă (ex-Vanilla Fudge)

şi piesa a rezistat şi ea în topuri.

Adică, băieţii din trupa sunau ca fiind
foarte incitaţi să cânte împreună

Îi văzusem pe Fudge de trei, patru ori

şi mă impresionaseră tare de tot.
Sunau tare de tot!

Superstion cu Beck, Bogert & Appice

# Very Superstition #

# Writings on the wall... #

Poate neştiind că Stevie compusese
piesa supremă pentru o formulă de trio

pentru că toba de contrabas pe care a
folosit-o Carmine a fost perfectă.

Timmy era prea ocupat cu acordurile de bas.
Cine mai putea fi adăugat?

Amândoi cântau vocal, aşa că aveam
doi vocalişti, basist şi toboşar.

Gata! Lista e completă.

# .. you'll get along

# Going ouţ the door!

# Things you don't understand

# You suffer

Vreau să spun, există o anumită
cantitate de "futu-i" transmise

în tot ceea ce face Jeff.

Şi cred că există o doză
foarte mare în acea melodie.

Dar, din păcate, nu am mai putut să
aducem nicio melodie la acel nivel,

la acea calitate. Aşa că nu a existat
niciodată un album potrivit.

Am făcut turnee şi am înnebunit oameni
veniţi în parc să ne vadă. A fost minunat.

Am cântat la Crystal Palace şi erau
fete care înotau peste baltă aia

ca să ajungă în fata scenei. A fost minunat!

Ne-am zis: “Suntem pe drumul potrivit.”

Şi am primit un răspuns ridicol de bun.

Dar apoi parcă ne-am blocat mental

Nu reuşeam să compunem piese foarte bune.

Au scos şi un al doilea album dar
care s-a stins destul d erepede.

Managerii diecaruia au trebuit să se
strângă, să declare divorţul trupei

Casa de discuri nu a avut o
mare parte în ruperea aia.

Eram nişte simpli observatori, spectatori.

A explodat, ştii? Din
păcate, asta s-a întâmplat!

El nu era de loc omul care vroaia să
fie o stea rock, toată treaba asta.

El putea fi fidel doar
artei sale şi totuşi...

Putea pleca acasă lăsând totul baltă,

să lucreze la maşinile
lui, să locuiască la ţară,

şi aşa cred că a găsit un echilibru
foarte bun între cele două chemări.

Lucrăm la o epavă de maşină
rămasă după un accident din ‘69,

şi aveam un radio cu tranzistori
care cânta lângă mine.

Stăteam întins pe pământ
lucrând la vreo osie din spate

sau orice altceva şi apa de
ploaie se scurgea pe lângă mine,

şi mi-am siz: "Sunt într-o rigolă.
Am ajuns înapoi într-o rigolă!"

Şi apă aproape că mi-a luat radioul.

Şi era McLaughlin care cânta ceva de
pe Jack Johnson, acel album uimitor.

Miles. Vreau să zic, doamne
te rog, e un lucru minunat.

Şi apoi l-am auzit pe
McLaughlin făcându-şi intrarea.

Şi ăla a fost momentul în care am
încetat să lucrez, am intrat în casă,

mi-am luat o ceaşcă de ceai...
şi am continuat să ascult.

Şi asta a fost. Mi-am zis doar:
“Acum iată o uşă deschisă.

Asta vreau să fac."

Să mă concentrez doar pe chitară

şi să neg necesitatea
existenţei vreunui vocalist.

Nu mai avea nici un rost să tot bat lumea

încercând să găsesc un alt Rod Stewart.

Ce adunătură minunată de muzicieni -

genialul Max Middleton
la clape la tastaturi...

Richard Bailey şi Phil Chenn la tobe şi bas.

.. iar discul era produs de
George Martin la Air Studios!

GEORGE MARTIN: Eu am venit cu ideea
titlului albumului Blow By Blow,

deoarece cuvântul “Blow (lovitură)”
înseamnă multe lucruri.

Dar eu îl foloseam în sensul jazz-ului.

Când faci un extempore bit (o adunătură
instantanee) dai o lovitură.

Trebuia să vezi bucuria
de pe chipul lui George

când a descoperit cât de
mult ne vom distra...

Jeff şi cu mine ne-am întâlnit
şi el m-a invitat la studio,

şi mi-a spus că George chiar l-a lăsat

să cânte şi să facă tot ce dorea,
iar el înregistra toate lucrurile

şi că apoi va realiza versiunea finală.

Că George era cineva care
înţelegea cu adevărat

perfecţiunea interpretării lui Jeff

şi cât de diferit şi cât de
deosebit era de oricine altcineva.

George Martin a înţeles cu adevărat
că Jeff era un muzician serios.

Nu era un producător cu o
viziune singulară pe care

vroia s-o impună.

Şi nu cred că cineva putea avea mult noroc

să-şi impună viziunea în faţa lui Jeff.

GEORGE MARTIN: Ei bine,
Jeff putea fi temperamental

dar niciodată n-a fost vreo mare problemă.

Adică, dacă se simţea frustrat

pentru că nu putea obţine ce-şi
dorea se supără rău de tot,

o dată a aruncat chiar cu cu chitara
în studio la un moment dat.

