Original subtitles

TRĂDAREA Episodul 6, seria a 2-a

Osman !

Vin !

Trebuie să ne cumpărăm caiete. Mergem la librărie, în cartier.

Învățătorul ne-a cerut caiete noi.

- Am venit. Hai să mergem ! - Spune-i mamei tale.

Ce mai aşteptați ? Duceți-vă la şcoală !

Ne ducem mai întâi la librărie, în cartier.

- Dar să nu întârziați. - Nu-ți face griji, mătuşă.

Hai, mergeți !

Dle Ali !

Dle Ali !

Ce se întâmplă ? Ce vor dis-de-dimineață ?

Căpitanul Ali le vinde mobilă. De asta au venit.

- Dle Ali ! - Cred că nu e acasă.

Oamenii bat, dar nu deschide. Eu nu l-am văzut ieşind din casă.

Aşteptăm de două ore. Unde e omul ăsta ?

- S-a răzgândit ? - Nu ştiu.

- Cred că e înăuntru, dar nu deschide. - Urcă, plecăm !

Unde s-a dus la ora asta ? Oricum, nu poate să meargă bine.

S-o fi dus la cumpărături.

- Osman, hai, băiete ! - Du-te, fiule !

Du-te la colegii tăi ! La librărie şi apoi direct la şcoală.

- Spor la treabă ! - La revedere, dnă Cemile !

Bună ziua, colegi !

Vi-l prezint pe dl Hakan. O să lucreze cu noi de acum.

Faceți cunoştință cu colegii.

Eu mă duc să dau ordin să vi se pregătească biroul.

- Bine. - Ne vedem mai târziu.

- Să fie într-un ceas bun ! - Mulțumesc.

- Felicitări, dle Hakan ! - Mulțumesc.

- Bine ați venit ! - Mulțumesc.

Să fie într-un ceas bun !

Caietul roşu e dictando, iar cel albastru...

De ce stai, băiete ? O să întârziem la şcoală.

Duceți-vă, că vin şi eu.

- O să se supere învățătorul ! - Bine.

Fugi ! Repede !

Tată !

Tată !

Tată !

Tăticule ?

- Osman ? - Tată !

Fiule...

Tată...

- Mamă ! - Ce s-a întâmplat, fiule ?

Ce cauți aici ? Nu te-ai dus la şcoală ?

- Mamă, tata... Tata... - Ce-i cu el ?

Zace pe jos în casă ! Are ochii închişi !

Tu unde l-ai văzut ?

Am intrat prin grădină. L-am văzut pe tata.

Hai...

Ali !

Ali !

Ali !

Ali !

Cemile ?

Ce s-a întâmplat ?

Hai, revino-ți !

Te duc la spital.

Nu vreau nimic, Cemile. Lasă-mă singur, te rog.

Nu te încăpățâna. Nu te simți bine. Haide !

Nu vreau ajutorul nimănui.

Te rog, lasă-mă şi pleacă.

Fiule, rămâi cu tatăl tău. Eu chem ajutoare şi vin, da ?

Osman, fiule...

Osman...

- Alo ! - Neriman, sunt Cemile.

Cemile ! Ce faci, scumpo ?

Ali e bolnav. Arată foarte rău. Trebuie dus la spital.

Poate veni Kemal să-l ajute ?

Vai de mine...

Kemal nu-i acasă.

- E la serviciu. - În fine... Ce să facem ?

- Scuză-mă că te-am deranjat. - Se poate, dragă ? Ce deranj ?

La revedere, Cemile !

Bun ! Când ai treabă, suni. Da, să trăiți !

Parcă are servitori aici !

Cemile a sunat ? Ce-a zis ?

Cică Ali e bolnav sau nu ştiu ce. A zis că trebuie dus la spital.

- Te cheamă să-l ajuți. - Mă duc să văd...

Stai la locul tău, Kemal ! Parcă noi n-avem niciun necaz !

- Dar Ali... - Kemal !

Nu te apropia prea mult de el, că rămâne pe capul tău.

- Ne batem capul şi cu el. - Mama are dreptate, tată.

Se găseşte cine să aibă grijă de el. Nu te amesteca.

Nu-i aşa ?

- Alo ! - Mamă, eu sunt.

Cemile ? Ai o voce ciudată.

Mamă, Ali...

Ce-i cu el ?

E bolnav. Nu arată bine.

Trebuie dus la spital. Am fost acolo. Cu Osman.

El e cu Ali acum. L-am lăsat acolo, să-l supravegheze.

M-am gândit la Mete. E acasă ?

Da, doarme. Mă duc să-l trezesc şi îl trimit la tine.

