Original subtitles

Kristin, unde-s rachetele?

Rachetele!

Am crescut la cinci minute de Centrul Spațial Johnson,

în Clearlake, Texas.

E un cartier de clasă mijlocie,

nimic deosebit.

Dar absolut toți părinții lucrau cumva pentru NASA.

Primul meu cuvânt a fost „avion”.

Pe lângă „mama” și „tata”, a fost „avion”.

Ce-s astea? Multe avioane, nu?

Uu, mari!

Avioane mari.

Mama ne trezea pe mine și pe soră-mea la fiecare lansare.

Doi, unu, aprindere și decolare.

Scotea un chiot ridicol:

„Drum bun! ”

Și țipa.

Haide!

Era ceva absolut normal, natural.

Totul era o rutină.

Chiar plictisitor, ar zice unii.

Dă-i un pupic lui tati.

Abia când am plecat la facultate

am realizat ce copilărie soecială și unică am avut.

Țin minte momentul.

Era în primele săptămâni din primul an de facultate.

Eram în cămin

și am decis să iau psihedelice pentru prima dată.

Ciuperci magice, mai exact.

Am avut o revelație, un moment psihedelic,

când am zis: „Sfinte Sisoe, ai mei sunt astronauți! ”

Îl sun pe tata, era miezul nopții, și-i zic:

„Tată, Doamne, ai fost în spațiu! Ai ieșit în spațiu!

Cum a fost? ”

A râs puțin și a zis: „Kristin, culcă-te. ”

„Sună-mă dimineața și vorbim. ”

Dar noaptea aceea a schimbat total

felul în care văd spațiul, zborul spațial și pe ai mei.

Există un întreg univers

și nu știu care e locul meu, dar vreau să aflu

ce caută omenirea aici și cât de departe putem ajunge.

PÂNĂ ACUM, MAI PUȚIN DE 700 DE OAMENI AU AJUNS ÎN SPAȚIU.

DAR ACEST LUCRU ESTE PE CALE SĂ SE SCHIMBE.

T-minus 10.

Nouă... Opt, șapte...

...șase...

Decolare.

SUNTEM ÎN PRAGUL UNEI NOI CURSE SPAȚIALE.

ȘI AL UNEI NOI ERE PENTRU OMENIRE.

Dacă încetăm să mai mergem în spațiu, ne întoarcem cu 100 de ani în urmă.

Cine stăpânește spațiul, stăpânește lumea.

Superb, pur și simplu superb.

Lumea întreabă: „Devine spațiul un teatru de război? ”

Răspunsul meu este:

din clipa în care primul om a ajuns în spațiu,

a devenit un teatru de război.

Oamenii nu știu să se comporte.

PENTRU A NE PREGĂTI PENTRU VIITOR, TREBUIE SĂ PRIVIM SPRE TRECUT

ȘI LA POVEȘTILE CELOR CE AU DESCHIS CALEA SPRE ACEST NOU ORIZONT.

Cred că istoria ne va judeca blând.

Va spune că acei oameni au avut curaj

și ne-au adus în punctul în care ne luăm zborul

și devenim o națiune spațială.

În spațiu, toți suntem egali.

Suntem cetățeni ai Pământului.

A FOST ODATĂ ÎN SPAȚIU

CAPITOLUL UNU AMERICA PRIMA

În Albuquerque, New Mexico, la începutul anilor '60,

la o aruncătură de băț de casa mea,

erai în plin deșert.

Asta e o rachetă artizanală construită în adolescență.

Mergeam la vreo 60 de metri distanță.

Găseam un loc plat și liber să-mi instalez racheta.

Pac! Vedeai dâra de fum în timp ce urca.

Ce s-ar întâmpla dacă ai aprinde-o acum?

Pe lângă riscul arestării de securitatea națională?

E o bombă artizanală.

Similare cu cele plantate să se arunce chestii în aer,

doar că asta avea aripioare.

Aveam un club de rachete la liceu unde profesoara de chimie,

e uimitor când mă gândesc, ne-a învățat

cum să facem combustibil solid pentru rachete, era bestial.

Era periculos, era exploziv.

Dar ca adolescent, nu gândești limpede

și nu mi-a trecut prin cap că aș putea fi ucis,

mutilat sau rănit.

Doar fugeam mai repede după ce aprindeam fitilul.

Părinții mei erau complici.

Mă ajutau!

Amestecam un propulsor care trebuia copt la cuptor

și mama mă ajuta.

De unde fascinația pentru rachete?

Ce ți-a insuflat-o?

Dintotdeauna am fost interesat de cer,

de tot ce ține de el.

Tata a fost aviator în Al Doilea Război Mondial

și Hollywoodul a scos multe filme

despre eroismul aviatorilor noștri.

Coborâm repede. Așa vrei să urmărim?

La cinci-șase ani,

mi-l imaginam pe tata cum doboară

avioane japoneze din bombardier.

Voiam să fiu unul dintre acei piloți.

Voiam să fiu pilot de vânătoare.

Pe 4 octombrie 1957, a fost lansat Sputnik

și atunci m-am renăscut.