Dar, ştii, oamenii sunt temperamentali.

Şi e în regulă să-şi elibereze “aburii.”

Atâta timp cât nu-şi eliberează
aburii asupra mea, totul e bine.

Nu am avut probleme. Ne-am
înţeles foarte bine.

Îi place să exploreze chitara şi când aude

ceva care îi atrage urechea
sau îi dă o idee nouă,

el cauta să-şi adâncească urmărirea ideii.

John McLaughlin îmi cam dădea
cu piciorul în fund pe atunci.

Şi în asta Mahavishnu Orchestra
a jucat un rol important.

Jeff a spus întotdeauna că
Mahavishnu Orchestra era -

şi încă o consideră un Holy Graal.

“Ei m-au inspirat să încep să împing
lucrurile spre nivelul următor.”

Piesa care are o parte din acea idee
legată de Mahavishnu e Scatterbrain

Începe ca o explozie schizofrenică
pe care am avut-o odată

când eram nervos în cabina
de probă de la studio.

Cu două secunde înainte de a continua
imprimarea am descoperit o chestie

şi Max fiind nenorocitul care
poate fi câteodată, a spus,

“Ştii ceva legat de acordurile astea
enervante pe care le cânţi acum?”

Am scris şi eu câteva
acorduri să meargă cu ele."

Apoi a spus: “Dacă ridici totul
pe chitară cu un semiton,

pot face o pistă din ea."

Şi înainte să ne prindem,
am avut piesa asta.

Da, e... Aşa e... E o
chestier tare, melodia aia.

Se îndepărta tot mai mult
de rock-ul pe care el

îl făcuse şi vroia
să se deschidă către ceva mai melodic

şi cu un unghi mai moale şi mai jazzy.

Lui George i-a plăcut mult piesa şi a
început să facă aranjamentele pentru clape.

A fost o reuşită dovadă
de creativitate spontană.

Când i-am sugerat să folosim o
orchestră să imprimăm piesa asta,

cred că a fost luat prin surprindere.

Pentru mine, a fost un
lucru destul de riscant,

pentru că Jeff nu mai făcuse aşa
ceva până acum şi m-am întrebat dacă

publicul va putea accepta faptul că
Jeff lucrează şi cu o orchestră.

George era deschis la orice şi era cel
mai încurajator şi mai amabil tip.

Şi, dragă, a scos un sound grozav.

‘Couse We’ve Ended Aş Lovers e pentru
mine cea mai importantă piesă.

Vreau să spun, că Jeff e în
momentul să liric cel mai frumos.

Sigur că e o compoziţie a lui Stevie
Wonder şi asta trebuie subliniat.

Când am auzit acel album,
mi-am zis doar: “Oh, wow.”

Vocea ei era ca un rău
cristalin care curgea.

Şi am început să cânt
‘Cause We Ended Aş Lovers,

melodia pe care o cantă Syreeta.

Max Middleton a spus:
"Cat de frumoasă e. Ce piesă e asta?"

Şi el a spus: "De ce nu facem piesa
asta ca pe una instrumentală?"

GEORGE MARTIN: Jeff e o persoană uimitoare,

pentru că poate scoate cele
mai incredibile sunete

dintr-o chitară electrică.

Chiar şi după ce o aruncase în studio,

a ridicat-o, a gâdilat-o niţel şi tot
putea scoate nişte sunete grozave.

El foloseşte chitara pe post de voce.
El cântă cu chitara.

Şi nu cunosc niciun alt chitarist că el.

Blow By Blow a avut succes
imediat de la lansare.

Adică, chiar a decolat că o rachetă.
A urcat în toate topurile.

Se pare că o mulţime de fani de-ai
lui Jeff Beck parcă aşteptau

un album în care să-l audă
cântând maxim la chitară.

Max şi George, erau parcă cele două
boabe de mazăre într-o păstaie

datorită gradului lor de
muzicalitate la clape.

Max a ieşit cu acele acorduri răsucite.

Semănau cu cele din Goodbye Pork Pie
Hăt, ştii, a lui Charlie Mingus.

Goodbye Pork Pie Hăt, compusă
de Charles Mingus, era o odă

adusă marelui saxofonist Lester Young.

Şi se remarca că fiind o
piesă cu ceva foarte special

şi diferită, ceva total
neaşteptat din partea lui Jeff.

Şi după ce am terminat, a fost o
tăcere de moarte. Am spus “Oh.”

Şi George a... s-a auzit butonul
mişcându-se. Şi a spus: “A fost extra”

VERSIUNEA DE PE ALBUM

Şi în ziua de azi le spun oamenilor:
“Băiete, dacă vrei să înveţi chitară,

învaţa toate gamele şi
arpegiile şi toate astea,

dar în primul rând trebuie
să înveţi două solo-uri,

şi ambele sunt relativ uşoare de
învăţat, pentru că sunt lente -

Goodbye Pork Pie Hat On Wire şi
‘Cause We Ended Aşa Lovers.”

Pentru că acolo e... acolo e ceea ce simţi!

