All language subtitles for Maigret et la princesse1

af Afrikaans
ak Akan
sq Albanian
am Amharic
ar Arabic
hy Armenian
az Azerbaijani
eu Basque
be Belarusian
bem Bemba
bn Bengali
bh Bihari
bs Bosnian
br Breton
bg Bulgarian
km Cambodian
ca Catalan
ceb Cebuano
chr Cherokee
ny Chichewa
zh-CN Chinese (Simplified)
zh-TW Chinese (Traditional)
co Corsican
hr Croatian
cs Czech
da Danish
nl Dutch
en English
eo Esperanto
et Estonian
ee Ewe
fo Faroese
tl Filipino
fi Finnish
fr French
fy Frisian
gaa Ga
gl Galician
ka Georgian
de German
el Greek
gn Guarani
gu Gujarati
ht Haitian Creole
ha Hausa
haw Hawaiian
iw Hebrew
hi Hindi
hmn Hmong
hu Hungarian
is Icelandic
ig Igbo
id Indonesian
ia Interlingua
ga Irish
it Italian
ja Japanese
jw Javanese
kn Kannada
kk Kazakh
rw Kinyarwanda
rn Kirundi
kg Kongo
ko Korean
kri Krio (Sierra Leone)
ku Kurdish
ckb Kurdish (Soranî)
ky Kyrgyz
lo Laothian
la Latin
lv Latvian
ln Lingala
lt Lithuanian
loz Lozi
lg Luganda
ach Luo
lb Luxembourgish
mk Macedonian
mg Malagasy
ms Malay
ml Malayalam
mt Maltese
mi Maori
mr Marathi
mfe Mauritian Creole
mo Moldavian
mn Mongolian
my Myanmar (Burmese)
sr-ME Montenegrin
ne Nepali
pcm Nigerian Pidgin
nso Northern Sotho
no Norwegian
nn Norwegian (Nynorsk)
oc Occitan
or Oriya
om Oromo
ps Pashto
fa Persian
pl Polish
pt-BR Portuguese (Brazil) Download
pt Portuguese (Portugal)
pa Punjabi
qu Quechua
ro Romanian
rm Romansh
nyn Runyakitara
ru Russian
sm Samoan
gd Scots Gaelic
sr Serbian
sh Serbo-Croatian
st Sesotho
tn Setswana
crs Seychellois Creole
sn Shona
sd Sindhi
si Sinhalese
sk Slovak
sl Slovenian
so Somali
es Spanish
es-419 Spanish (Latin American)
su Sundanese
sw Swahili
sv Swedish
tg Tajik
ta Tamil
tt Tatar
te Telugu
th Thai
ti Tigrinya
to Tonga
lua Tshiluba
tum Tumbuka
tr Turkish
tk Turkmen
tw Twi
ug Uighur
uk Ukrainian
ur Urdu
uz Uzbek
vi Vietnamese
cy Welsh
wo Wolof
xh Xhosa
yi Yiddish
yo Yoruba
zu Zulu

Original subtitles

Contele a vrut să mă duc să fac cumpărături.

Atât de târziu? - Îi era poftă de fructe confiate.

Poate aștepta pe cineva? - Atunci mi-ar fi spus.

Sunt de 46 de ani în slujba lui. L-am urmat peste tot.

În străinătate, când era ambasador.

Și apoi, când s-a retras, chiar înainte de războiul din Indochina...

era și pentru mine o cameră. Am luat-o.

Apoi am auzit zgomote. Uși trântite, un scaun răsturnat.

Am văzut o umbră uriașă trecând pe coridor.

Și apoi am auzit patru împușcături. Patru.

Conte?

Spuneți-mi despre silueta de după geam, domnișoară Larrieu.

Privind înapoi, vă amintea de cineva anume?

Un prieten sau o cunoștință a contelui de Sainte-Hilaire...

sau chiar contele însuși?

Nu, de nimeni. De cine ar fi trebuit?

Sunt gata.

Cine, judecătorul? - Bretonul.

Spune-i că vin mâine. Și spune-i doctorului că sun.

E de nerecunoscut. - Poza asta nu ajunge pe prima pagină.

Cine sunteți? - Unde s-a întâmplat?

În biroul lui.

Sunteți detectiv? - Inspector Battesti.

Nimic mai sus? - În bucătărie.

Unde e bucătăria? - Prin ușa aia.

Roland Cormičre, atașat de cabinet, Ministerul de Externe.

Comisar Maigret, poliție judiciară. - Faimosul Turn Eiffel.

Dacă vreți.

Dacă apelează la dumneavoastră...

e pentru că e vorba de o figură aparte.

Saint-Hilaire a fost un diplomat distins și respectat.

O combinație rară.

Jacotte, sau mai bine zis, Jacqueline Larrieu...

ne-a sunat imediat. A zis...

Știu. Înțeleg de ce nu ne-a sunat imediat.

Dar nu pricep de ce nu a chemat un medic.

Nu era nicio îndoială că era mort.

Nu am de gând să mă amestec în anchetă.

Sunt aici doar ca să verific...

dacă ceva ne-ar putea pune într-o situație delicată.

Cum ar fi?

Presupunem că contele nu cunoștea secrete de stat.

Dar prudența și discreția sunt necesare.

Cadavrul e încă în birou?

Da. Așteptăm ambulanța.

Șpalturile cărții lui. Le corecta.

Ce fel de carte? - Memoriile lui. Al treilea volum.

În primele două volume, vreau să subliniez, nimeni nu a fost rănit.

Saint-Hilaire era foarte discret.

Nu și-ar fi trădat prietenii pentru o frază amuzantă.

Neobișnuit.

