Original subtitles

Franţa, văzută dintr-o perspectivă nouă.

Vă vom dezvălui de sus uzina culturală a Europei,

unde oraşele ultramoderne se întâlnesc cu tradiţiile străvechi,

într-un peisaj al contrastelor şi al surprizelor.

În acest serial, vom străbate Europa pe calea aerului.

Filmând de sus pe parcursul unui an...

...odată cu transformarea peisajelor de la un anotimp la altul,

vom descoperi cultura, istoria şi construcţiile

care au dat naştere marilor naţiuni europene de astăzi.

EUROPA VĂZUTĂ DE SUS

FRANŢA

Franţa este inima Europei Occidentale.

Este mărginită la nord de apele reci ale Oceanului Atlantic

şi de cele calde ale Mării Mediterane la sud.

Franţa este o ţară întinsă, cu o bogăţie de culori,

de atracţii pentru simţuri şi spectacole.

Este şi un ţinut al contrastelor,

cu oraşe de talie mondială care dau tonul modei

şi zone rurale cu obiceiuri neschimbate de veacuri.

La început de an, zilele devin mai lungi, temperaturile cresc

şi toată ţara are parte de o transformare radicală.

În sud-est, zăpada de pe piscuri se topeşte

şi ne dezvăluie păduri nesfârşite de conifere.

Iar romanticii din toată lumea vin să vadă Parisul primăvara.

PRIMĂVARA

Parisul este în nordul Franţei, pe malurile Senei.

Este centrul cultural, economic şi politic al ţării.

O privire de sus ne dezvăluie o metropolă modernă şi agitată,

cu o vastă reţea de străzi, cu blocuri cu multe etaje.

Este un mozaic dens de beton şi macadam.

Printre acoperişurile cenuşii se ascunde ceva ce se vede doar de sus:

o fermă activă,

la 15 metri deasupra forfotei de pe străzile pariziene.

Ferma este cocoţată pe o clădire dintr-o zonă foarte populată.

Este cea mai mare fermă de felul ei din lume.

Sophie Hardy, directoarea proiectului Nature Urbaine,

se ocupă de acest loc aparte.

La început, s-a crezut că suntem săriţi de pe fix.

Ni s-a spus că nu va merge, că nu e posibil, că e prea mare,

prea ambiţios, prea extins.

Astăzi suntem dovada vie a existenţei acestui model agricol.

Secretul succesului lui Sophie este horticultura ultramodernă.

Aici culturile cresc fără sol.

Rădăcinile plantelor cresc liber în containere verticale din plastic.

De sus, o reţea specială de conducte

pulverizează un amestec de apă şi substanţe nutritive

direct pe rădăcini din 30 în 30 de minute.

Construcţia fermei nu a fost încă finalizată.

Când va fi gata, Sophie şi echipa ei de 20 de agricultori

vor recolta circa 300 kg de produse agricole în fiecare zi,

cu 20 de varietăţi de fructe şi legume,

printre care roşii, căpşuni şi ridichi.

Marea dificultate a fost proiectarea unei ferme suficient de uşoare,

ca să stea pe acoperiş fără să-l surpe.

Principalul avantaj e absenţa solului.

Având structuri mai uşoare, le putem amplasa pe acoperiş.

Pe lângă că a scăpat de solul greu, această fermă ultramodernă foloseşte

cu 90% mai puţină apă decât o fermă tradiţională.

Prin urmare, nu împovărează aprovizionarea cu apă a oraşului.

E o mare ambiţie să schimbi lumea,

dar ne aducem şi noi contribuţia atât pe cât putem,

permiţându-le astfel parizienilor să se apropie iar de natură.

Sophie speră ca ferma ei să fie o dovadă că poţi folosi produse locale

în oraşele care au spaţiu limitat la nivelul solului,

dar care au acoperişuri mari şi neîntrebuinţate.

Produsele de sezon sunt cultivate aici, în buricul Parisului,

aproape fără emisii de carbon şi în mod durabil.

Parisul îşi propune să înfiinţeze

ferme urbane pe o suprafaţă de 30 ha într-un an.

Conceptul prinde avânt în oraşe din toată lumea.

Parisul e împânzit de monumente mari,

ridicate în cinstea îndelungatei şi dramaticei istorii a Franţei:

emblematicul turn Eiffel, Arc de Triomphe

şi Luvrul, cel mai vizitat muzeu din lume.