Am primit o scrisoare: “Dragă Jeff Beck,

versiunea ta cu Pork Pie Hat
m-a dat pe spate”.

Era semnată Charles Mingus

Şi atunci am simţit că avem lumea
la picioarele noastre, ştii?

Simţeam acum că putem face orice dorim.

Jeff e ca un muzician rock’n’roll
care înţelege jazz-ul

Deci, aşa ceva e ca un animal foarte rar.

Ne-am dus să vedem Mahavishnu
Orchestra în Zurich.

Şi noi cântăm tot acolo şi am ajuns
să ne întâlnim la un party în hotel.

Ne-am distrat extraordinar, înţelegi?

Aşa am ajuns să-i cunosc pe
Mahavishnu Orchestra - McLaughlin,

Jan Hammer, Billy Cobham, Jerry Goodman
şi a fost pur şi simplu uimitor.

Şi aşa am ajuns, pe bune, să avem
între noi un contact excellent şi la

fel şi un dialog pentru că într-adevăr
aveam foarte multe în comun.

Jan mă cunoştea deja. El a spus:
“Bineînţeles că te ştiu! Din Yardbyrds.

Ştiu tot ce-ai făcut.

Deci, aşa s-a ajuns la marea sesiune
de stabilire de contact între noi.

Asta a fost înainte de Wired. Cred
că albumul era aproape terminat.

Jeff avea făcute nişte mixaje dure.
Albumul era cam gata, dar nu terminat

George Martin trebuise să plece. Fusese
angajat să scoată un album în UŞA

George a plecat înainte să facă
ultimele finisaje la album.

Mai erau încă unele overduburi
şi cu siguranţă şi unele mixaje.

Aşa că a trebuit să-mi iau
rămas bun de la George.

Jan era interesat de faptul
că voi zbura şi eu în SUA

să-l urmăresc pe magician cum
va lucra la acel nou album.

Aşa că am făcut nişte
rapid mixajele şi practic

toate acele mixuri au ajuns să fie
versiunile master pentru album!

Deci, mai mult de jumătate
din album a fost mixat aici.

Şi am mai făcut practic de la zero
o piesă care s-a numit Blue Wind.

El mi-a spus să cânt aceste două acorduri.

Aceste două note

I-am spus:
"Oh, Jan. Asta e o chestie pentru copii."

Şi el a spus: “Ai încredere în mine.”

Şi nu mi-a plăcut deloc asta.

Era un un acord foarte simplu urmat
apoi de o combinaţie de lucruri,

şi când am adăugat bateria şi
partea cu sintetizatoarele mele...

Şi apoi a luat acele Auratone şi
le-a vârât în ambalajul piesei

şi i-a dat drumul să se audă şi
difuzoarele au început să tremure!

Am spus: “OK. Acum am înţeles!”

Mi-a oferit o platformă
excelentă pentru solo-ul meu.

Sii totul a fost despre, ştii,
creerea unui înveliş în piesa

care să-mi arate unde şi când
să intru cu solo-urile mele.

Şi s-a dovedit a fi o piesă grozavă

care încă trăieşte şi acum
acum după zeci de ani!

A fost incredibil să cânt cu Jan Hammer şi

cu Jeff Beck la Hollywood Bowl.

Jeff îmi tot vorbise de Jan înainte.

Jeff îl iubea pe Jan şi sentimentul era
reciproc. Aveau o relaţie excelentă.

Stăteam acolo şi mă uitam la
amândoi cum interacţionau

şi puteai vedea anii de
prietenie, de respect reciproc

şi dragoste pe care le aveau
unul pentru celălalt.

Star Cycle a fost interesant,
pentru că, din nou,

ceea ce am făcut a fost să
înregistrez întreaga piesă aici...

.. în vechiul studio, din nou cu
sequencer-ul şi eu bătând la tobe.

Apoi am dus casetă la Ramport,
studioul celor din Who, din Londra,

şi am adăugat toate părţile solo
peste imprimarea făcută înainte.

Piesa aia are o melodie foarte specială.

Şi, din nou, tot albumul se referă
la compromisul dintre Jan şi Jeff.

Modul în care mintea lor
lucra împreună e incredibil.

Totul chiar sare de la unul la celălalt,

şi totul e doar... e ca un foc de artificii.

El e inspirat, ştii, de
oricare ar fi dinamica

prezenta pe pe scenă. Asta e ceea ce cauta.

El căuta o sursă de
inspiraţie, ştii, un motiv

de a lovi vreo coardă şi de a
trage-o, de a face următorul sunet.

Asta e motivul pentru
care ador să cânt cu el,

pentru că va fi tot timpul atât de
proaspăt şi va scoate ceva din mânecă.

Cum o poate face când ştii că
chitara e atât de limitată,

iar oamenii uneori chiar demonstrează
cât de limitată e chitara

cântând practic doar câteva acorduri
şi aşa să-şi clădească o carieră.

Jeff deschide cai către aşa multe,

zone încât e foarte greu
să menţii pasul cu el.

M-am întors la Epic în 1980 după albumul
There And Back, dar nu am reuşit

să-l conving pe Jeff să scoată
măcar un singur album la Epic.