M-am renăscut ca un copil al cursei spațiale.

Oamenii de știință sovietici au făcut o descoperire uriașă.

Un corp ceresc artificial, pentru prima dată în istorie,

a zburat în spațiu.

După detașarea conului, Sputnik a început să orbiteze Pământul

pe o orbită prestabilită.

Tata citea ziarul, negru de supărare.

Habar n-avea ce e un satelit.

Nu înțelegea nimic din ziar.

Știa doar că rușii au făcut-o și noi nu,

și era furios pe Eisenhower

că a fost neatent, că n-a făcut-o primul.

În fine, orice-ar fi fost.

Erau cele mai negre zile ale Războiului Rece.

Rusia era dușmanul nostru de moarte

și acum lansaseră acest satelit.

Putea avea o bombă în el

și toată lumea se temea de asta.

Ce credeți despre această realizare a rușilor?

E înfricoșător.

Trebuie să aflăm ce fac ei și noi nu.

La ora 1 și șapte minute dimineața,

un om a înconjurat Pământul.

Nava spațială a fost făcută în Rusia.

Numele omului: Iuri Alekseievici Gagarin.

Hrușciov l-a salutat pe erou, zicând:

„Să încerce țările capitaliste să ne ajungă din urmă. ”

Ne-au făcut de râs pe scena mondială,

fiindcă eșecurile noastre erau atât de publice.

Ne-o luaseră înainte. Erau cu mult înaintea noastră.

Prima femeie astronaut din lume, Valentina Tereșkova.

Publicul american cerea:

„Trebuie să-i învingem pe ruși! ”

Explorarea spațiului va continua, indiferent dacă participăm sau nu.

Și nicio națiune care vrea să fie liderul altor națiuni

nu poate rămâne în urmă în această cursă spațială.

Trebuie să participăm, trebuie să o conducem.

Avem decolare!

La 32 de minute după ora fixă, Apollo 11 decolează.

În copilărie, am absorbit acest patriotism.

Nu doream decât răul comunismului

și voiam ca America să fie prima.

Încă e uimitor când te gândești.

La 12 ani de la Sputnik, aveam un om pe Lună.

Se spune că 500 de milioane de oameni s-au strâns la televizoare

pentru primul pământean care pășea pe Lună.

Niciodată n-au fost atâția oameni conectați la un singur eveniment.

Aveți undă verde pentru aselenizare.

Recepționat. Undă verde.

Se ridică niște praf.

9 metri, coborâre cu 0,7 m/s...

Patru înainte. Patru înainte.

Deviez puțin spre dreapta.

Cred că instalează steagul.

Se văd stelele și dungile de la baliza lunară.

Superb, pur și simplu superb.

Neil și Buzz, președintele Statelor Unite

ar vrea să vă spună câteva cuvinte.

Ar fi o onoare.

Pentru fiecare american, trebuie să fie cea mai mândră zi din viață.

Pentru un moment neprețuit în istoria omenirii,

toți oamenii de pe Pământ sunt cu adevărat uniți.

Nu existau astronauți de culoare.

Nu era lumea noastră.

Dar știam că aveam prieteni

care plecau în Vietnam și nu se mai întorceau.

Înțelegeam războiul.

Mai mult, în '69, segregarea era încă în floare.

Lake City era un orășel tipic din Carolina de Sud.

Ne știam locul ca oameni de culoare.

Crescând în anii '60,

părea normal, pentru că așa stăteau lucrurile.

Aveam, prin lege, propriile școli pentru negri.

Erau fântâni pentru albi și fântâni pentru „colorați”.

Credeam că e mereu ceva special

la fântânile pentru albi. De ce existau două?

Apa lor e mai bună ca a noastră?

Unii am avut curaj, eu am fost unul dintre ei,

mă uitam în jur și mergeam să iau o gură.

Era doar apă!

Casa în care am locuit în mare parte din copilărie

era dărăpănată.

Eu și Ron stăteam în aceeași cameră, dormeam în același pat.

Fratele meu Eric dormea în aceeași cameră, pe o canapea.

Ne băteam tot timpul ca frații.

Ăsta-i Ron, ăsta e tata.

Și ăsta sunt eu, încă mai am corpul ăla.

Singura noastră legătură cu spațiul era Star Trek.

Atât.

Ne vedeam acolo.

Era o persoană anume.

- Lt. Uhura, preia navigația. - Da, căpitane.

De când am văzut-o pe ecran,

ne-am îndrăgostit pe loc.

Ne-a furat inimile.

Nu mai văzusem o femeie de culoare la televizor.

Nu doar că era de culoare, dar era și ofițer.

Din câte știu, a patra la comanda unei nave stelare.

Asta ne-a arătat că există o posibilitate

să avem un viitor în spațiu și cred că și eu și Ron am văzut asta.

Deși Ron a luat-o mai în serios,

mult mai în serios decât oricare dintre noi.

Zborul în spațiu era o fantezie a tuturor.

Majoritatea copiilor se văd jucându-se pe Lună,

făcând ce vedeau la televizor.

Și eu la fel.