De obicei, scriitorii sunt asasini. Pe hârtie, desigur.

Nu și Saint-Hilaire.

Ar fi absurd să căutăm cauza morții în acele cărți.

Ce faceți?

Mă uit în jur.

Trebuie să mă asigur că nu sunt documente nepotrivite pe aici.

Aha, uite-le. - Ce anume?

Faimoasele scrisori. - Ce fel de scrisori?

O corespondență de zeci de ani...

care cu siguranță nu are legătură cu uciderea contelui.

Sunteți foarte sigur, domnule... - Cormičre.

Presupun că o cunoașteți pe prințesa de Wissemberg?

Sunt semnate cu „Isy”. - Adică Isabelle.

Isabelle de Wissemberg a fost mult timp cea mai frumoasă prințesă din Gotha.

L-a inspirat pe Foujita pentru portretele sale cu femei-feline.

Și dacă Ravel n-ar fi întâlnit-o, nu și-ar fi compus valsurile.

În cinstea ei.

Prințesa și contele au fost foarte apropiați decenii la rând.

Nu erau căsătoriți, dar erau o legendă.

Câți ani are acum?

În codul societății, o femeie nu are vârstă.

Eu mă ocup mai mult de codul penal.

Da, desigur. Aș zice 78 sau 79.

Și Saint-Hilaire? - 82.

„Dragul meu prieten, în această dimineață m-a vizitat părintele Pujol.

Am vorbit mult despre tine.

E o mare consolare că legăturile care ne unesc...

sunt de așa natură încât nimeni nu le poate rupe.”

E foarte catolică? - Extrem.

Și contele la fel.

Scrisorile cuiva sunt sacre.

Nu dacă scot adevărul la iveală.

N-o să vă ajute.

Prințesa, chiar înainte de nunta cu prințul Hubert.

Fermecătoare, nu-i așa? - E un eufemism.

O menționează contele în memoriile sale? - Niciun cuvânt.

Deși ar fi putut. Nu erau iubiți.

Între ei nu era decât prietenie. O prietenie frumoasă, pură.

Deschisă și la vedere pentru toți. Adică pentru cei care contează.

Poate e păcat.

Bună, șefu’. E nasol, dar e în regulă.

Da, e aici cu mine. O să-i spun.

Comisarul vrea să vorbească cu tine. - Din nou? Ce drăguț din partea lui.

Ce mai vrea acum? - Să-ți pună întrebări, presupun.

Și dacă n-am răspunsuri?

Ce să fac cu astea?

Aș vrea să notați pe aceste coli numele rudelor lui în viață.

Cele mai apropiate și de încredere.

Unul e de ajuns.

Începeți cu familia. - Un văr.

Un Saint-Hilaire? - Nu. Alain Mazeron.

Fiul surorii contelui. Un om cu puțină noblețe sufletească.

Nu trebuia să-l sunați și pe el?

Aveau ceartă sau ceva?

Deloc. Dar va afla destul de curând.

Nu-l prea plăceți? - Nu-i treaba mea.

Ce nu-i treaba dumneavoastră? - Chestiuni de familie.

Dar continuați.

Cine mai e?

Fiicele domnului Mazeron.

Locuiesc cu mama lor. - Sunt divorțați?

Doamne, nu. Doar trăiesc separat.

Nu mai sunt alți Saint-Hilaire? - Nu.

Puteți nota adresele lor? - Da, stau în același cartier.

Și prietenii, cunoștințele?

Notarul Aubonnet. Luau uneori masa împreună în oraș.

Și cu doctorul Josserand mai juca bridge, dar tot mai rar.

Josserand îl lăsa mereu să câștige și asta nu-i plăcea.

Și... iubite?

Lista aia e mai lungă. - Contelui îi plăceau femeile?

Ca tuturor bărbaților cu gust. - Și prințesa de Wissemberg?

Isy. Era o iubire platonică. Imensă și reciprocă.

Genul pe care puțini îl cunosc.

Iubire adevărată, exemplară. E altceva.

Lăsați-mă pe mine. Asta e meseria mea.

Cred că ar trebui să vă dau cheia, cât timp sunteți aici.

Raportul medicului legist. - Bun. Și?

Normal. Un detaliu interesant. - Care?

A fost un prim glonț, care l-a ucis.

Apoi au urmat alte trei gloanțe, posibil post-mortem.

Ați auzit împușcăturile. Încercați să vă amintiți.

A fost un foc, apoi o pauză și după alte trei?

Sau: unu, doi, trei, patru, unul după altul?

Cum să știu? E bine că le-am numărat.

N-am găsit tuburi. - Și ce deduci din asta?

Că nu a fost un profesionist, ci un amator.

La ce te gândești, Jacotte?

Și contele mă întreba asta des. Ciudat.

Și ce răspundeați? - Nu știam ce să zic.

Când apare cealaltă carte? - „Fericire în crimă”?

Abia peste două săptămâni.

Trebuie să mă scuz, domnule Condroyer.

Aici e „iadul” nostru, comisare.

Toate lucrările de aici nu pot fi expuse public.

Interzise de religiile lumii și de autorități laice.

Tot ce încalcă bunele moravuri.

De parcă n-ar fi lucruri mai grave.

Vor fi vreodată eliberate? - Fără îndoială.

Poate e mai bine așa. - Pe scurt, paradisul.

Mă surprinde că noaptea trecută nu erați în casa unchiului dumneavoastră.

Jacotte a sunat abia dimineață. Așteptam apelul dumneavoastră.

Vin din nou când apare „Fericirea” mea.

Bine, domnule Condroyer. La revedere.

Când l-ați văzut ultima dată? - Alaltăieri.

Părea normal? - Da, era chiar vesel.