Anii trecuseră şi nu voiam să să
mă adaptez la noile tendinţe,

muzică la o apăsare de buton din anii
'80 şi alte chestii de genul ăsta.

Bineînţeles că l-am vizitat
pe Jeff la el acasă.

Era o gazdă foarte amabilă, mi-a
arătat maşinile din garajul lui,

pe care cheltuise o semnificativă parte

din timpul sau lucrând
la ele foarte fericit.

Simţeam că nu mai era loc
şi pentru mine în muzica de atunci,

aşa că m-am îngropat în
munca în atelierul meu.

Şi ajunsesem într-un punct
în care cei de la Epic

parcă uitaseră că aveam contract cu ei!

Şi am ajuns să merg să particip
la diferite sessions de cântare.

Oricare artist era încântat dacă
Jeff contribuia la munca lor,

deci faptul că de-a lungul anilor a
participat la numeroase albume pentru

o gamă variată de nume, de la Stevie
Wonder la Stanley Clarke şi până la

Diana Ross şi Mick Jagger şi Tina
Turner şi enumerarea poate continua...

Mi-a plăcut să fiu invitată să cânt cu ei.
Mi-a plăcut fiecare minut.

El a fost genul care şi-a ghidat
cariera aşa cum şi-a dorit,

şi că îşi luă liber ori de câte
ori simţea casa de discuri

suflându-i în ceafă şi cerându-i
câte un nou album în fiecare an.

Epic Records a crezut că ar fi o
idee minunată să pună un artist

să-mi dea un indiciu ce ar trebui să
facpunand un pictor să facă acest

desen suprarealist cu o chitară
urcată pe rampă în loc de o maşină.

Mi-a plăcut ideea. Mi-a plăcut acea copertă.

Eram chiar eu. Adică asta eram.

Nu ar fi putut să nimerească mai bine...
a fost chiar în centru.

Înţelegi? Aşa eram eu!

Fără îndoială LP-ul Guitar Shop, a
fost o adevărată revenire în formă.

Şi asta era treaba lor, înţelegi?

Albumul a fost scos împreună
cu Tony Hymas şi Terry Bozzio

Rezultatele au fost într-adevăr
revoluţionare, într-un fel,

pentru o trupă de trei care să
scoată ceva cu atât de multă putere.

Ştii, a fost un trio cu mare
putere, cu clape în loc de bas.

Abordarea lui era super, super ritmata,
şi pentru că asta să funcţioneze

trebuia să aibă în spate nişte oameni
care să poată scoate atât putere.

Cred că Terry Bozzio a avut o mare
contribuţie să realizeze asta.

Jeff mai lucrase cu nişte
baterişti formidabili, ştii?

Aşa că m-am aflat în faţa
unor cerinţe foarte înalte.

Când auzi piesa asta, înţelegi
de ce se numeşte Big Block,

care evident se referă la un motor de
dimensiuni mari dintr-un automobil.

Interpretarea lui e uimitoare.
Acordurile alea din Big Block sunt tari!

Acorduri alea sexy de la mijlocul
piesei, toate alea erau creaţia mea.

Big Block, e o piesă grozavă.
E deja o piesă clasică.

O melodie puternică.

Asta e un exemplu pur, cred, de multă putere

şi energie în show-ul lui Jeff.

E plină de agresivitate şi spirit.

Are o rezonanţă urâtă, foarte urâtă.

Ceea ce subliniază duritatea acordurilor
sunt tonalităţile joase prezente

tot timpul iar acordul principal de
la bas e suficient de scăzut ca volum

ca să acorde spaţiu pentru
chitara să facă absolut orice.

Şi aşa el îşi dezvoltă partea!

Sunetele pe care le scoate din
acea chitară încă mă şochează.

Este totul atât de clar,

şi sună de parcă ar şti cu
siguranţă încotro merge

şi exact ce vrea să facă şi
că o va executa perfect.

Are întotdeauna melodie,

dar are şi un atac puternic
ca un fel de foc agresiv.

Şi e sclipitor.
867

Jeff nu foloseşte până, şi am
învăţat multe din chestia asta,

pentru că aşa eşti mult mai
conectat la ceea ce cânţi

şi apare ceva emoţional care îl face

când cântă să se înalţe deasupra şi
dincolo dacă ar fi folosit vreo pană.

La începuturile sale cântă cu până

dar apoi s-a învăţat să cânte fără.

Şi aşa apoi s-a putut concentra
mai mult pe Stratocaster-ul lui,

şi ajunsese să aibă chitara

atât de bine reglată pentru fiecare nuanţa

şi tonalitate şi tensiunea
pe corzi, încât el

şi-a dezvoltat un stil cu totul unic.

Şi asta e destul de magic.

Where Were You e practic o
piesă imposibil de cântat.

E pur şi simplu o piesă imposibilă!

Piesa aia, în care el cântă melodia
cu acele armonice, are aşa ceva

ce doar o ureche sensibilă poate şti
exact când lucrurile sunt în ton.

Felul în care îşi
foloseseste Stratocaster-ul

pentru a da senzaţia de slide
e schiar extraordinar.