Dar era doar o fantezie.

A mers la MIT pentru a obține un doctorat în Fizică.

L-a obținut la 26 de ani.

Totuși, existau niște obstacole între el și spațiu.

Cum avea să ajungă acolo?

În primul rând, majoritatea astronauților erau militari.

Toți erau piloți, toți erau bărbați albi.

Doar un detaliu.

Probabilitatea ca el să devină astronaut era zero. Era zero.

Acum nu trebuie să fii neapărat astronaut.

Cu un miliard de dolari, te duc ei în spațiu. Nu?

Asta nu era o opțiune.

E gata Orbiterul de prezentare?

Da, domnule, este gata.

Asistând la prezentarea navetei spațiale,

ne aflăm în pragul unei noi ere.

Nu doar în zborul spațial, ci și în viața bărbaților, femeilor

și copiilor de pe întregul Pământ.

Naveta e concepută să transporte sateliți și oameni de știință

pe orbită și înapoi în următoarele decenii.

E mare cât un avion de linie mediu

și e concepută să fie refolosită, ca un avion.

Cuvântul cheie e reutilizabilitatea, pentru a reduce costul zborului spațial.

Agenția spațială a început să accepte dosare de la potențiali astronauți

pentru programul navetei spațiale.

Agenția se angajează

să ofere femeilor și membrilor minorităților șansa să participe.

Fiecare candidat va trece printr-o săptămână de interviuri,

teste psihologice și examene medicale.

20 vor fi selectați ca piloți,

20 vor fi specialiști de misiune, membri ai echipajului

care fac experimente științifice și medicale în spațiu.

A fost prima selecție unde nu trebuia să fii pilot.

Acum urmau să ia oameni de știință,

deoarece naveta spațială urma să fie un vehicul de cercetare.

Mi s-a spus că planul era să se meargă pe Marte

și era nevoie de medici la bord.

Ce medic mai bun decât un medic de urgență?

Suntem cei mai buni!

Eram atât de entuziasmați...

Doar la asta ne-am gândit din acel moment.

Cum l-ai cunoscut pe Bill?

Eram studentă la medicină în anul trei, el era cu un an mai mare.

Ne-am plăcut, am locuit împreună,

ne-am logodit și ne-am căsătorit.

Ce ți-a plăcut la Bill?

Unul dintre primele subiecte a fost spațiul.

Voia să fie astronaut de la șase ani.

Asta e din octombrie 1952.

Profesoara zice:

„Când îl ținem pe Billy cu picioarele pe pământ

și nu-i lăsăm mintea să zboare la nori și rachete,

e mult mai dornic să dea tot ce poate. ”

Mama îi răspunde:

„Avem aceeași problemă acasă,

încă e extrem de preocupat de rachete. ”

Da, eram preocupat de rachete.

Încă sunt.

Preocupat de rachete. Așa și trebuie.

A fost grozav. M-am simțit extrem de norocoasă

că am găsit pe cineva care simțea la fel ca mine despre tot.

Cred că explorarea spațială e destinul suprem al omului,

și că următoarea frontieră e spațiul

și vreau să fac parte din acest nou orizont.

Când eram mică,

puteai deveni asistentă, profesoară sau secretară.

Niciuna nu mă interesa.

Decolare, cronometrul a pornit!

Freedom 7 e pe drum.

Zborul lui Alan Shepard a fost cel care m-a motivat.

A fost primul american în spațiu.

Cabina e pregătită.

Toate sistemele sunt funcționale.

Ce priveliște superbă.

În acel moment, am decis că vreau să fiu astronaut.

Dar n-am spus nimănui, de teamă să nu se râdă de mine.

Medicina mi s-a părut cea mai bună variantă.

În sinea mea mă gândeam:

dacă nu ajung astronaut,

aș putea fi medic pe o stație spațială.

Betonul e tare, mai tare decât capul.

O să doară puțin, bine?

Ron m-a sunat într-o zi și mi-a zis:

„Nu știu dacă să-ți zic,

dar o să fiu astronaut. ”

Mă uitam la telefon și am zis: „O să fii ce? ”

„De unde știi că o să fii astronaut? ”

A zis: „Pentru că m-am înscris. ”

Am întrebat: „Câți s-au înscris? ”

A zis: „Nu știu, 9.000, 10.000.”

Am zis: „Câți astronauți caută? ”

„35.”

Atunci am știut că frate-miu o luase razna.

Mă gândeam: „Eu o să fiu Papă... ”

Putem să ne jucăm așa toată ziua.

NASA a ales astăzi

cei 35 de oameni care vor zbura cu naveta spațială pe orbită

și înapoi, în anii '80.

Dintre femeile selectate, patru sunt singure,

două sunt căsătorite și una are trei copii.

Sper să fac o treabă bună și să răsplătesc

încrederea pe care NASA și toți ceilalți o au în mine.

Un alt nou astronaut este Dr. Ronald McNair.

Abia recent am văzut șansa de a-mi îndeplini un vis.

Am dat fuga la telefon.

I-am zis: „Felicitări, omule! Ai reușit! ”

Chiar a reușit!