Dincolo de hotarele Parisului,

şi zonele rurale sunt pline de minunăţii făcute de mâna omului,

vechi şi noi deopotrivă.

De la apeductul roman de la Pont du Gard, cu o vechime de 2.000 de ani,

la barajul Baymont, din sudul ţării,

şi Canal du Midi, din secolul al XVII-lea,

care leagă Oceanul Atlantic de Marea Mediterană.

Dar există aici o capodoperă de inginerie care le umbreşte pe toate.

Sudul Franţei este dominat de o zonă muntoasă întinsă,

numită Masivul Central.

Privind mai de aproape, vedem că râurile şerpuiesc prin văi,

iar şoselele le urmează întocmai, cu excepţia uneia.

O linie dreaptă se intersectează temerar cu cotiturile terenului.

Este faimosul viaduct Millau, cel mai înalt pod din lume.

De sus ni se dezvăluie amploarea acestei căi rutiere.

Această capodoperă de oţel şi beton, cu o greutate de 400.000 de tone,

permite traversarea văii în mai puţin de două minute.

Este un efort constant să menţii acest imens viaduct în stare excelentă.

Răspunderea cade pe umerii tehnicianului Mathieu Delon.

Este adevărat că, în zilele cu vreme frumoasă,

este o plăcere să te caţări pe pilon şi să admiri priveliştea.

Azi, Mathieu trebuie să înlocuiască luminile arhitecturale

de pe cel mai înalt pilon de susţinere.

Rolul lor e să ilumineze imenşii piloni

şi să etaleze această minune a ingineriei în timpul nopţii.

Dar, la 343 m înălţime, depăşeşte chiar şi turnul Eiffel.

La înălţimi aşa înfricoşătoare,

este dificil şi să înlocuieşti un simplu bec.

Nu am frică de înălţime, deşi am o oarecare nelinişte.

Dar e normal când lucrezi la o aşa înălţime.

Pentru început, scoate şi înlocuieşte fiecare bec.

La înălţimea asta, n-are voie să-i tremure mâinile.

Ar fi o catastrofă să scape un şurub.

Construcţia viaductului Millau a costat aproape 400.000.000 de euro.

Peste 13.000 de vehicule trec zilnic pe aici.

Deasupra celor şapte piloni gigantici

sunt amplasaţi stâlpi ce susţin şoseaua lungă de 2,5 km

cu 154 de montanţi pe cablu.

Mathieu montează noile becuri pe pilon.

A terminat o sarcină, dar mai are una.

Viaductul Millau este lovit de fulger de aproximativ 80 de ori pe an.

Acum Mathieu trebuie să testeze paratrăsnetul,

ca să poată îndepărta fulgerele de maşinile care circulă pe pod,

fără a avaria podul.

Pentru asta, trebuie să ajungă în vârful viaductului.

Privind de sus, putem vedea acest proces într-un mod inedit.

În zece minute, Mathieu ajunge în vârful

celui mai înalt pilon al viaductului Millau.

Descărcările electrice ar putea avaria unele părţi din pod.

Paratrăsnetul este singura apărare.

Cu o mică descărcare electrică, Mathieu simulează un fulger.

Dacă funcţionează, detectorul ar trebui să înregistreze ceva.

Contorul arată că paratrăsnetul funcţionează ireproşabil.

Mathieu este bucuros că va mai putea proteja podul încă un an.

Şi-a terminat treburile pe ziua de azi.

Mii de călători îşi pot vedea de drum pe acest colos rutier,

liniştiţi la gândul că Mathieu şi alţii ca el au grijă de siguranţa lor.

Înainte ca Mathieu să coboare,

ia o mică pauză să admire priveliştea fără seamăn.

Trag adânc aer în piept şi apoi mă desfăt cu acest peisaj.

Zona verde a Masivului Central se întinde cât vezi cu ochii.

Franţa este cea mai mare ţară din Uniunea Europeană.

Mai bine de jumătate din teritoriu este dedicat agriculturii.

De la vestitele podgorii din regiunea Champagne,

la caisele şi cireşele din valea Ronului,

livezile din toată ţara prind viaţă.

Pe măsură ce se măresc zilele,

multe peisaje capătă culori noi.

Soseşte vara în Franţa.