Cântă melodii întregi pe nişte armonii

care sunt trecute prin două sau trei tonuri

şi crede-mă că am încercat şi eu. E greu...
dar el face să sune uşor.

A fost invitat să cânte
la un serviciul memorial

pentru Richard Wright când a murit.
Lui Rick i-a plăcut piesa asta.

Rick a spus adesea că Jeff era
chitaristul său preferat,

spre supărarea mea. Şi el a
venit şi i-a cântat-o live,

şi a fost la fel ca o înregistrare,
atât de perfectă a fost.

Doar să ştiu că piesa asta, pe care
am compus-o, a ajuns la oameni,

a fost ceva foarte satisfăcător.

Elton mi-a spus că şi lui
îi plăcea mult de tot,

iar Freddie Mercury obişnuia
şi el des s-o asculte.

Aşa că mi-am zis “Oh, e bine atunci!”

Nu e uimitor, nu-i aşa, că se poate
că o idee să ajungă pe un disc

şi să afecteze în vreun fel viaţa oamenilor?

Jeff a încercat întotdeauna, ştii,
să provoace maniera stereotipa

de a cânta la chitara sau pur şi
simplu chiar stereotipul muzicii,

şi să găsească noi modalităţi de, ştii,

a-şi exprima părerea despre ceea ce
se întâmplă în muzică acum, necontând

dacă e vorba de colaborarea cu
diferite persoane sau de noi sounduri

căci întotdeauna are are minte
ceva ce vrea să facă şi să schimbe

El ascultă TOT!

Vreau să spun că asculta orice, de
la Ornette Coleman la Spice Girls şi

orice element intermediar şi e capabil
să filtreze în ceva utilizabil.

Eu şi Jennifer ne-am înţeles bine
şi am făcut multe lucruri nebuneşti

Am un sistem puternic de sunet în
maşină şi aşa am auzit piesa Nadia.

# Nadia, bair bhai

# Nadia, bair bhai

# Nadia, bair bhai

# Nadia... #

Avea cel mai impresionant sound
pe care îl auzisem vreodată

şi am pus-o din nou şi din
nou pe drumul spre studio.

Acolo am spus: “Ascultă asta. O să
încerc s-o imit pe cântăreaţă asta.”

A fost cel mai greu lucru pe
care l-am făcut vreodată.

Cântăreţii indieni îşi tot răsucesc vocea,

Şi aproape e de multe ori
incredibil ce pot face cu vocea,

sărind de la nota la notă
şi cât de sus pot cânta.

Vocile indiene sunt foarte greu de imitat.

Au o mulţime de nuanţe
subtile şi mici răsuciri.

De fapt, i-am făcut nişte loops-uri
din fiecare bucăţică de melodie

şi le-am aranjat poate de zece sau
cincisprezece ori ca să poată

focusa doar pe acea parte fără să se
supere c-o mai făcuse o dată înainte

ca s-o descompunem atât de ştiinţific.

Dar, desigur, el o va face în stilul lui.

E un exemplu perfect de extindere a
instrumentului dincolo de imaginaţia

oricui, ştii, să-şi facă mâinile

şi creierul lui să poată duce stilul
de cântat la chitara atât de departe

Când vorbesc cu alţi chitarişti
despre el, nu există nicio îndoială.

Adică, toţi ceilalţi sunt toţi
grupaţi şi apoi mai e şi Jeff Beck.

Nici măcar nu ştiu ce face jumătate
din timpul când cântă la chitară.

El combina maneta de vibrato cu
tragerea de corzi şi cu volumul.

Se întâmplă atât de multe lucruri
între ce face cu mâna stângă şi

ce face cu mâna dreaptă, totală
independenta pe care fiecare o are.

Totul ca să facă ceea ce face acea voce.

A cântat piesa asta cinci seri
la rând la Ronnie Scott, cred

şi faptul că a reuşit să facă
asta a fost destul de uimitor,

pentru că era doar un mic club de jazz.

Acolo cântau Art Blakey şi acolo
l-am văzut cântând şi pe Elvin Jones.

Acei oameni erau cei care
aparţineau clubului ăla.

Şi iată-mă şi pe mine, Jeff Beck, acolo.
Nu Nu NU.

Cât de greşit am ales? Şi a fost uimitor.

Nu-mi vine să cred asta.

Ştiţi, adică voi oamenii de aici din sală.

Dar, aş dori să-i urez bun
venit cuiva pe scena asta

a cuiva care ştie cum să se
folosească de un Stratocaster.

A fost o onoare, ştii, vreau să spun,
să mă ridic la apelul lui acolo.

Şi faptul că m-a rugat să cânt
şi eu, a fost extraordinar

de mişcător că vroia să urc pe
scenă şi să cânt cu el, ştii?

Domnul Eric Clapton e aici
cu noi în seara asta.

Aş putea la fel de bine să plec acum acasă!

Încercau să-şi dea seama ce
să cânte şi Clapton a spus:

"Ei bine, de ce nu am cânta You Need Love?"