Mă gândeam, e posibil așa ceva?

Urmează să piloteze propria navă Enterprise în spațiu.

Una dintre cele șase femei alese ca astronaut este medic.

Anna Fisher a aflat de numire când un oficial NASA

a sunat s-o întrebe dacă mai e interesată de post.

Sigur că sunt!

Nu-mi vine să cred.

Nu știu ce să zic, decât mulțumesc mult.

Și soțul dr. Fisher a fost luat în considerare,

dar William Fisher nu a fost ales.

În schimb, se va muta la Houston cu soția sa.

Nu mă simțeam deloc prost!

Mă bucuram pentru ea! Mi se părea perfectă pentru post.

N-a existat nicio urmă de resentiment sau dezamăgire,

ea a fost acceptată, eu nu.

Cei 35 de candidați au început doi ani de pregătire unisex,

interrasială la Centrul Spațial Johnson.

Cei care trec vor deveni astronauți.

Prietenii mei au zis: „Poftim?! ”

„Anna timidă și studioasă o să fie astronaut? ”

Nimeni nu credea.

Recunosc că nici eu aproape că nu credeam,

părea atât de ireal.

Am înțeles importanța istorică.

Shannon Lucid, cercetător post-doctoral

la Fundația de Cercetare Medicală din Oklahoma...

Dar nu m-am gândit prea mult la asta.

Judith Resnik, dezvoltare de produs la Xerox Corporation.

Ddoar că eram foarte fericită că femeilor li se oferea o șansă.

Urmează Sally Ride.

Îmi ziceam: „N-o da în bară. ”

Trebuie să ne asigurăm că toate vom reuși,

ca femeile de după noi să aibă aceleași șanse.

Kathryn Sullivan. Ronald McNair, specialistul nostru de misiune.

Căpitanul Richard Mullane.

Doamne! Ce tânăr eram!

Arăt ca un copil!

Am învățat rapid că bărbații albi

erau invizibili pentru presă.

Puteam să merg gol pe scenă,

nimeni n-ar fi văzut, toți se uitau

la femeile și astronauții afro-americani.

Mai ales la femei.

Aveam suspiciuni despre civili și femei,

pentru că nu mai lucrasem cu ei.

Eram suspicios,

mă îndoiam că vor fi capabili

să îndeplinească rolul de astronaut.

Timp de 20 de ani în țara asta, cuvântul „astronaut”

însemna automat „bărbat”. Dar asta s-a schimbat.

Cum răspunde un bărbat când îi spui: „Sunt astronaut”?

Îți zice: „Ești prea drăguță ca să fii astronaut”?

„Domnișoară, nu poți fi astronaut. ”

Îi spun doar că sunt inginer.

- Nu-i spui că ești astronaut? - Doar dacă întreabă.

Fusesem în luptă, în timp ce ei

studiaseră și stătuseră prin laboratoare și-atât.

Am fost în Vietnam în '69.

30 dintre colegii mei de la academia militară au murit.

A fost o perioadă sumbră.

Era un război contra comunismului, despre care învățasem

că e cel mai mare rău existent.

Voiam să fiu acolo, să fac ce i-am văzut pe aviatorii eroici

făcând în al Doilea Război Mondial.

În niciun caz un civil,

nu-mi pasă cine e, bărbat, femeie,

un civil n-o să poată egala acea experiență de zbor.

Într-o mlaștină cu mangrove, la sud de Miami,

cele șase femei ce vor să fie primele astronaute americane

și-au început pregătirea de supraviețuire.

Excelent.

Unele s-au chinuit să se urce în bărcile de salvare.

Dar și unii dintre bărbați.

Singura considerație specială pentru femei a fost

protecția față de fotografi, de care au avut nevoie.

Era un sentiment de apartenență

și simțeam că, în sfârșit, eram unde voiam să fiu.

Cred că, pentru că am învățat atât de mult, a fost prima dată

în viața mea când m-am putut distra cu adevărat.

În copilărie, ți-ai dorit să devii astronaut, doctor, soție, mamă?

Toate la un loc.

A fost greu. Voiam să fiu entuziasmată,

dar nu voiam să-l fac pe Bill să se simtă prost.

Ce v-a motivat să continuați? Trebuie să fi fost greu.

Știi răspunsul. Nu mă refuzaseră.

Nu mă refuzaseră, ci să mai iau o diplomă,

să capăt experiență și să revin la următoarea selecție.

Agenția spațială a selectat 19 noi candidați astronauți.

E al doilea grup de piloți și savanți selectați

special pentru programul NASA.

Programul demarează anul viitor,

dar primește publictate în avans

prin anunțul unei echipe de astronauți soț-soție.

Bill și Anna Fisher.

Asta a schimbat lucrurile între voi?

Nu, a fost mult mai ușor, fiindcă nu mă mai simțeam vinovată

că eu am fost aleasă, iar el nu.

În plus, eu aveam vechime.

Dragi concetățeni ai acestei mărețe națiuni,

accept nominalizarea voastră la președinția Statelor Unite.