Aşteaptă acolo. Închid telefonul acum.

Mete !

Mete ! Hai, scoală-te, puiule !

Ce e, bunico ? Te simți bine ?

Tatăl tău s-a îmbolnăvit. A sunat maică-ta.

Du-te fuga ! Biata femeie e singură acolo.

- Mă duc mai târziu. - Hai, Mete !

- Ce ne interesează pe noi, pe mine ? - Se poate, nebunule ?

Ajută-l. Hai, du-te !

- Hai... - Eşti nemiloasă, bunico.

Te implor !

De dragul bunicii tale...

- Ce faci, Muzaffer ? - Bine ai venit, Mete !

Ne-a sâcâit ani întregi, şi acum îl îngrijim.

Fiule, nu-i aşa. Chiar e foarte bolnav.

- Fă-o din omenie. - Scuteşte-mă, mamă !

Zace leşinat. Eu şi Osman am intrat prin grădină.

Chiar arată rău.

Dă-te, frățioare !

Tată, trebuie să mergi la spital. Te duc eu.

- Nu vreau. - Nu te simți bine, tată.

Mergem la spital. Te duc eu.

Nu am nevoie de ajutor. Nu trebuie să-mi faci favoruri.

Nu e o favoare. Trebuie să te duci la spital. Nu arăți bine.

Doar eu te pot duce.

- Pleacă de-aici ! - Nu pot.

Nu las de izbelişte pe nimeni care are nevoie de ajutor.

Chiar dacă e vorba de tatăl tău pe care-l urăşti, Mete ?

Da.

Hai !

Osman...

Încet...

Ai grijă...

- Frumoasă maşină ! - Nu e o maşină, ci un stil de viață.

- Aveți nevoie de ceva, dnă Cemile ? - Nu, mulțumesc.

Ce tristețe apăsătoare să vezi

cum se ofileşte în mâini grosolane o floare care a fost a ta,

pe care ai adorat-o şi ai crescut-o punând suflet...

Capul şi-l pleacă şi te priveşte aşa, ca şi când ar cere ajutor.

Dar n-ai ce-i face.

Casa noastră nu mai era un cămin. Devenise o casă oarecare.

Însă mama era femeia care făcuse din ea un cămin.

În ochii ei, nu putrezea doar scara de lemn,

nu cădea doar varul de pe pereți.

Cădeau toate visurile şi culorile unei vieți.

Mama nu plângea pentru o casă, ci pentru căminul ei pierdut.

Hai să ieşim, fiule !

Tu, la şcoală, eu, la serviciu.

Iată banca ta cea mică, puşculița adusă de Banca IŞ.

Te-ai apropiat încă puțin de lumea celor mari.

Iată răsplata banilor mici, carnetul de economii de la Banka IŞ.

Mâine o să-ți aducă bani mari...

Aşa am făcut eu cunoştință cu televizorul: brusc, pe nepregătite.

Cred că nu eram singurul luat pe nepregătite.

Toți păreau hipnotizați.

O cutie vie lua prizonieră întreaga omenire.

O să înțelegi mai bine.

Banca IŞ a Turciei.

Bună dimineața !

Nu te deranja. Simte-te bine.

Ce ți-e şi cu soarta asta, Carolin...

Eşti în casa mea, în baia mea, în cada mea.

Cine ar fi zis ? Nu ?

După câte s-au întâmplat

şi după cât ne-am țepuit reciproc...

Dar aşa sunt cei ca noi.

Nu ne pasă de sentimente stupide, precum mila,

şi de regulile forțate ale eticii, care încalcă adevărul.

Asta-i libertatea. Noi suntem oameni liberi.

Sunt pe punctul de a da o lovitură mare de tot.

Riscuri nu există aproape deloc.

Dar am nevoie de cineva priceput, chiar dacă nu prea e de încredere.

Trebuie să fie o femeie frumoasă şi un bancher bun.

Ştii pe cineva ?

Eu ştiu.

Cunosc o asemenea persoană.

Hai să uităm totul...

Chiar dacă nu uităm, să lăsăm totul deoparte. A trecut.

Hai să ne cunoaştem din nou...

Dă-te la o parte. Nu vreau.

Ia uite, parcă nu m-ar cunoaşte !

Te întreb că aşa vine vorba.

Nu ştii că orice vorbă a mea e poruncă, idioato ?

Stai...

Treci încoace ! Stai aşa !

Îți arăt eu acum...

Mi se întunecă vederea.

Mor ?

Ekber...

Să mori din cauza unui săpun ?

Aşa se moare ?

Aşa...