VARA

Vara, coasta mediteraneeană are parte uneori de ploi

aduse de fronturile atmosferice dinspre nord.

Cuibărită dincolo de Alpi,

vechea regiune Provence rămâne mai uscată, fiind ferită de precipitaţii.

Apropiind obiectivul, descoperim milioane de dungi misterioase

ce brăzdează câmpurile aride din regiune.

Sunt vestitele câmpuri de levănţică din Provence.

Eveline Popee e dintr-o familie cu o tradiţie îndelungată

în cultivarea lavandei.

În fiecare an, ea şi Faried, soţul ei,

numără cu nerăbdare zilele până la un eveniment extraordinar,

care poate fi apreciat cu adevărat doar văzut de sus.

Tufele de levănţică izbucnesc, şir după şir,

într-un animat spectacol albastru-violet.

Florile transformă câmpurile Provenţei într-un ocean de culoare.

Rândurile explodează unul după altul în flori viu colorate, ca artificiile.

Însă viaţa lor este scurtă.

Cum apar înmiresmatele floricele, cum începe recoltarea lavandei.

Principalul e să facem totul la timp, pentru a avea o recoltă bogată.

Sincronizarea este esenţială.

Dacă recoltează prea devreme, producţia e scăzută.

Dacă recoltează prea târziu,

plantele se ofilesc şi cultivatorii nu mai au profit.

Nu-şi pot permite să strice nici măcar o singură floare.

Miza este foarte mare. De recolta asta depindem un an întreg.

Şi profitul nostru se vede tot la seceriş.

Eveline şi Faried taie manual florile cele mai frumoase.

Le vor usca şi le vor vinde în magazine sub formă de buchete.

Dar grosul recoltei va fi prelucrat pentru a produce ulei.

Cu o recoltă atât de mare, trebuie să scoată utilajele agricole.

Greblele rotative dispuse în faţa tractorului

direcţionează florile spre lamele din centru.

Mireasma de levănţică umple aerul.

Suntem foarte încordaţi când vine vremea recoltării.

Suntem încordaţi, dar ne place. Suntem încântaţi de parfumul florilor.

Ne bucurăm de această mireasmă doar o lună.

Un kilogram de ulei de lavandă de Provence

se vinde chiar şi cu 150 de euro.

Are cumpărători în lumea întreagă.

După opt ore, Faried a reuşit să taie toate tufele de levănţică.

Într-o singură zi,

câmpurile liliachii de ieri ajung iar verzi,

iar vârfurile plantelor au dispărut din peisaj.

Există şi alte culturi agricole plăcute,

dar nu se compară niciuna cu cea de levănţică vara.

Vara continuă.

Soarele Mediteranei aduce temperaturi crescute pe celebra Coastă de Azur.

Peste 10.000.000 de turişti vin aici în fiecare vară,

la oraşe precum Cannes,

Nisa şi Saint-Tropez.

Dar căldura estivală declanşează

şi una dintre cele mai vechi migraţii din Franţa, în munţii din apropiere.

Alpii străbat opt ţări din Europa, formând un fel de corn.

În lunile de vară, zăpada se topeşte,

scoţând la lumină păşuni montane verzi,

pitite printre piscurile cu gheaţă.

Această păşune se află la peste 2.000 m deasupra nivelului mării

şi are mai bine de 1.700 de varietăţi de plante.

Un loc numai bun de păşunat pentru vacile de lapte.

Sebastien are o fermă familială la a treia generaţie în Besson.

Ferma e într-o vale, la 500 de metri mai jos de păşuni.

Am avut mereu animale. Stau la fermă din copilărie.

Toată iarna, vacile s-au adăpostit de frig în grajd.

Dar astăzi Sebastien le va conduce într-un urcuş de 10 km

pe versantul abrupt.

Sunt destul de agitat. Îmi doresc să meargă totul bine.

Trebuie să le duc pe toate în acelaşi loc, fără să pierd vreuna pe drum.

De sus putem observa dificilul traseu.

Pentru o vacă obişnuită, ar fi un drum imposibil.

Dar acestea sunt vaci mai aparte. Sunt Tarentaise, au Alpii în sânge.

Sunt musculoase, bine adaptate la viaţa pe teren accidentat.

La început, mulţi cred că nu e un drum prea greu.

Spre sfârşit, oamenii sunt sleiţi de puteri. Doar vacile rezistă.