Nu avea dușmani? - Ba da, lichiorurile lui.

Dar oameni care să aibă interes în moartea lui, nu.

Avea o avere? - Avea ceva bani investiți.

Nu o avere. Trăia din pensie.

Vă vizita aici? - Din când în când.

Intra, se așeza și inhala mirosul de piele veche.

Nici „iadul” nu-l speria.

Nu avea nevoie de astfel de lecturi.

Îi plăceau tentațiile cărnii.

Unchiul meu, de Saint-Hilaire, seducea toate femeile. Absolut toate.

Dar a iubit o singură femeie. Prințesa. Ați auzit de ea?

„Legenda”? Am auzit câte ceva.

Am citit câteva scrisori. Ce părere aveți?

Până acum era clar. O iubire pătimașă de tinerețe.

Și apoi o ruptură fermă, acceptată de amândoi.

A trebuit să aleagă între prințul de Wissemberg și conte.

Cu inima grea, a respectat dorința familiei.

Din decență.

Unchiul meu a rămas singur cu iubirea lui.

Am citit o scrisoare de-a ei care se termina cam așa:

„Tata mi-a dat trei zile să mă gândesc. Am plâns mult.”

Minunat. Ce devotament.

O iubire platonică eternă. - Așa era el.

Ați spus mai devreme: „Până acum era clar”.

Ce s-a întâmplat? Are legătură cu moartea unchiului dumneavoastră?

Nu cred, dar prințul a murit acum patru zile.

A căzut de pe cal în Normandia și e înmormântat astăzi.

Ciudat. Prințesa și-a pierdut ambii bărbați într-o săptămână.

Soțul ei și logodnicul ei etern.

Da, e ciudat.

Știe prințesa că a murit contele?

Sunt sigură că Jacotte a sunat-o.

Prințesa avea doi bărbați în viața ei...

iar el două femei în a lui.

Și acelea au fost? - Menajera și prințesa.

Se înțelegeau bine între ele.

Jacotte povestea despre viața unchiului, iar prințesa despre a ei.

Jacotte, în afară de unchiul dumneavoastră, nu pare să iubească oamenii.

Îi păsa doar de el. Dacă era după ea, nu primea niciodată vizite.

O credeți în stare să-l ucidă?

Să-l ucidă?

Nu, imposibil. - Ați ezitat. De ce?

Din cauza geloziei ei. - Ce gelozie?

Nu a fost mereu o femeie bătrână.

Nu vreți să spuneți că unchiul dumneavoastră și menajera...

Da, probabil.

Un bărbat ca el...

Ați văzut pozele cu Jacotte când era tânără?

Mă tem că n-am văzut nimic în cazul ăsta.

„Am avut o discuție lungă cu Hubert.

Am fost sinceră și acum știe că te iubesc...

dar că erau prea multe obstacole și m-am supus sorții.

Îi voi fi mereu recunoscătoare lui Hubert pentru înțelegerea iubirii noastre.

Iubirea noastră... Iubire adevărată.”

Nu vă jenați.

Câți ani avea prințul de Wissemberg? - 80. Și încă mai călărea.

Mai bine nu făcea asta.

Ești mâine aici? - Eu sau Battesti.

Vreau pe cineva aici să aibă grijă de Jacotte.

Așa nu trebuie să sigilăm nimic. Pe mâine, atunci.

„Dragul meu frumos, ieri te-am văzut la Longchamp, în frac...

și știi cât de mult îmi place să te văd așa.

Aveai o roșcată splendidă cu tine. E natural roșcată?

Plec curând la Monaco.”

Să vă iau haina? - Foarte amabil din partea dumneavoastră.

Nu-l deranjez pe domnul Aubonnet? - Deloc.

Nu e aici? - Ba da. E în fața dumneavoastră.

Scuze. Sunt obișnuit cu bătrâni morocănoși sau tineri enervanți.

Pot fi și foarte enervantă.

Dar nu în timpul orelor de birou.

Spuneți. Sigur e despre moștenirea domnului de Saint-Hilaire.

Presupun că aveți un secret profesional.

Așa că vă pot spune secretele mele. Și apoi să le dau drumul.

Îl cunoșteați foarte bine. - Îmi era foarte drag, da.

Eram tânără când l-am cunoscut.

Tata se ocupa de afacerile familiei.

Eu i-am urmat și lui Armand i-a plăcut imediat.

Femeile îi plăceau mai mult decât bătrânii morocănoși.

Ca să-i enerveze, mă lua mereu cu el în cafenele.

Acolo găsești cei mai mulți morocănoși, spunea el.

Aș minți dacă aș spune că nu-mi plăcea să fiu văzută cu un om ca Armand.

Denise, mi-a promis, vom merge la Veneția.

Cunoașteți Veneția, comisare? - Nu.

Nici eu.

Era bogat? - Puțin.

Avea ceva proprietăți, investise în asigurări. Fără riscuri.

Tot ce face un cetățean obișnuit.

Sunt mulți moștenitori? - Nu.

În primul rând, vărul său, Alain Mazeron.

Apoi menajera, Jacqueline Larrieu, Jacotte.

Ea primește o rentă viageră. Pe merit.

Mobilierul, bibelourile, tablourile și obiectele personale...

le-a lăsat unei vechi prietene.

Isabelle de Wissemberg. - Văd că sunteți la curent.

Prințesa.

Cu ea ar fi trebuit să meargă la Veneția.

O cunoașteți? - Aproape deloc.

Dar suficient cât s-o invidiez pentru ce este.

O astfel de femeie întâlnești doar în vise sau în romane.

De fapt, îl cunosc mai bine pe soțul ei.

Vă ocupați cumva și de moștenirea lui?