Ekber ?

Ekber...

Ekber ?

Ekber...

De data asta, ai murit.

Ekber... De data asta, ai murit.

De tot.

Apoi, Zagor Tenay scoate toporul... Atât de mare este !

Sare pe oamenii răi !

Îi sparge capul celui care-i iese în cale !

Atunci, vin pieile-roşii.

Sunt prietenii lui Zagor. Vin să-l ajute !

Zagor mai are un prieten,

pe Felipe Kayetone Lopez Martinez Gonzales.

- Ce nume lung are ! - Dar toți îi zic Ciko, pe scurt.

Ciko ?

Osman, tu citeşti "Texas, Tommiks şi Zagor" ?

Nu citesc. Se supără învățătorul.

Eu am citit "Robinson Crusoe", "Călătoriile lui Gulliver",

"O călătorie spre centrul Pământului", "Doi ani de vacanță"...

Cum să fie vacanță doi ani ? Cine a scris cartea aia ?

- Jules Verne. - Nu ştie nimic ăla !

Care-i mai puternic, Tommiks sau Zagor ?

Zagor e...

Am citit toată viața.

Nu m-am limitat la asta. Am şi scris.

Dar niciodată n-am avut încrederea de sine pe care o au

oamenii care n-au trecut mai departe de Texas şi Tommiks cu cititul.

Acest mare paradox nu mi-a dat pace în nicio clipă a vieții.

Până şi când mă pricepeam bine

m-am retras cu o mărinimie de-a dreptul dumnezeiască.

Le-am dat lor întâietate.

Asta mi-a adus o copilărie sensibilă, o tinerețe cu necazuri

şi o maturitate liniştită.

Dacă nu mă aşteaptă o bătrânețe plină de regrete,

se poate spune că am dus o viață bună.

Mijlocul dv. suferă, dle Ali. L-ați neglijat.

Trebuia să mergeți la doctor de mult.

Dar nu e distrus definitiv. O să facem fizioterapie.

Luați medicamentele de pe rețetă, relaxante şi unguent.

De vreme ce ați suferit deja un infarct, aveți grijă.

E nevoie şi de un control cardiologic.

Eu zic să vă verificați plămânii,

fiindcă ați stat mult timp în medii nesănătoase.

Aveți puțină grijă de dv.

Poftiți !

Mulțumim, domnule doctor. Să mergem, tată !

Poftiți ! E toată rețeta.

Mulțumesc. Spor la treabă !

Domnule ! N-ați plătit.

Tata e pensionar. V-am dat actele.

Unele medicamente de pe rețetă nu sunt compensate.

- Le plătiți dv. - Aşa ? Nu ştiam.

Ai pastilele aici. Farmacistul a scris cum să le iei.

- Ai dat bani ? - Puțini. Nu contează.

Deci tu ai plătit.

Vino încoace.

- Ai găsit ? - Arată-mi banii.

Bine.

E aproape nouă. Are toate paginile. Nu are nicio ruptură.

Să nu plecăm împreună. Ies eu primul.

- Tu aşteaptă aici cinci minute. Bine ? - Bine.

Dacă te prind învățătorii şi mă spui, te bat după ore. Clar ?

- Bine. - Stai aici.

Pentru cineva care nu are ceas, cât înseamnă cinci minute ?

Încă n-am reuşit să aflu.

Dar aveam un scop bun şi un motiv puternic.

Deşi nu aveam stare, am ştiut să aştept cu răbdare.

Asta a durat toată viața.

Am ştiut mereu să aştept.

Am venit... Stai.

Ai grijă... Nu călca apăsat...

Mete, cheia e la mine !

Vin !

Iau cheia şi vin.

Arunc-o !

- Cum se simte ? - I-a prescris medicamente şi terapie.

I-a zis să aibă grijă de el.

Ai grijă !

Nu urca scările acum. Culcă-te aici.

Eu am o treabă. Bine ?

Băiatul meu...

Da, copii. Strămoşii turcilor care trăiesc acum în Turcia sunt oguzii.

- Cum le zice ? - Oguzi !

Da.

Oguzii se împărțeau în două grupuri principale, Ucok si Bozok.

Oguzii au luat ființă din 24 de triburi.

- Tu ce citeşti, Osman ? - O carte.

- Ce carte ? - De istorie.

I-auzi ! Ce istorie e asta ? Istoria oguzilor ?

Nu. E istoria lui Zagor.

Mergi. Ştii unde să te duci.

Nu eram leneş.

Nu eram golan, vagabond, prost,

răzgâiat, nesimțit...

Eram doar ghinionist.