Abia după trei ore ajunge Sebastien cu cireada sa în raiul vacilor.

După ospăţul cu aceste flori de munte,

laptele vacilor capătă un gust caracteristic, mult dorit.

Acest lapte produce brânza Beaufort d'ete,

tipică acestei regiuni.

Păşunile noastre au o floră bogată.

Aici găsiţi toate speciile de flori sălbatice. Brânza iese delicioasă.

Vacile vor rămâne aici în lunile de vară, ospătându-se cu flori sălbatice.

Franţa este cea mai vizitată ţară din lume,

primind circa 90.000.000 de turişti pe an.

În toiul verii, capitalele culturale precum Paris, Bordeaux

şi Marsilia atrag vizitatori

care vor să savureze o gastronomie de talie mondială.

Turiştii află cât mai multe despre istoria insulei Mont-Saint-Michel.

Iar amatorii de soare se bucură de căldura mediteraneeană

de pe coasta sudică.

Există însă o atracţie care pare să nu ţină pasul cu anotimpul.

Departe de dogoarea Coastei de Azur, în Alpii din apropiere,

observăm petice complet albe în peisaj.

Printre cele mai importante este gheţarul Grande Motte,

în centrul unei staţiuni de schi de la mare altitudine, Tignes.

Munţii din jurul staţiunii

sunt atât de înalţi, încât şi vara e zăpadă pe ei.

Zăpada le dă ocazia schiorilor să coboare pe pârtie,

în timp ce cei mai mulţi oameni se duc la plajă.

Menţinerea unei pârtii de schi în stare excelentă

în cele mai călduroase luni din an nu este o treabă uşoară.

Când schiorii se dau pe pârtie, pot disloca stratul subţire de zăpadă,

lăsând la vedere rocile de dedesubt, un adevărat pericol.

Pârtiile trebuie să fie line.

Dar cum nu ninge vara,

angajaţii trebuie să aibă grijă de bruma de zăpadă de pe munte,

ca pârtiile să poată fi sigure.

Această îndatorire estivală cade în sarcina lui Sebastien Marmottan.

Avem şapte ore la dispoziţie ca să amenajăm staţiunea.

Când pleacă schiorii, Sebastien se apucă de treabă.

Porneşte utilajul de amenajare a pârtiei, greu de zece tone,

proiectat anume pentru pantele abrupte din Alpi.

Fiecare utilaj este dotat cu o cupă de 5 m lăţime în faţă

şi o grapă pentru netezire în spate.

Două şenile late îi distribuie greutatea, să nu se afunde în zăpadă,

iar un cablu gros cu un troliu îl ajută să urce pantele abrupte.

Fiecare utilaj costă cât un Ferrari.

Manevrarea unui vehicul aşa mare şi greu pe aceste pante

nu este pentru cei slabi de înger.

Începe să se întunece.

Sebastien mai are de amenajat una din cele mai periculoase zone.

Pe înserate, norii de ceaţă încep să coboare peste Alpi.

Sebastien are nevoie de concentrare maximă la această pantă abruptă.

Dacă face o greşeală acum, când mai e şi ceaţă,

utilajul o poate lua de-a rostogolul la vale, pe stânci.

Zăpada este grea. E dificil să manevrez utilajul.

Este greu să nivelez suprafaţa.

E chiar mai dificil să netezesc zăpada vara decât iarna.

După şase ore de amenajare a pantelor,

echipa lui Sebastien şi-a terminat treaba.

A doua zi, dimineaţa, schiorii urcă iar pe pante,

fără a avea habar ce transformare colosală a avut loc.

Peste doar câteva ore,

Sebastien va trebui să acopere iar urmele lăsate de ei.

Dincolo de Alpii vestiţi în întreaga lume,

peisajul este împânzit de dealuri abrupte

şi văi adânci, săpate în stâncă.

Una dintre cele mai impresionante formaţiuni

este Chaine des Puys, o serie de vulcani

care străbat centrul Franţei.

Au erupt ultima dată în urmă cu peste 8.000 de ani.

Maiestuosul Puy de Dome se înalţă la aproape 1.500 m.

Poate că aceşti vulcani sunt inactivi,

dar peisajul va cunoaşte în curând o erupţie de culoare.

Pe măsură ce trece căldura verii,

peisajul explodează în auriul frunzelor.

Soseşte toamna.