Asta e o altă poveste.

Aici e vorba de o coincidență. - Și asta o spune un polițist?

Coincidența e inamicul nostru. Din păcate, apare des.

Dar, cum spuneau părinții noștri, coincidența e adesea o scuză.

Vă ocupați cumva și de afacerile domnului Mazeron?

Ce afaceri? Anticariatul lui? Edițiile lui rare?

Sunt rare pentru că nimeni nu le cere.

Sper că mirosul de mâncare nu vă deranjează.

Ăsta nu. Miroase bine. Pot să arunc o privire?

Poftiți.

Încă 10-15 minute, cred. - Știți să și gătiți?

Iepure cu ciuperci știu să fac.

Așteptați pe cineva?

Contelui îi plăcea mult iepurele cu ciuperci.

Și mie îmi place. - Dacă vreți...

Mă duc să mă spăl pe mâini.

Era supusă, Isy de Wissemberg. - Absolut.

Dar prințul Hubert acceptase ca mariajul lor să fie platonic.

Iar ea a promis că nu-l va mai vedea pe conte niciodată.

Trebuie să-ți placă să suferi. - Iubirea fără suferință nu există.

Asta ar trebui să știți până acum.

Știa prințul că ei au continuat tot timpul...

să-și scrie zilnic unul altuia?

Prințul îl respecta pe conte.

Și avea încredere oarbă în el și în prințesă.

Nu s-a îndoit niciodată de castitatea lor. -Nici dumneavoastră?

Absolut deloc.

I-am cunoscut pe amândoi bine. Se asemănau.

Dar în 1915 a apărut o problemă.

Julien, fratele prințului, a căzut pe câmpul de onoare în Argonne.

Cât timp a mai trăit, prințul nu s-a îngrijorat...

cu privire la un posibil urmaș.

Numele Wissemberg nu trebuia să dispară, cu orice preț.

Prințesa și-a făcut datoria.

Slavă Domnului, a fost un băiat. -De ce slavă Domnului?

Așa nu a mai trebuit să treacă prin asta încă o dată.

Și după aceea au continuat să scrie? -Ca și înainte.

Și în acel cerc nu exista niciun dușmănie, niciun gelozie?

Nu, de ce? Chiar și eu...

Aveți motive să fiți geloasă?

Nu pe prințesă.

Dar în numeroasele noastre posturi pe care contele și cu mine le-am avut...

în Indo-China, Orientul Mijlociu și Belgia...

am avut cu siguranță motive să fiu geloasă.

Poate chiar am și fost și am găsit plăcere în asta.

Îl iubeam mult pe conte de Saint-Hilaire. Foarte mult.

Ce a părut copilul, Philippe, despre această poveste când a crescut?

El a evitat orice contact cu contele.

Pentru el, Saint-Hilaires erau doar nobili de rang inferior.

Tatăl meu era înnebunit după acel cal, Léa de Faverolles.

Mama calului care i-a cauzat căderea mortală.

Comisarule, bunica vă așteaptă. -Mulțumesc, Eric.

Scuzați-mă. Vin cu dumneavoastră.

'Bună dimineața, Isy.' Așa mă numea mereu.

'Te salut, ca în fiecare zi...

pentru că o nouă zi se ivește pentru mine...

și micul meu circ monoton.'

Micul lui circ... Avea stilul și expresiile lui.

'Jacotte e neruoasă. Trebuie să-i ofer plăcere în seara asta.'

Vă surprinde asta? Este foarte natural.

Nu, dar este puțin crud. -Crezi? Ciudat.

Nu erați geloasă? -Pe așa ceva? Nu.

Îmi era frică să nu întâlnească o femeie care să mă poată înlocui.

Și asta nu s-a întâmplat niciodată? -Niciodată.

Moartea soțului dvs. trebuie să fi schimbat situația.

Am fost de acord că după perioada de doliu voi deveni soția lui.

La revedere, prințesă.

Cum a reacționat familia Wissemberg la acest plan?

Destul de bine. Cu excepții, firește.

Dar eu sunt democrată. Cu excepții nu țin cont.

Ele pot fi periculoase.

Aveți vești noi cu privire la vizitatorul său?

Sau vizitatoarea sa.

Nu, știm doar că a fost un singur foc de armă...

care s-a dovedit a fi mortal.

Au urmat încă trei focuri de armă. -De ce? Era deja mort.

Poate din zăpăceală sau din furie pură.

Adesea tipii timizi devin atât de violenți.

Din nevoia de răzbunare pentru sentimente de ură înabusite de mult.

Dar ceea ce contrazice această teorie este că ucigașul a strâns tuburile de cartuș.

Săracul Armand.

Vă las acum. Dacă veniți la Paris, sper să ne revedem.

Plec chiar astăzi.

Pentru deschiderea testamentului de către Denise Aubonnet.

Ați întâlnit-o? - Desigur.

De ea aș fi putut fi geloasă.

Și vreau s-o vizitez pe Jacotte.

Doamna Aubonnet a spus că sunteți unul dintre moștenitori.

Armand a vrut să primesc mobilierul și câteva lucruri personale.

Așa, dacă murea înaintea mea, mă simțeam un pic soția lui.

O căsătorie sub rangul ei. Asta crede orice om civilizat.

Carat d’Outreland. Un animal curajos.

Pari destul de iritat. Cam exagerat.

Sunt furios. Și nu fără motiv. Nimeni nu e mai încăpățânat ca mama.

Heracles II. - Sunteți mai ales supărat pe Saint-Hilaire.

A profitat de situație.

Îl vizitați din când în când? - Am fost o dată acolo.

Să-i duc o scrisoare de la mama. Jacotte era bolnavă în ziua aia.