Celor deznădăjduiți le vom reda speranța

și-i vom primi într-o mare cruciadă națională

pentru a face America măreață din nou.

Zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru...

Motoare principale pornite.

Prima lansare a fost un eveniment uriaș.

Nu doar pentru NASA, ci pentru toți noii astronauți,

fiindcă încă nu știam dacă aveam o carieră.

Până atunci era doar teorie.

Prima navetă spațială a Americii...

Toți zâmbeau tot mai larg pe măsură ce avansam.

L final, când s-a oprit motorul principal,

semn că eram în siguranță pe orbită, am sărit toți în sus de bucurie.

Ne gândeam: „Doamne, chestia asta chiar merge! ”

„Chiar o să meargă! ”

Trecuseră aproape șase ani de când SUA nu mai avusese un om în spațiu,

timp în care rușii avuseseră zeci.

Pe coasta spațială a Floridei, de unde a început zborul,

se simțea un entuziasm exprimat cam agramat

al unui triumf mult așteptat, al unei revanșe.

Asta a pus America ferm în frunte în spațiu.

Unul din acele momente în care zici:

„Mândru că sunt american. ” Am reușit asta.

Astăzi, mulți oameni au stat lipiți de ecranele TV

pentru a fi martori la istorie.

Trei, doi, unu, aterizare!

Reintrarea și aterizarea au fost văzute la televizor

în aproape toată Europa de Vest.

Ideea generală era că America avea nevoie de un succes.

Columbia a fost acel succes.

Ați promis și i-ați învins pe ruși.

I-ați învins pe toți. Ați cheltuit mulți bani

și, cu problemele din țară, meritați un succes.

Din nou, sovieticii au făcut doar scurte referiri

și, ca de la începutul misiunii,

s-au axat pe potențialul militar al navetei.

Mulți se tem că cursa înarmărilor se va extinde în spațiu.

Armata a fost un partener important. De fapt, armata a impus

unele specificații pentru dimensiunea calei.

Au zis: „Ne trebuie un vehicul care să poată căra

o anume greutate pe orbită. ”

Armata a avut un cuvânt greu de spus în designul navetei.

La ce vă referiți prin "armată"?

Am transportat sateliți secreți.

Puteți spune ce încărcături erau?

- Nu, nu pot vorbi despre asta. - Încă e secret?

- Încă e secret. - Am înțeles.

Sunt secrete naționale.

Juri să păstrezi secretul, nu vorbești despre ele.

Programul spațial în general

și programul navetei în particular au ajutat mult țara

să-și recapete vitalitatea și încrederea.

Să nu uităm niciodată: cât timp există frontiere

de explorat și cucerit, americanii vor fi în frunte.

Revista Jet, da.

- Poftim. - O am.

E apogeul statutului de rock star.

Am poza asta mărită acasă și azi.

Ăsta-i fratele meu.

Trei bărbați de culoare într-un costum spațial...

a fost special.

M-a mișcat. Am fost impresionat.

581, aici TEM. Suntem pregătiți.

Eram la școala de piloți de testare a Marinei.

Pilotezi un avion într-un regim nou.

Fie la o viteză la care n-a mai zburat,

fie la o altitudine la care n-a mai zburat.

Încerci să te asiguri că nu se răstoarnă

sau nu face ceva rău.

Uneori se dezmembrează și pierzi avionul.

Și pilotul se parașutează.

- Îți plăcea să faci asta? - Da.

La nebunie.

Aflasem că urmau să vină trei sau patru T-38 de la NASA.

Am ieșit pe pistă, ca mulți dintre noi, să-i întâmpinăm.

Am văzut un tip de culoare coborând.

Am rămas cu gura căscată.

M-am grăbit să-l cunosc și să mă prezint.

La un moment dat, l-am dus acasă s-o cunoască pe Jackie,

soția și copiii mei.

Am fost fascinat vorbind cu el.

Și când pleca spre Houston, m-a întrebat dacă mă înscriu

în programul spațial. Am zis: „Nici în ruptul capului. ”

S-a uitat la mine ciudat și a zis: „De ce nu? ”

Am zis: „Nu m-ar alege niciodată. ”

A făcut o pauză și apoi a zis:

„Asta e cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată.

De unde știi dacă nu încerci? ”

M-am simțit mic de tot.

Am zis: „Doamne ferește! ”

De-asta zic că Ron McNair e idolul și modelul meu,

pentru că el mi-a amintit, dureros, că uitasem

ce m-au învățat ai mei în copilărie,

că pot să fac orice-mi doresc.

În fine, am ajuns să fiu selectat în al doilea grup de astronauți.

„E cea mai mare tâmpenie pe care-am auzit-o! ” Avea dreptate.

Dr. Ron McNair, 33 de ani, devine al doilea afro-american în spațiu.

E o autoritate în anumite tipuri de fizică laser,

dar e și un muzician desăvârșit

și un instructor de karate premiat, cu centură neagră.

Când Ron a fost ales pentru primul lui zbor,

cum au reacționat ai tăi?

Mama avea emoții.

Copilul ei urma să meargă în spațiu.