TOAMNA

În toată ţara,

copacii tomnatici înconjoară peste 40.000 de castele şi fortăreţe,

răsfirate de pe o coastă pe alta.

De la Chevannes la Chambord,

castelele ne vorbesc despre regi şi regine,

despre lupte şi trădări.

Un palat se distinge printre ele, fiind cu adevărat magnific.

Azi, Franţa este republică.

Are un preşedinte şi un parlament cu sediul la Paris.

Dar cu totul altfel stăteau lucrurile în urmă cu 250 de ani.

La marginea oraşului, un lac neobişnuit, în formă de cruce,

marchează centrul unei reşedinţe regale atât de opulente,

încât a contribuit la izbucnirea unei revoluţii vestite în toată lumea.

Acesta este palatul Versailles.

Regele Ludovic al XIV-lea a avut nevoie de 40 de ani

şi de echivalentul a 250 de miliarde de euro

pentru a construi această reşedinţă opulentă.

Clădirea principală se află printre grădini superbe, întinse pe 8 kmp.

Este cel mai vast domeniu regal din lume,

cu 55 de fântâni arteziene,

terme şi chiar o grădină zoologică.

Dincolo de impozantul palat, despărţit de aproape 2 km de grădini luxuriante,

se află alt complex, la fel de impresionant.

Această proprietate izolată este Domaine de Trianon,

locuinţa Mariei Antoaneta, ultima regină a Franţei.

Elena este unul dintre grădinarii-şefi de aici.

Are datoria de a conserva grandoarea şi precizia grădinilor.

Am misiunea de a întreţine grădinile şi de a le conserva

în starea lor iniţială, atât pe cât se poate.

Fiecare cameră a palatului dă spre gazonul simetric, bine îngrijit,

înviorat de flori şi presărat cu arbuşti tăiaţi impecabil.

Nu este floare la ureche să menţii aceste linii fără cusur.

Necesită acurateţe şi migală.

Grădinăritul este o artă.

Lucrăm cu elemente care au un trecut, care fac parte din istorie.

Ne aflăm într-un loc de importanţă istorică.

Fiecare element are o istorie în spate.

Dincolo de activităţile cotidiene,

membrii echipei sunt arbitri ai istoriei, un fel de muzeografi.

De-a lungul secolelor, grădinarii au adaptat amenajarea grădinilor.

Echipa trebuie să hotărască ce perioadă istorică vor să reprezinte.

Ca să tai o creangă de la un arbust vechi, trebuie să ştii ce faci.

Trebuie să ştii cum să ocroteşti planta şi s-o faci să arate frumos.

De sus putem vedea că o parte din parcul Mariei Antoaneta

arată mai puţin îngrijită, cumva nelalocul ei.

Această zonă a domeniului e cunoscută drept Cătunul Reginei

şi datează din anii 1780.

Arată ca un sat pitoresc din Normandia.

Aici, Maria Antoaneta căuta să mai scape

de rigorile vieţii de regină a Franţei.

Se zice că la petrecerile cu prietenii se îmbrăca asemenea unei lăptărese.

Azi, clădirile şi grădinile de la Versailles sunt comori naţionale.

Însă în urmă cu 230 de ani,

această opulenţă a stârnit furia mulţimilor sărăcite

şi a contribuit la izbucnirea unei revoluţii care a pus capăt monarhiei.

Istoria curge prin venele Franţei.

De la locuri preistorice precum valea Vezere,

unde s-au găsit cele mai vechi dovezi ale existenţei umane în Europa,

la plajele debarcării din Normandia, unde a început eliberarea Europei,

vestind sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,

teritoriul Franţei este plin de urme ale luptelor.

Terenul greu încercat din nord-estul ţării

dezvăluie locul unde milioane de oameni au sfârşit sau au fost răniţi,

în cele mai sângeroase lupte din Primul Război Mondial.

Hectare întregi de morminte, în amintirea celor morţi la datorie.

Dar există un loc care nu se compară cu celelalte.

Marchează locul unde s-a dat una dintre cele mai ciudate bătălii.

Din februarie până în decembrie 1916,

Germania şi Franţa s-au încleştat într-o lungă şi sângeroasă bătălie

la Verdun, în timpul Marelui Război.

Un trofeu strategic pentru ambele tabere era satul colinar Vauquois.