Mama folosea pe oricine ca mesager.

Și dumneavoastră, aveți vreo bănuială?

N-aș zice bănuială, ci mai degrabă o vagă idee.

Explicați.

Am auzit atâtea despre Jacotte. Îl idolatriza pe Saint-Hilaire.

Adesea cei mai pioși își reneagă zeii.

Comisare.

Trebuie să vă spun ceva. - Ce anume?

Orice ați auzi despre Saint-Hilaire, nu era om mai fermecător...

și mai cinstit ca el.

Îl vedeați des? - Îl vizitam o dată pe lună.

Vorbeam despre orice și nimic. Era ca un unchi adevărat pentru mine.

Vorbea despre căsătoria cu bunica. - Cât timp soțul ei trăia încă?

Pare deplasat, dar ai visele tale.

Chiar și o viață întreagă.

Și ultima dată a vorbit despre asta, dar pe un ton mult mai serios.

M-a privit și a spus: „Oricum, vor încerca să mă împiedice”.

„Vor”? Cine „vor”?

Era ca oricine. Îngrijorat degeaba. Speriat de o răceală.

Îngrozit de cea mai mică durere.

Un tipic de șaptezeci de ani.

Venea des la dumneavoastră? - Da. Ca pacient.

Ca partener de bridge, îl cam neglija în ultima vreme.

Era susceptibil, credea că-l las să câștig.

Unul din puținele lui defecte. Își închipuia tot felul de lucruri.

Ne știam din Indochina. Aveau muzică bună acolo.

Pe atunci avea deja tot felul de beteșuguri.

Și aventurile lui îl îngrijorau.

Nu din cauza soților furioși, ci din cauza microbilor.

Mulțumesc.

Ei bine, patru gloanțe în corp. Totuși un soț furios.

Înclinați spre o răzbunare? - Nu înclin niciodată.

Atunci aveți grijă să nu cădeți.

Îmi plăcea. Își făcea timp să te asculte, era sincer.

O pasăre rară cu o inimă mare, Armand.

Sunteți de la poliție. - Arăt așa?

Nu, dar noi vedem totul. - Și cine sunt „noi”?

Externele. Vin să iau scrisorile prințesei de Wissemberg.

Vă ajut. - Ce faceți?

Sunt probe. Vor fi eliberate după anchetă.

Îmi bat joc de mine? - Din păcate, nu.

Îmi dați voie?

Dau peste neînțelegere la el, deși știe cine sunt.

Ce păcat. Despre ce e vorba? - Scrisorile.

Am mai vorbit despre ele. Vrem să le consultăm.

A fost de acord? - Nu.

A fost obraznic? - Nu, doar ferm.

Da, îl știu așa.

Voi raporta superiorilor mei, iar ei vor lua legătura.

Deși, poate nu pentru toată lumea.

Cheamă-l pe Battesti. Nu pot pleca până nu vine și n-am mâncat.

Din când în când, să sari peste o masă nu strică. - Poftim? Grăbește-te.

Nu mă voi plictisi cu toți câinii ăștia de pază. Sunt chiar așa de suspectă?

Poate un pic mai mult ca alții, pentru că erați aici.

Ușa încuiată, umbra de după geam...

drumul spre birou, ucigașul care a fugit în grădină.

Toate astea le-ați fi putut inventa.

Îmi acordați multă imaginație.

Dar și multe alte lucruri.

Prințesa vă respectă mult. - Sentimentul e reciproc.

Avea totul pus la punct. - Dar nu și noroc.

Credeți că doar Dumnezeu acordă noroc? - Vă deranjează că gândesc așa?

Dacă nu distorsionează judecata și nu duce la fapte rele, nu.

Și la ce vă gândiți?

La Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziție, vrăjitoarele din Salem...

De asta s-a ocupat Dumnezeul dumneavoastră. - Își meritau soarta.

Și moartea contelui era meritată?

Dumnezeu poate greși.

Aveți răspuns la toate.

Pe malul stâng al Senei, Rue de la Pompe 32.

Rue de la Pompe 32. - Ce vreți de la ea?

E soția dumneavoastră și vă cunoaște bine. Poate prea bine.

N-o să spună multe de bine. Mă va face să par suspect.

Liniștiți-vă. E doar o anchetă de rutină.

Aș vrea să vă întreb ce părere aveți despre Philippe de Wissemberg.

Soția mea îl cunoaște mai bine. - Încercați totuși.

Pur-sânge.

Un fel de ediție de lux în piele de vițel. O familie mare.

Asta ar fi descrierea teoretică.

Dar, de fapt, e un burghez.

Singura lui carte e registrul de contabilitate. Un vânător de femei. Practicant.

În privința femeilor sau a bisericii? - Amândouă.

Era supărat pe unchiul dumneavoastră?

Îl considera insignifiant ca „prieten” al mamei sale...

dar ca viitor soț... Asta ar fi fost o rușine.

Pur și simplu inacceptabil.

Nu l-am mai văzut de trei ani. Nu părăsește niciodată malul stâng.

Toți stau de generații pe malul stâng.

Anticariatul, Saint-Hilaire și prințesa.

Și duhovnicul la Sainte-Clothilde.

De asta v-ați mutat în Passy?

Probabil. Inconștient.

Și din alte motive, mult mai simple.

Aveți două fiice cu el?

Concepute între bătălii. Au 13 și 16 ani.

Amândouă au înclinație pentru matematică.

Pentru științe exacte. Nu pentru literatură.

Logic, prin cărțile vechi nu suflă vânt proaspăt.

Nici prin capul lui Mazeron.

Meseria asta aduce ceva? - Reumatism.

Domnul Mazeron vă dădea o alocație? - La început, da.