Dar tata era gata să dea cu trabucuri.

Băiatul meu e astronaut. La bărbați e altfel.

Am ajuns la cam patru secunde înainte de decolare,

când motoarele principale au accelerat la 100%.

Deodată, au apărut niște vibrații cum n-am mai simțit.

Numărătoarea a continuat. Trei, doi, unu.

La T minus zero am simțit un șut cum n-am mai simțit vreodată

și vehiculul de 2.000 de tone

a sărit pur și simplu de pe rampa de lansare

și am pornit la drum.

Challenger, aveți undă verde, accelerați.

Recepționat, accelerăm.

Ron McNair e în spațiu, tatăl lui e în al nouălea cer,

fericit că fiul său e la bordul navetei.

Incredibil!

Carl a urmărit zborul din biroul atelierului său auto din Harlem.

Ron a fost un copil model.

A fost pur și simplu perfect.

Când Ron McNair se va întoarce,

tatăl lui va fi încă în al nouălea cer.

Mi-aș dori ca fiecare tată să aibă un fiu ca al meu.

Am nevoie de asta.

N-am mai văzut asta niciodată.

O, Doamne.

E o secvență incredibilă,

fiindcă nu l-am auzit vorbind prea mult despre asta.

Lăsați-mă puțin.

- OK. - Ești bine?

Da.

Mă gândeam la tata.

Nu-mi pot imagina ce era în mintea lui, cu opt clase,

să fie tatăl unuia dintre primii astronauți afro-americani.

Nu-mi pot imagina

ce trebuie să fi simțit.

Un astronaut, la vremea aceea...

singurul lucru mai presus de asta era să fii președintele Statelor Unite.

Să aplaudăm în picioare acest echipaj minunat.

Vă mulțumesc mult.

Toți membrii familiei mele să se ridice, vă rog.

Să văd cine e aici.

Toți. Vreau să văd cine e aici.

Bine. Minunat, minunat.

E incredibil.

De la sclavie la spațiu în patru generații.

Mulțumesc mult.

Oficialii NASA speră că lansarea de succes de azi îi va readuce

în grafic pentru un an foarte aglomerat,

critic pentru viitorul Agenției.

Naveta nu era rentabilă dacă nu zbura des.

Planul era de 24 de misiuni pe an,

o misiune la două săptămâni.

Asta a pus presiune pe Agenție să extindă rapid

ritmul zborurilor navetei.

Țin minte ședințe unde se discuta o problemă

și una din primele întrebări ale mele sau ale altor astronauți de acolo era:

„cum va afecta asta programul? ”

Cu alte cuvinte, câte săptămâni vom întârzia

ca să rezolvăm problema?

Într-un fel, arătam că suntem presați de timp,

„trebuie să ne mișcăm. ”

Voiam să zburăm des

și asta era mai presus de orice.

Din când în când trebuia să mă ciupesc

și să-mi spun ce noroc am că sunt acolo.

Dar, desigur, nu ești un astronaut adevărat

până nu ai zburat în spațiu.

Existau temeri că sarcina o va împiedica să zboare.

Nicio altă astronaută nu mai fusese însărcinată.

Mi s-a spus, Anna, că ai născut vineri

și luni erai înapoi la muncă.

Așa e? Și dacă da, cum ai reușit?

Am fost foarte norocoasă, am născut ușor,

am un copil cuminte, mă simțeam bine și eram entuziasmată.

Îmi iubesc copilul, îmi iubesc munca și voiam să mă întorc.

La o ședință a piloților, înainte de primul zbor al navetei,

ne-au zis: „ne așteptăm să pierdem una din 25 de navete. ”

4%.

John Young, astronautul șef, s-a ridicat și a zis:

„Vreau să vă spun ceva. ”

„Dacă vă deranjează acel 4%, dacă vă îngrijorează, ”

„plecați - pentru că sunt 1.000 de oameni la coadă

să vă ia locul. ”

Ideea era: n-ai ce căuta aici dacă te temi.

Ocazional mă întrebam: chiar merita riscul?

Ceva putea merge prost

și poate ăsta era tot timpul pe care l-aș fi avut cu Kristin.

Cum știam că n-o să-și amintească de mine,

am făcut o mulțime de filmări.

Cine-i acolo?

Spune-ne cine e.

Cine-i acolo?

Știu că unii credeau că ce făceam era greșit.

„Anna Fisher e o astronaută bună, un medic bun,

un cetățean bun, dar este o mamă bună?

Asta se vor întreba milioane de oameni

când prima mamă-astronaut va zbura, lăsând acasă o fiică de un an. ”

Aș zice că două treimi erau așa

și o treime de susținere.

Probabil nu era 50-50.

- Ce e aia? - Ce e aia?

E o navetă spațială!

Naveta spațială Discovery.

Mami o să zboare cu Discovery în șase săptămâni.

Doamne, când mă uit, mă gândesc:

slavă Domnului că nu eram mai mare.

Slavă Domnului că nu înțelegeam ce se întâmplă.

Aș fi fost atât de speriată și de supărată.

A fost o binecuvântare că eram atât de mică.