Dacă citeau o mie de copii Zagor în timpul orei şi eu eram printre ei,

învățătorul sigur mă prindea pe mine.

Dacă o mie de copii visau cu ochii deschişi la ore,

şi eu eram printre ei, învățătorul mă vedea tot pe mine.

De fapt, eu am citit cartea de istorie. Şi cartea de geografie,

şi pe cea de cultură civică, şi pe cea de ştiințe sociale.

Dar, dacă nu-mi completam cu Zagor cunoştințele dobândite, nu se putea.

De atunci am observat că femeile erau ființe greu de înțeles

şi puteau să te bage în belele.

M-am concentrat asupra peretelui. Privirile mele l-au străpuns.

Am ieşit pe câmpuri. Am alergat pe iarbă.

Gulden mă aştepta sub un brad mare.

Stăteam unul lângă celălalt.

Mi-am imaginat cum îi povesteam "20 000 de leghe sub mări".

Gulden mă asculta cu admirație, desigur.

Dnă Cemile, a venit fiul dv.

E mizerie peste tot. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi venit.

Nu se poate pe banii pe care ne-am înțeles.

- Nu am cum. - Bine, n-o mai lungi.

Fă curățenie, iar te plătesc. Bine ?

Ce se întâmplă, Mete ? Cine e femeia asta ?

O să facă curățenie în casă. Tu dormi, odihneşte-te.

Rezolvă ea totul, închide uşa şi pleacă. Bine ?

Mâine e duminică... Nu se poate duminica.

Vin luni să te iau şi mergem la spital, la fizioterapie.

Femeia o să-ți facă şi mâncare. Ia tot ce trebuie şi găteşte.

Ne vedem luni.

Îți pap mânuțele. Îți mănâncă mama mânuțele...

Sună cineva.

Hai să vedem, fata mea frumoasă !

Vino la uşă ! Te pap...

Hai ! Cine a venit ?

Să vedem cine a venit !

- Hakan ? - Da, eu sunt.

Acceptați aceste modeste flori ca semn al dragostei mele ?

Mulțumesc.

Iubirea mea, fata tatei ! Ai crezut că te-am uitat ?

Cum să vă uit eu pe dv., domnişoară ?

Uitați, astea sunt pentru dv.

Uitați ce e aici... Am luat-o pentru dv. !

Vino încoace. Să vedem ce i-a luat tata fetei lui...

Să ne aşezăm aici... Vino...

Să vedem...

Ce-i asta, fata mea ?

Ce-i asta, frumoasa mea ? Uite...

Tata ți-a luat un carusel. Uite...

Îți place, fata mea ? Îți place ? Unde sunt caii ?

Pun florile în vază...

Ce ochi frumoşi are Mustafa al meu !

Ce frumos se uită ! Ce frumos râde !

Vin acum. Să deschid uşa...

Bine ai venit !

Bine te-am găsit, mamă ! Bună !

Cemile, eşti obosită, vii de la serviciu... Dar ce face Ali ?

Nu-ți face griji, mamă. Mă aşez şi-ți povestesc.

Micuțule ! Puiul meu...

Ce faci, Mustafa ? Ce-ai făcut azi ?

Ali e bolnav, mamă. L-a dus Mete la spital.

Doctorul i-a zis să facă fizioterapie şi să aibă grijă de el.

Să aibă... Să aibă grijă puțin...

Stai jos. Răspund eu.

Tu ai grijă de Mustafa.

- Alo ! - Puişorul meu...

Da. Se poate.

Îi zic. Bine. La revedere !

Era învățătorul lui Osman. Te cheamă la şcoală.

N-o să mai citesc Zagor în timpul orei.

Fiul dv. e aici.

Dar nu-l las să plece până nu-şi ispăşeşte pedeapsa.

E a treia serie ?

- Câte ai scris ? - 112.

Bine. Scrii de 200 de ori. Să fie clar.

Ai auzit ce-a zis învățătorul.

Hai, termină, ca să plecăm !

Pe măsură ce frecam pe tablă creta din mână,

se plăsmuiau formele pe care le numim scris.

Scrisul acela era pedeapsa mea.

Pe măsură ce scriam, creta se micşora, se transforma în praf, se topea.

Era inevitabil să dispară. Ştia asta. Ştiam şi eu.

Eu scriam, creta scria...

Amândoi ne topeam, ne micşoram.

Azi, peste ani, observ un adevăr pe care nu l-am observat în clipa aia.

De fapt, în ziua aceea am devenit scriitor.

Creta unei pedepse nesfârşite !

SFÂRŞITUL EPISODULUI 6, SERIA A 2-A