Apoi cu intermitențe, și apoi deloc.

Dar vinde puțin.

A moștenit de la conte. - Ce veste bună.

Nu luați asta în glumă. E vorba de o crimă.

Îl bănuiți pe soțul meu?

Bănuiesc pe toată lumea și pe nimeni.

Chiar și pe mine?

Nici dumneavoastră nu sunteți mai presus.

Prințesa e la Jacotte. - Ce pun la cale cele două?

Christiani m-a rugat să-ți iau un sandviș și o bere.

Asta-i o idee bună.

Ce au făcut cu scrisorile? Le-au ars?

Nu, sunt niște scrisori atât de frumoase.

Și oricum, nimeni nu are voie să atingă ceva, după ordinul lui Maigret.

Că sunt probe. Ce nechibzuită am fost.

Nu regretați nimic.

În iubire, ești mereu nechibzuit.

Pentru masă, știu deja un loc bun. Pentru scaune, nu.

Pentru restul, ia ce vrei.

A, și covorul mare.

Și măsuța de expoziție. Pot?

Și patul? Sigur a visat mult la el.

Și eu.

Medicul legist n-a sunat? - Nu, dar am numărul lui.

E ocupat cu uciderea acelor egipteni. Patru deodată.

Din cauza englezilor la Canalul Suez?

Nu vom reface istoria Egiptului, e prea lungă.

Ce mă uimește în povestea noastră sunt tuburile.

De ce le-a strâns ucigașul?

Un hoț n-ar face asta.

A vrut să evite identificarea armei.

Poate era a lui Saint-Hilaire. - Asta voiam să aud.

De asta ținea cel mai mult.

Lisabona, 1919. Turnul Belém.

Știi ce spun acolo despre mare? Că e de paie.

Ca un foc. Ca iubirea.

Scuzați-mă.

Jacotte, contele avea o armă?

Un pistol automat? - Foarte plat. Și negru.

Mai știa cineva de el?

I-am văzut odată pe conte și pe Mazeron jucându-se cu el, ca niște băieți.

Le-am spus că e periculos. - Cum le spui copiilor.

Vino să vezi ceva.

Căutați în grădină. Amănunțit. - Și plantele mele?

Jacotte, plantele se pot înlocui.

Dar nu-l văd pe Armand îngropând un pistol în grădină.

Dacă îmi permiteți, comisare, mulțumesc că m-ați primit.

Trebuie să fie amprente peste tot. - Le-am luat deja mai devreme.

Erau multe? - Ale lui Jacotte și ale contelui.

Mulțumesc pentru tot, Jacotte. Și ține-mă la curent.

N-ai zice că a trecut prin atâtea încercări.

Și-a ascuns mereu cele mai adânci sentimente.

La ea trebuie să ghicești.

Totuși, ce stăpânire de sine.

O chestiune de educație.

Rămâi diseară aici?

Gătește pentru tine? - N-aș îndrăzni să cer.

Să mai sari peste o masă îți face bine.

Șeful tău a plecat? - Nu vrea să piardă masa de acasă.

Înțeleg. Ți-e foame.

Dacă săpăm mai adânc, dăm de apă.

Văd doar întuneric.

Cu cât e mai întuneric, cu atât vezi mai clar. Se numește nictalopie.

Oamenii ăștia mă depășesc. Ritualurile, comportamentul lor.

Cheamă-i la secție. Acolo nu mai fac față.

Da, plantele se pot înlocui. - Nu mă auzi spunând asta.

Draga de Jacotte.

Comisar Maigret.

Bruno Desnoyers.

Contele de Saint-Hilaire era, din câte aud, un enoriaș fidel.

Nu-mi fac griji. E în rai.

Și ucigașul? Arderea eternă în iad e prea blândă pentru el.

Nu uitați de mila lui Dumnezeu, părinte.

Mila lui Dumnezeu nu e un drept garantat.

Îl veți aduce în fața justiției pe cel care ni l-a luat pe Armand.

Restul e în mâinile lui Dumnezeu.

Unde s-a întâmplat totul? - Aici. Lucra la cartea lui.

Putem stabili data pentru ceremonia religioasă?

De îndată ce medicul legist va elibera corpul.

Dragă Jacotte, sună-mă dacă sunt noutăți. Trebuie să plec.

O ședință cu părinții.

Copiii boicotează slujbele în latină.

Ei bine, pentru ei e mai util să învețe franceza.

Și noi avem revoltele noastre, rebelii și exaltații noștri.

Vorbiți despre Jacotte? - Printre alții.

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Nu cred în varianta unui hoț. N-ar fi cruțat-o pe Jacotte.

Și nici n-ar fi strâns tuburile. - În plus, n-a fost furat nimic.

Ce concluzie tragi? - Că a fost cineva cunoscut.

Sau din familie. - De asta insist atâta...

să-i chemăm la secție și să-i interogăm acolo.

Îmi pare rău, dar nu înțeleg de ce îi menajați.

Mă crezi prea prudent? - Puțin, da.

S-ar putea. E din cauza copilăriei mele.

Nu ne apropiam de copiii de la castel.

Era o altă lume.

Fascinantă? - Nu chiar. Mai degrabă închisă.

De asta tot cred că nu trebuie să-i jignesc.

Trebuie să pară un joc. Ca să se dea de gol.

Durează ceva, dar cu mila lui Dumnezeu, ca să-l citez pe preot...

A pomenit și de eternitate. Ei bine, asta o să dureze o eternitate.

Șeful e aici?

Caută un loc pentru micul dejun. - Își pierde vremea.

Așa face el de obicei. Bâjbâie înainte.

Și tocmai când crezi că e pierdut, eureka.