Dar dacă ne uităm la el de sus azi,

observăm doar un petic golaş în pădure în locul unde era cândva satul.

Ce s-a întâmplat, de a dispărut un sat întreg ?

Privind de sus, observăm un indiciu.

În locul unde era cândva satul, zărim un şir de cratere imense.

Cel mai mare are 80 m lăţime şi 20 m adâncime.

E suficient de mare ca să înghită Casa Albă.

Dar craterele n-au fost lăsate de bombe aruncate din avioane.

Vauquois a fost distrus de un alt tip de război,

purtat în tunelurile din adâncul pământului.

În cazul soldaţilor din Vauquois, s-a dat un război al minelor,

cu scopul de a bombarda poziţiile inamice de jos în sus.

Serge Thierion are în grijă conservarea zonei.

Se asigură că nu vom da uitării rănile lăsate de această bătălie.

Ataşamentul, pasiunea pentru acest sat

este stârnită la început de uimitoarea topografie a locului.

De deasupra craterelor înţelegem cel mai bine ce s-a întâmplat aici.

În 1914, forţele germane erau cantonate pe partea sudică a dealului,

iar francezii pe cea nordică.

De-a lungul a trei ani,

cele două tabere au săpat tuneluri pe o lungime de 17 km

şi au detonat 590 de mine, într-o luptă subterană extraordinară.

Soldaţii săpau din tranşee un puţ

ca să ajungă sub poziţiile inamice.

Apoi îl umpleau cu dinamită şi o detonau, ca să destabilizeze inamicul.

Satul a fost înghiţit de războiul care se ducea în subteran

şi care a lăsat în urmă un teren mai accidentat ca oriunde.

Ne străduim să ocrotim acest câmp de luptă, în semn de mulţumire

pentru cei ce au luptat aici acum 100 de ani.

Îngrijindu-l, arătăm că îl preţuim şi ne asigurăm că nu e dat uitării.

Lunile trec,

iar temperaturile în scădere acoperă pădurile de conifere

cu un strat alb de nea.

Iarna se înstăpâneşte peste Franţa.

IARNA

Într-o ţară aşa întinsă precum Franţa,

peisajele de iarnă sunt extrem de variate.

În nord, podgoriile din Champagne se îmbracă cu o haină groasă de zăpadă.

În sud, plajele de pe Coasta de Azur sunt scăldate de soarele iernii.

Iar frigul cel mai mare este rezervat celor mai înalte vârfuri din ţară.

Iarna, o pătură groasă de zăpadă învăluie tot lanţul alpin.

Cel mai înalt pisc se află între hotarele Franţei.

Masivul Mont Blanc are o lungime de 40 km şi o lăţime de 16 km.

Cuprinde zece vârfuri principale, fiecare de peste 4.000 m înălţime.

Toate sunt dominate de piscul Mont Blanc.

La cei 4.808 metri ai săi, e cel mai înalt punct din Europa Occidentală.

Mont Blanc se află într-un peisaj dinamic, cu piscuri înzăpezite,

platouri bătute de vânt şi pante îngheţate.

Vârâţi printre piscurile înalte,

întâlnim unii dintre cei mai mari gheţari de pe continent.

Luc Moreau, glaciolog şi ghid montan,

studiază formarea şi evoluţia peisajului alpin de aici.

Avantajul traiului aici este contactul cu natura,

cu gheţarul, faptul că suntem aproape de el.

Roca ce formează piscul Mont Blanc şi-a început viaţa sub apă.

Dovada o constituie fosilele de vieţuitoare marine

împrăştiate şi acum prin Alpi.

În urmă cu 35.000.000 de ani,

o ciocnire puternică a plăcilor continentale

a împins această regiune în sus.

Creştetul muntelui e acoperit mereu de zăpadă,

iar temperaturile coboară aici la -20 ̊C.

E un climat polar, foarte friguros.

Masivul Mont Blanc este alb fiindcă sunt mulţi gheţari aici

şi este probabil cel mai mare masiv cu gheţari din Alpi.

Acest pisc faimos în lume a fost escaladat prima dată în 1786.

Dar azi chiar putem spune că oamenii au cucerit Mont Blancul.

Circa 5.000.000 de oameni vin în fiecare an aici,

pentru drumeţii, ascensiune, schi şi ca să se dea cu placa.

De sus putem vedea cel mai înalt teleferic din lume,

care cucereşte vârfurile fără efort.