# Baby, you look şo sweet and kind

# Baby, way down inside

# Baby, you need love

# Oh, you need love... #

Practic îi aveam acolo pe
toţi cei din Led Zeppelin,

adică membrii supravieţuitori şi a
fost amuzant să cânte You Need Love,

pentru că din piesă asta s-au
inspirit ei cu Whole Lotta Love.

Aia a fost piesa care i-a
influenţat să compună piesa lor.

Jeff şi cu mine, ne cunoaştem de
pe la începuturile adolescenţei.

Şi permiteţi-mi să vă spun, că
asta a fost cu mult timp în urmă.

Trebuie să fi avut 13, 14 ani,
când ne-am întâlnit întâia oară,

şi am rămas prieteni de-a lungul...

A fost o surpriză, că cei de
la Rock & Roll Hall Of Fame,

să-l cheme pe Jimmy să vină acolo
şi să mă sune să-mi ofere premiul.

Am fost foarte flatat. Şi ceea
ce a spus m-a făcut să lăcrimez.

L-ai ascultat pe Jeff pe parcursul
carierei şi puteai spune:

“Uau, ai devenit foarte, foarte bun, Jeff.”

Şi apoi îl auzeai câţiva ani mai târziu,

şi el continuă să devină
din ce în ce mai bun,

şi încă mai are multe de spus până la capăt.

Şi aşa ne lasă pe noi ca pe nişte
simpli muritori, credeţi-mă,

doar întrebându-ne şi având atât
de mult respect faţă de el.

Şi vă spun că sunt cu adevărat onorat
să fiu aici pentru a participa

la primirea lui Jeff în Rock &
Roll Hall Of Fame, pemtru că

a făcut atât de multe pentru rock
and roll şi mereu o va mai face.

Planul stabilit la proba de sunet a
fost să cântăm Bolero-ul lui Beck.

Şi mi-am zis: “Oh, da, OK, îi voi
aduce chitara originală cu care

a cântat, adică un Fender cu 12
corzi, Fender electric cu 12 corzi.

Aşa am luat-o acolo şi am făcut o repetiţie.

Cumva, cred că eu şi Tal
l-am sunat şi pe Jeff.

Şi am spus: “Ştii, e chiar păcat

că nu cântăm o piesă Zeppelin.

Adică, dacă tot o să cântăm cu Jimmy Page.

Şi am primit un telefon chiar
înainte să plecăm şi el a spus:

“Am avut o discuţie cu trupă,

şi toţi ziceau că ar putea fi o idee bună

dacă în loc să cântăm Bolero n-ar fi
mai bine să facem Immigrant Song.”

Şi am spus: "Oh, da? Ei bine, atunci
va fi cu adevărat interesant,

pentru că nu am făcut nicio repetiţie.”

Şi-l avem aici pe Jimmy Page!

Echipa tehnică din spatele
scenei a înlemnit de teamă.

Sunetele, lumina... Nimeni
nu ştia ce se întâmplă.

Dar publicul s-a dezlănţuit pur şi simplu!

Vreau să spun, că a improvizat
pe loc un solo pe piesă,

şi a imitat pe chitară partea
vocală doar pentru a arăta, ştii,

doar pentru a arăta tuturor cât de bun era.

Încă mi se face pielea de găină când
mă gândesc la momentul ăla acum.

Trupa se distra foarte
tare făcând această piesă,

şi toţi şi-au dat seama cât
de uimitor chitarist era.

Aceşti 2 oameni care ieşiseră în lumea
muzicală în acelaşi an cu aceleaşi

influenţe şi vedeai unde ajunseseră.

Jimmy Page şi Jeff Beck.

Şi apoi mai erau Clapton şi Hendrix.

Adică, toţi aceştia au luat
aceleaşi materii prime

şi a făcut asta - doar creend
urmând cai distincte şi diferite.

De fiecare dată când mă gândesc
la asta, mă ia ameţeală,

şi Jeff e cu adevărat o voce
total diferită, că nimeni altul.

Îmi place terenul lui atât de vast,
înţelegi? Putea trece de la ceva

atât de zguduitor şi atât de agresiv

până la ceva atât de tandru şi atât
de dulce şi tot ce există între ele,

şi e cu adevărat o oglindă
perfectă a tuturor emoţiilor

şi să te bucuri de fi o fiinţă
umană şi de a fi în viaţă.

Pur şi simplu acoperă întreaga
gamă a emoţiilor umane.

Îi poţi recunoaşte pe Gilmour
şi Hendrix la fel cum şi tu

îl poţi recunoaşte Jeff într-o
frază muzicală, chiar şi o notă.

Nu ar mai fi figuri
emblematice de chitarişti

dacă nu aveau ştampila lor clară.

Şi asta e, cred, ceea ce fiecare
aspirant de a ajunge mare chitarist,

inclusiv eu, vrea să
realizeze într-o bună zi.

Deci cred că toţi sunt unici,

dar Jeff e puţin mai mult de atât.

Îşi făcea setul şi apoi trebuia
să intru eu după Nessuno Dorma!

Era ceva gen: “Probabil glumeşti, omule!
Ăsta-i adevărul.

"Asta este un cântec de închidere de show.
Nu mai pot să intru după asta"

Nu sunt prea mulţi muzicieni
care să poată face asta.