Sunteți acolo, doamnă Jacotte? - Da, aici.

N-o să fie încântat de asta. - De ce?

Legea interzice atingerea oricărui lucru cât timp e o anchetă în curs.

Legea e treaba dumneavoastră, nu a mea. Fac ce vreau.

Atunci de ce las pe cineva aici?

Să mă păzească. În caz că vreau să fug.

S-ar putea? - Unde?

La Sainte-Clothilde? Nu e pensiune.

V-ați gândit la viitorul dumneavoastră, Jacotte?

La vârsta mea, viitorul nu mai înseamnă mare lucru.

Ați putea lucra pentru Mazeron. - O, nu, nu pentru omul ăla.

E un molâu, un ipocrit.

Și mai e și calculat. - E mult spus.

Mult spus. El...

Cu cărticelele lui, fiicele alea ciudățele și mama lor nebună.

Domnul Mazeron nu e chiar un sfânt...

dar nici Saint-Hilaire nu sunt. - El nu e Saint-Hilaire.

Totuși, un pic? - Nu poartă numele.

Vreți doar să-l bănuim.

Trebuie să fie cineva care l-a ucis pe conte.

Evident.

Ce căutați în grădină? - Arma crimei.

Și tuburile folosite.

Nu avea timp în seara aia să le îngroape.

Nimic. Poate aruncate peste zid. Să căutăm și în celelalte grădini?

Du-te după Mazeron. - La magazinul lui?

Da, unde altundeva? Să ia o gură de aer.

„Dragul meu, credeam că te-am văzut ieri pe promenadă...

când ieșeam din Chambre d’Amour. Dar nu erai tu.

Soarele m-a orbit. Fără tine nu strălucește.

Și fursecurile de la Boustégui nu mai au gust fără tine.

Dar asta știai deja.”

Da, în sertarul ăla le păstra.

Voia să mă adopte odată.

După ce m-am căsătorit, s-a răcit. Și că am avut fete, nu i-a plăcut.

Totuși, sunteți moștenitorul principal. Vă convine, nu?

Jacotte vă ajută? - Răspunde la întrebările mele.

Atunci întrebați-mă pe mine.

Eu l-am ucis pe unchiul meu, pentru că voiam banii.

Liniștiți-vă, nu suntem încă acolo. - Atunci unde suntem?

Ar putea fi altcineva. Notarul, o altă prietenă.

Nu ducea lipsă de ele. Și unde e femeie, e și bărbat. Wissemberg-ii.

Iubirea lor legendară. Tristan și Isolda aristocraților.

De ce nu fiul Wissemberg? Frumosul Philippe.

Îi plăcea că mama lui, prințesa...

voia să se recăsătorească cu un Saint-Hilaire fermecător, dar ofilit?

Cu un titlu modest?

Dacă vă înțeleg bine, insinuați...

că el, ca să împiedice căsătoria, a comis o crimă.

E mult spus, domnule Mazeron.

Cum să mă apăr? - Dar nu vă atac.

Caut adevărul.

Unde erați în noaptea crimei? - Îi dusesem bani soției mele.

Îi datoram de mult.

Și acum, brusc, în seara aia, v-ați decis să-i dați?

Soția dumneavoastră spune că nu v-a mai văzut de trei ani.

M-am întors și am mers la un café. M-au văzut acolo.

Eram trist, confuz. Aveam un presentiment urât.

Am băut trei beri și am returnat sandvișul. M-au văzut.

Ce café era? - Terminus Mozart.

Trebuie să merg la prințesă. Știți unde e casa ei aici?

Aproape, dar n-am fost niciodată invitat.

Vă pot conduce acolo.

Voi aveți avantajul...

că puteți merge la oameni fără să fiți invitați.

Philippe și copiii lui sunt acolo.

Cel mai mare, Eric, și cei patru mai mici. Nora mea e o cloșcă.

Dar ce vă spuneam?

A, da, Armand și cu mine locuiam la câteva sute de metri unul de altul.

Dar nu ne-am mai întâlnit sau vorbit vreodată.

Îl vedeam deseori trecând, atât de elegant...

cu mersul lui care-mi plăcea atât de mult.

Nu lăsa niciodată să se vadă că mă observă.

Dar eram aproape sigură că trecea intenționat.

Îi simțeam uneori privirea ațintită asupra mea.

Aș vrea să vorbesc cu fiul dumneavoastră înainte să plece. Se poate?

Îl chem pentru dumneavoastră.

„La colțul dintre Rue de Varenne și Rue Vaneau s-a oprit o trăsură.

E puțin după miezul nopții. Nu pot dormi.

Trăsura asta nu mă va duce la tine.

Ca și trăsura, timpul s-a oprit.

Avem încă douăzeci de ani și viața e înaintea noastră.”

Mama a spus că vreți să vorbim. Despre ce e vorba?

Dezaprobati o eventuală căsătorie a mamei cu Saint-Hilaire.

Când tata a murit, nu eram în stare să accept asta.

Și pentru că soarta e deseori capricioasă, moare și viitorul ei soț.

Soarta? Un criminal sau un nebun.

Luați loc.

Pot să vă întreb ce ați făcut în seara de 11 februarie?

Ce vreți să spuneți?

E o formalitate. Trebuie să întreb.

Poate rămâne între noi?

Poate. Nu eu decid asta, ci judecătorul.

Am părăsit castelul Wissemberg la începutul după-amiezii.

Înainte să mă întorc în Normandia, am stat douăzeci de ore în Paris.

Am luat cina la Cercle Royal cu niște prieteni. Vă dau numele lor.

Și după?

Am ieșit să iau aer. - Până la miezul nopții?

Vi se va părea ciudat, având în vedere că eram în doliu, dar e o tradiție.