Minuni inginereşti precum Aiguille du Midi, finalizată în 1955,

stau în echilibru pe piscuri imposibil de abrupte

şi oferă vizitatorilor privelişti panoramice

ale Alpilor francezi, elveţieni şi italieni.

În vârful muntelui, te simţi ca un rege, stăpâneşti peste toţi munţii.

Atunci te bucuri cu adevărat de libertate.

În cele din urmă, cum se întâmplă cu toţi munţii,

şi Alpii vor fi erodaţi de vreme.

Însă domnia Mont Blancului ca cel mai înalt munte din vestul Europei

va rămâne săpată în piatră milioane de ani de acum înainte.

Iarna este anotimpul sărbătorilor.

Oamenii se îmbulzesc cu miile la târgurile tradiţionale

şi străzile oraşului sunt luminate de sărbătoare.

Dar mai departe, pe coastă, se lucrează cu sârg.

Hotarul de vest al Franţei cu Oceanul Atlantic

este o regiune adormită, dominată de orăşele litorale...

...întinderi de iarbă neagră şi dune imense.

Dar chiar şi în toiul iernii, când plajele sunt pustii,

există o industrie care nu se opreşte

şi care ne dăruieşte una din cele mai aparte privelişti aeriene.

Litoralul în linie dreaptă din sud-vestul Franţei

este împărţit în două de un golf enorm, numit Arcachon.

Vederea de sus ne dezvăluie rânduri de forme geometrice misterioase,

care marchează apele puţin adânci precum un tatuaj tribal.

Mai de aproape observăm că sunt mii de saci de plasă,

plini ochi cu stridii, cele mai importante fructe de mare din Franţa.

Apele golfului Archachon, puţin adânci,

sunt locul perfect de cultivare a stridiilor.

Când apa Atlanticului se retrage,

putem vedea cele peste 3.500 de parcuri de stridii

înşiruite la marginea apei.

Apele de aici produc chiar şi 10.000 de tone de stridii pe an.

Jean Francois Roux şi Alexandra, soţia lui,

muncesc în acest golf de peste 20 de ani,

de când Jean Francois a preluat frâiele

afacerii familiei, cu o vechime de 100 de ani.

Familia mea se ocupă de afacerea aceasta de trei generaţii, din 1892.

Sunt coafeză de meserie, dar soţul meu iubeşte acest golf aşa mult,

încât mi-a transmis şi mie pasiunea lui.

Aşa se face că am renunţat la cariera mea şi am început să muncesc cu el.

Când stridiile ating opt luni,

sunt băgate în saci de plasă, să se dezvolte în mediul lor natural.

Însă cultivarea stridiilor în mare comportă anumite riscuri.

Azi, Jean Francois trebuie să întoarcă sacii de plasă în care sunt stridiile,

ca să nu fie sufocate de alge verzi.

Este esenţial să întoarcem plasele pe dos şi să aibă contact cu aerul,

ca să dispară ierburile de pe ele, să poată trece apa prin ochiuri

şi să se hrănească stridiile.

Alexandra intră cu barca printre plasele cu stridii.

Cultivarea stridiilor ocupă tot anul,

chiar şi iarna, când apa din golf coboară la doar 9 ̊C.

Echipa trebuie să întoarcă 600 de saci înainte de flux.

Nu pot face asta decât udându-se.

Timpul nostru e limitat. Când credem că reuşim, când nu.

Atunci ne grăbim, dar e istovitor.

Jean Francois trebuie să profite de reflux.

Are acces la cultura de stridii doar câteva ore pe zi, la reflux.

Când termină de întors sacii de plasă, urcă înapoi în ambarcaţiune.

A fost o zi obositoare, dar pentru Alexandra şi Jean Francois,

pasiunea pentru stridii şi peisajul superb fac să merite orice efort.

Slujba asta m-a atras fiindcă sunt aproape de apă, de golf, de păsări.

Natura înseamnă independenţă.

În Franţa, tradiţiile străvechi stau alături

de inovaţii moderne.

Îndelungata istorie a ţării este sărbătorită şi păstrată în memorie,

în timp ce continuă să doboare recorduri şi limite.

Diversitatea de peisaje şi climate

a contribuit la o cultură invidiată de întreaga lume

şi a inspirat marea naţiune europeană de astăzi.

Traducerea: Alina Petrescu