Piesa asta e vocală dintr-un motiv.

E într-adevăr vorba doar despre
două mâini şi o bucată de lemn

şi de lucrurile pe care el le poate face,

şi pe care el o face cu multă emoţie
şi mult suflet şi cât de expresiv.

Cu toţi acei ani în urmă avea
o trupă care îl prezentă pe

Rod Stewart în calitate de vocalist al său.

Întotdeauna mi s-a părut oarecum
un semn de auto-infrangere

să încerci să-l înlocuieşti
pe Rod cu vreun alt vocalist.

Jeff are o abilitate foarte
interesantă în alegerea cântăreţelor

alegându-le sale pe Imelda
May, Joss Stone şi Beth Hart.

E un exemplu perfect de trei
femei absolut uimitoare

care se potriveau stilului lui şi
energia pe care el vroia s-o transmită

la momentul potrivit şi tipul de foc
pe care vroia că piesa s-o aibă.

# Something told me

# That it was over

Am avut ocazia să particip cu
Jeff la compunerea unor cântece.

Am compus împreună câteva cântece frumoase.

Şi am crezut că asta a fost tot.

Şi apoi m-a sunat şi m-a întrebat dacă
aş vrea să fiu solista lui vocală.

A fost incredibil. Nu am ajuns să şi
cânt o mulţime de cântece, dar aşa

am ajuns să pot să mă aşez pe marginea
scenei şi să-l privesc cântând

şi să înţeleg de ce e cel mai invenyiv
chitarist din toate timpurile.

Jeff apreciază cu adevărat soliştii vocali.

Ştii, el ascultă mereu soliştii vocali

şi modul în care se articulează cuvintele.

Beth Hart e cineva cu care
am lucrat şi eu mai demult,

şi e minunată şi capabilă
să cânte cu mult feeling.

În legătură cu cântăreţii, ştie care
e genul de melodie care le prinde

cel mai bine. Şi el m-a îndrumat spre
acea piesă şi mi-a plăcut enorm.

# I'd rather, baby

# Be blând

# Yeah

# Than to see you

# Walk away, walk away from me

# Baby, don't leave me... #

50 de ani mai târziu, după ce iubita
l-a dus pe scenă din Hollywood

unde şi-a spus: “Doamne, vreau rău
de tot să ajung să cânt aici”

şi după 50 de ani a ajuns să cânte
acolo şi concertul să fie sold-out.

Superb. Sistrugator. Şi
totul e doar minunat.

The Revolution Will Be Televised

Unul dintre discurile mele preferate
pe care le-a făcut e Loud Hailer,

Adică, e incredibil de modern,

şi având o aşa solista vocală
de găsit, a ales bine.

# The revolution will be televised

# You can watch it în HD

# You can talk like a weekend warrior

# From the safety
of your settee... #

E o presiune uriaşă să cânţi
în deschidere la Jeff.

E ca şi cum te-ai întoarce
cu 50 de ani în urmă

S-a vezi pe Rosie tropăind
prin Hollywood Bowl,

prin faţa tuturor bogătanilor
aia din primele rânduri...

...care nu înţelegeau ce se întâmplă.

El decide întotdeauna să facă ceva la
care nimeni nu se aşteaptă s-o facă

adică - să lucreze cu noi, o
trupă necunoscută din Camden.

Jeff a sprijinit întotdeauna tinerii
artişti şi mai ales femeile.

Are o istorie întreagă în a avea alături
de el muziciene cu adevărat mari

soliste vocale, chitariste, basiste
alese nu numai pe baza criteriului

de a fi femeie, ci şi de a fi bune muziciane

şi să se înţeleagă bine
cu el şi cu soţia lui.

E chiar atât de rece afară?

L-am cunoscut pe Jeff la petrecerea
lui Roger Taylor de ziua lui.

A fost o întâlnire prietenoasă,
pentru că era aşa cum a spus Roger:

“Iată-l, vino să-l cunoşti pe Jeff.”

Şi când m-am întors mi-am dat
seama cu cine vorbesc şi cred

că primul lucru pe care l-am spus a
fost: "Oh, la dracu, eşti Jeff Beck"

Am instalat motorul în lipsa
ta, aşa că am cam terminat.

"De cine îţi place?"
Şi ea a spus: “Oh, de Albert Collins”. Ding!

Lumina s-a aprins şi mi-am
zis: “E cam neobişnuit,

să am în trupă o tânără chitarista
căreia îi place Albert Collins.”

Atunci mi-a zis: “Ei bine, dacă vrei
să mă vezi cântând cu formaţia mea,

cântăm inyt-un pub. Aşa că ne-am dus acolo.
A fost tare de tot.

El încearcă mereu ceva nou. Cel mai
recent album al lui Loud Hailer,

nu seamănă de loc cu vreun album
pe care l-a făcut înainte.

Colaborează cu oameni, care sunt ca
şi el nişte experimentatori în muzică

Şi asta te poate ţine tânăr.

Ceea ce e important
e că Jeff la vârsta lui

încă încearcă să experimenteze lucruri
noi şi să facă lucrurile diferit,

nu să cânte aceleaşi lucruri
pe care le cântă mereu.