Kristin e prea mică, dar asta va fi ultima mea noapte acasă

și vreau să petrec câteva minute cu ea.

Să-i facem cu mâna lui tati. Te iubesc, puiule.

Să facem cu mâna.

Pa-pa.

Sunt sfâșiată.

Chiar și acum, o parte din mine zice: „Da! ”

Du-te! Du-te în spațiu, îndeplinește-ți visul.

E incredibil.

Cealaltă parte zice: „Doamne, ”

„nu te duce! Nu te duce! ”

Dar mă uit la acele filmări și a fost un an atât de dulce.

Și cred că, într-un fel,

a orețuit și a savurat acele clipe și mai mult,

pentru că știi că există o șansă să mori.

2 ore 28 de minute 6 secunde.

Echipajul 518 e pe drum.

Și când pleci la război, știi că e o șansă să mori.

Dar câte alte profesii au efectiv un cronometru

până la clipa în care poți pieri?

Calculat la secundă.

11, 10...

Porniți motoarele. Șapte, șase...

Motoarele au pornit.

Trei, doi, unu,

și decolare!

Decolarea lui Discovery. Naveta a părăsit turnul.

A fost prima mamă în spațiu.

Prima persoană care a trebuit să facă față

acestei presiuni și decizii.

A fost nevoie de atâta disciplină

și tărie pentru a face asta, fiindcă știu că...

...știu cât de mult m-a iubit.

Alo, Rick?

Da. Ce faceți, dle președinte?

Foarte bine. Dar tu? Mă bucur să-ți aud vocea.

Anna, mă întrebam dacă i-ai recomanda

o carieră de astronaut fiicei tale, Kristin?

Sigur că da, dle președinte.

E o experiență incredibilă

și i-o voi recomanda cu căldură.

Minunat.

În regulă. La revedere.

Oamenii m-au întrebat,

crezi că mama ta a fost egoistă că a mers în spațiu?

E o întrebare corectă,

dar e o întrebare care nu li se pune bărbaților.

Ai putea întreba orice astronaut asta.

Aș zice că mulți dintre ei au fost puțin egoiști.

Poate că și mama a fost.

Kristin, uite omida mea. Cum zâmbește bunica?

Când ești într-un echipaj, sunteți împreună atât de mult, probabil

mai bine de doi ani, e aproape ca o echipă de luptă.

Inamicul, spațiul, e gata să exploateze orice greșeală.

Un astronaut bun e foarte greu de...

Și am realizat abia peste ani de câtă istorie eram înconjurat.

Era Sally Ride, prima americancă în spațiu.

Am zburat cu Judy, a doua americancă în spațiu.

Mergeam la petreceri și eram prieten cu Ron McNair

și cu ceilalți astronauți afro-americani care făceau istorie.

Privind în urmă, realizez cât de ridicol a fost să cred

că sunt mai bun ca ei doar fiindcă avusesem experiență de zbor.

Erau incredibil de inteligenți, foarte talentați.

Și mă simt privilegiat că am fost în preajma unor astfel de oameni.

Eram arogant. O spun pe șleau. Eram arogant.

Când privesc în urmă, mi-e rușine.

Cum am putut să am acea atitudine?

Și, mă rog...

Mă bucur că m-am schimbat.

Eram tineri, eram obraznici,

dornici să ajungem în spațiu.

Aveam stofă de eroi, cred.

Și părea că făceam exact ce fusese planificat.

Urmam să operăm o navă spațială la nivelul unei companii aeriene

ca fiabilitate și siguranță. Și am reușit.

Exista sentimentul că chiar am ajuns acolo.

Grădina viselor era în plină floare.

Asta era, acel sentiment.

Vremuri palpitante.

Numărătoarea inversă a început pentru naveta Challenger.

Echipajul de șapte membri a sosit la Centrul Spațial Kennedy

azi după-amiază și, dacă totul merge bine, Christa McAuliffe

va deveni prima profesoară în spațiu.

La bordul lui Challenger, în această călătorie, va fi

și Ron McNair, originar din Lake City, Carolina de Sud.

Ron a venit la mine cu o casetă VHS,

parte din filmările făcute de el în spațiu,

dar îl interesa doar o anumită parte a casetei.

A fost mereu fascinat de lansarea în sine.

A pus acea parte până când a intrat pe orbită.

Apoi o derula și o lua de la capăt.

Aveam boxele noi și el dădea volumul mai tare.

Mi-a ars o boxă, pentru că vuietul,

voia să-l simtă, aceeași putere, senzația pe care a trăit-o

când s-a desprins de rampa de lansare.

Doar acea parte o punea, la nesfârșit.

Mi-a mărturisit că voia să părăsească programul spațial.

Primise o ofertă să devină profesor

la Universitatea din Carolina de Sud.

Una din școlile care nu ne-ar fi primit

când am absolvit noi.

- Voia să plece de la NASA? - Exact.

Mai voia un singur zbor.

Încă un zbor, atât.

Doamne!

Doamne, nu!

Vede cineva naveta?

Controlorii de zbor analizează atent situația.