Se forţează puţin şi se entuziasmează

când cunoaşte oameni noi
şi să încerce să cânte ceva nou

Privind în urmă, se simte
că pe un tărâm al zânelor.

Cum naiba s-a întâmplat asta?

Doar stând lângă şemineu bând Prosecco
şi compunând muzica cu o legendă.

Se vorbea mult despre lucrurile
care îl interesau pe lume,

dar apoi totul a venit destul de uşor.

Totul s-a făcut sub acest acoperiş
şi a fost un lucru frumos,

o experienţă foarte naturală.

# Billy skipped school again
Looking like a fool again

# What a little waste
For a taste of a big boy's life

# I'm scared for the children... #

Asta a fost secvenţa de
acorduri a lui Carmen, cred,

şi apoi am venit şi eu cu nişte
mici umpluturi şi altele.

Nu mă aşteptasem că acel cântec
să aibă atâta profunzime

Îmi place sentimentul prezent în
spatele piesei Scared For The Children

E ceva de care ne-am simţit
cu toţii foarte apropiaţi.

# This îs the end of the age
of the innocent

# One more game before they go... #

Cânt cu o cât mai mică cantitate de
note şi asta înseamnă ceva, cred.

Dacă ar exista vreun plan de cântat
poisa asta, asta ar fi planul.

Adică acordurile sunt atât de frumoase.

Doar trebuie să stau pe coardă
şi s-o ating, asta am de făcut.

Solo-ul lui Jeff de pe
Scared For The Children,

e suav la început ca apoi să
explodeaze în a doua jumătate,

e ca un indiciu c-ar fi parcă
un citat din Jimi Hendrix.

Cel mai bun moment e pe o scenă cu
un sunet foarte bun şi cantata live.

Simţi cum parcă curge cu adevărat.

Jeff e probabil unul dintre cei mai

influenţi chitarişti în viaţă, de azi.

Şi ori de câte ori ajung să cânt cu
el e o experienţă care afectează

stilul în care bat la tobe dar şi
muzica mea. Mă face să cânt mai bine.

De fiecare dată când îl văd,
calitatea sa e atât de mare,

şi fiecare concert e singurul loc
în care se tot autodepăşeşte

iar eu nu pot să zic decât: "Oh.
OK." Înţelegi?

"Mai bine mă duc acasă şi să
ridic din nou chitara aia."

El e interesat în mod
natural în a face muzica,

şi are suficientă încredere în
muzică lui ca să ştie că toate

lucrurile legate de afacerea cu
muzica pur şi simplu nu contează.

Să aibă atitudinea pe care
o are mereu de a fi gata

să încerce ceva nou şi chiar
dacă nu ştie încă ce -

chiar o face!
- Şi cred că asta e ceva magic.

Există o diferenţă între a
interpreta muzica şi să faci muzică,

şi asta e ceea ce-l face deosebit,
pentru că EL face muzica.

Jeff pare să întruchipeze sunetul
pe care îl produce şi l-am văzut

luând chitara altcuiva care tocmai
cântase cu o clipă înainte,

şi fără efecte, fără nimic
adăugat şi când începe să cânte,

şi sunetul aceluiaşi instrument

era complet diferit.

Talentul său unic, această
sensibilitate muzicală unică,

că vocabular, inspiraţie şi
disponibilitatea de a-şi asuma riscuri,

sărind parcă de pe stânci, ştii,
toate astea apar în muzică lui.

Oamenii trebuie să...

.. să fie conştienţi în părerile lor
despre el. Adică, unde au fost mereu?

Nu mai e nimeni care să fie
în mod constant atât de bun,

interesant, căutând lucruri noi,
să fie aventuros, îndrăzneţ,

de când a început în anii '60.

Doar iubeşte muzica. Cred că...

.. dacă nu mai vrei să cânţi, dacă nu
te inspiră nimic din ce auzi atunci

poţi la fel de bine să stai acasă
lângă foc şi să te uiţi la televizor.

Dar e evident că mai are ceva de spus.

Nu am renunţat încă la speranţă, Jeff, ştii.
VOCEA, CHITARA.

Lucrul bun la chitarişti

e că fiecare e propriul lui personaj
când cântă, dacă mă poţi înţelege.

Şi am putea vorbi cu
toţii ore şi ore întregi

şi ani şi ani, decenii şi decenii,

dar cel mai important lucru,
cel pe care nu îl poţi efectiv

exprima în cuvinte, e ceea ce auzi
de fapt în acea muzică a lui.

Şi cheia pentru toate acestea, a
artei de interpretare a lui Jeff

şi de ce Jeff e atât de genial,

e ceea ce reuşeşte să
transmită prin chitara să.

Şi asta trebuie ascultat pentru a fi crezut.

Întotdeauna ţin o chitară cam
în toate locurile din casă

ca să-mi reamintească că ar
trebui să cânt la ea mereu.

Şi chitara este întotdeauna
o provocare constantă.

Şi când când o ridic, mă prefac că
tocmai am început să învăţ să cânt

şi se pare că încep să mă descurc.