Evident, o defecțiune majoră.

Rapoartele de la dinamica zborului indică și că vehiculul...

se pare că a explodat.

Azi la Nightline, avem o singură știre:

moartea navetei Challenger și a șapte pionieri americani.

Nu există răspunsuri clare la întrebarea de ce

naveta Challenger a explodat la puțin peste un minut

după lansarea de la Cap Canaveral.

NASA a creat un comitet interimar de investigare

a exploziei catastrofale de dimineață. Între timp, toate viitoarele zboruri

au fost oprite...

M-am trezit în acea dimineață

să pornesc televizorul...

O profesoară, șapte eroi.

...și nu vă pot reda tot ce spunea prezentatorul.

Știu doar că reluau imaginile la nesfârșit.

NASA zice că totul părea în regulă până la explozie...

Era pe toate posturile de știri.

...imaginile cu încetinitorul arată ce par a fi combustibil sau vapori...

Iar și iar, și iar.

...apoi a avut loc explozia.

Fratele meu murind.

Primul meu gând a fost:

„Doamne, te rog... ”

„... fă cumva să iasă cu bine. ”

Sperai în van că un miracol

va avea loc, și...

Toți erau afectați personal.

Nu știu de ce, am vrut mult s-o văd pe Kristin.

Probabil realizând cum...

Cum aș fi putut fi eu, că nu m-aș mai fi întors la ea.

Deodată, lucrurile de care ne temusem cu toții,

dar despre care nu vorbisem, erau reale.

Erau prietenii mei.

Judy, am zburat cu ea.

E foarte, foarte dureros...

...și va fi mereu.

Cred că mai bine de un an am sperat

că poate îi vor găsi naufragiați pe o insulă.

Dar știam, de fapt, că încercam să...

...păstrez speranța...

...chiar dacă era absurd.

După primul său zbor, am dat câteva petreceri pentru Ron.

Cea mai reușită a fost cea din orașul meu natal.

Era într-o decapotabilă cu fiul lui.

În aceeași zi, i-au dat numele unui bulevard principal.

N-am crezut că voi vedea asta vreodată.

Nu că era astronaut, ci că erau

la fel de mulți albi câți oameni de culoare,

și își sărbătoreau eroul local.

Nu cred că a mai fost așa de atunci.

N-am mai avut alt astronaut acolo.

A fost uimitor. Absolut uimitor.

Cum a afectat Challenger NASA imediat după?

Uf!

Devastată, demoralizată.

Încotro? Ce facem acum?

Nu știam de unde s-o luăm de la capăt,

cum s-o luăm de la capăt.

Primul lucru a fost anularea programului.

Naveta a stat la sol aproape trei ani.

Am prezis un accident din 25,

apoi una din 25 a fost distrusă.

Gata? S-a terminat?

Nu! Le onorezi moartea reparând problema și mergând mai departe.

Am fost atât de dezamăgit de cum s-a gestionat situația.

Urăsc să renunț și să mă dau bătut.

Nici azi nu înțeleg.

E ca și cum Rocky e doborât și n-a mai luptat trei ani,

în loc să arăți că ai spirit de luptă și că o repari.

Rocky Balboa încearcă să reziste în centrul ringului

împotriva marelui rus.

E obosit și sângerează, dar e în picioare.

Cât timp programul nostru spațial stagnează,

rușii îl accelerează pe al lor.

Astăzi, sovieticii au lansat o stație spațială sofisticată.

Spun că va fi o bază cu echipaj permanent în anii ce vin.

Și americanii plănuiesc o stație spațială,

dar a lor va fi gata la mijlocul anilor '90.

Dacă privim cursa spațială între Rusia și Statele Unite,

trebuie să prezentăm evenimentele în ordine cronologică.

Cine a lansat primul satelit?

Rușii.

Primul zbor în spațiu cu oameni la bord?

Rușii. Yuri Gagarin.

Doi ani mai târziu, prima femeie în spațiu a fost o rusoaică.

Prima ieșire în spațiu? Leonov.

Americanii s-au concentrat exclusiv pe navete reutilizabile.

În timp ce rușii s-au axat pe stații orbitale pe termen lung, ca Mir.

Asta a fost prioritatea noastră în spațiu.

Viitorul nostru.

Cât noi ne gândeam la navetă pentru operațiuni pe orbită joasă,

sovieticii aveau alte planuri.

Au zis: „Distrați-vă cu ce faceți acolo. ”

Și-au îndreptat atenția spre zborul spațial de lungă durată.

Cum ne pregătim să trimitem pe cineva pe Marte?

Cum ne pregătim să trimitem un om pe Lună pentru o perioadă lungă?

Mi s-a părut o schimbare de strategie genială.

Din nou, rușii erau cu ANI înaintea noastră.

ÎN EPISODUL URMĂTOR...

Erau scântei.

Și brusc, alarmele s-au oprit.

Auzeam știrile pe fundal: "Azi a fost un foc pe Mir.

Continuăm cu alte știri."

Mă dureau toate încercând să-mi revin.

Traducerea și adaptarea: jarvis