Când sunt în Paris, petrec câteva ore cu o femeie frumoasă.

Și pentru că vreau să fie fără obligații, merg...

La un hotel. - Un hotel de două stele.

Smart Hotel.

Olivier, Mathilde, Eric, Philippine, Garance, plecăm curând.

Puteți descrie acea femeie frumoasă?

Picioare lungi cu glezne foarte subțiri. Asta mi-a atras atenția.

Purta pantofi roșii cu tocuri foarte înalte.

La o privire mai atentă, nu era chiar așa înaltă.

Mulțumesc, domnule de Wissemberg.

Mă duc să pregătesc mașina.

Ne întoarcem la castel. Rămân la dispoziția dumneavoastră.

Uneori, copiii tăi te dezamăgesc.

Sunteți căsătorit, comisare? - Da, și fără copii.

Atunci sunteți scutit. - De ce? A, de dezamăgire.

Mai aveți un moment? Vreau să vă arăt ceva.

O clipă.

De ce vă arăt o cameră goală? Păi, va fi mobilată.

Biroul lui vreau să-l pun acolo.

Mobilierul bibliotecii aici.

Pe perete, rafturi cu cărțile lui preferate despre bătălii navale...

și pictori englezi. Fără romane. Aveam propriul nostru roman.

Și fotoliul mare ar sta bine acolo.

Iar fotoliul din dormitorul lui aici.

Acolo se odihnea seara, gândindu-se la mine.

Vreți să-i reconstituiți universul aici?

Trebuie să credeți că sunt nebună.

Tocmai mi-am pierdut soțul și vorbesc cu dumneavoastră despre altul...

care a fost ucis. Și fac planuri de viitor.

Și măsuța de expoziție?

Nu știu.

Mai aveți timp.

Totul își găsește locul în cele din urmă. Chiar și amintirile.

A fost o întrebare ciudată. Greu de răspuns.

Biserica n-a stat mereu de partea vieții pe pământ.

În numele vieții veșnice, și-a ignorat adesea credincioșii.

Și tocmai credincioșii mă interesează.

Pe bună dreptate.

Dar oamenii sunt în stare de orice, nu credeți?

Aici e vorba de o femeie.

Ar fi putut Jacotte să-l ucidă pe conte într-un extaz religios?

Poți ucide din iubire, din ură, din răzbunare.

De ce nu din devoțiune?

Asta nu pare să vă șocheze.

Draga de Jacotte e una dintre oițele pe care le supraveghez.

Nu-mi place fanatismul.

Biserica Catolică nu e o sectă, ci o casă deschisă.

În slujba tuturor, nu a nebuniei unora.

Revenind la Jacotte... - Nu vă lăsați niciodată prada.

Ce fel de relație avea cu contele?

Era zeul ei, reîncarnarea Domnului.

Poate că Dumnezeu a dezamăgit-o. - Culcându-se cu ea?

Dacă te iei după zvonuri.

Nu, o am de la ea.

Și dumneavoastră știți. Vine săptămânal să se spovedească.

Domnule Maigret, știți ce e secretul spovedaniei?

Da. Dar aș vrea să aflu gândurile dumneavoastră cele mai profunde. Sau și ele sunt secrete?

După părerea mea, Jacotte nu e capabilă de așa ceva.

Dar și eu mai greșesc.

Asta ne apropie, părinte.

Vă mulțumesc pentru onestitate.

Nu uitați că Jacotte, chiar dacă a făcut-o, e nevinovată.

Poate în ochii lui Dumnezeu. Dar în ochii noștri, ai oamenilor...

Ați fi la locul dumneavoastră la Curtea cu Jurați.

Sunteți Dany?

Nu-mi amintesc de toți. Nici nu le cer numele.

Uneori le dau porecle, așa, de amuzament.

Ăsta e un Edouard adevărat, ăla un Félicien.

Dar pe el mi-l amintesc. Nu era un client obișnuit. Îngâmfat,

ar fi putut să-l cheme și Charles-Henri. Nu pretențios, politicos.

Poate chiar prea politicos.

Făcea mereu un gest de strângere. - Da, l-am observat.

Ca și cum ar fi vrut să mă sugrume. Am citit despre Jack Spintecătorul.

Ar fi jucat bine rolul ăsta. - Nu e actor.

Actoria nu e meseria lui. A stat mult?

Da, cam o oră sau două. Și apoi a plătit fără să comenteze.

Îmi plac clienții ca el. Și boxerii se poartă așa, discret.

Dar ăia adorm după.

A făcut ceva rău, acest Philippe de Machinberg?

Chiar și cei îngâmfați pot pierde calea.

Trebuie să depun mărturie? Urăsc asta.

O să rezolvăm împreună.

Păstrează-ți haina. Mergi la Terminus Mozart...

să verifici dacă Mazeron chiar a returnat sandvișul în noaptea aia.

Cum a mers mai departe? - A mers la slujbă să se roage.

Unde ai dormit? - N-am dormit.

Insomnia ta.

Sunt foarte frumoase. Azi nu mai scriu oamenii așa.

Doar în cărți.

Timpul trebuie să se fi oprit. - Sigur le-a fost greu.

A vrut de câteva ori să renunțe.

Citește. Dacă asta nu e iubire... Bine, eu plec.

„Mare prieten al meu, îți simt disperarea...

melancolia ta. Dar încercările există ca să întărească speranța.

Așa trebuie să vezi lucrurile.

Iubirea e singura forță pe care o împărtășim și cea mai de temut.

Căsătoria mea, nașterea lui Philippe...

toate trebuiau să ne facă mai puternici.

Din fericire, nu trebuie să-mi fie teamă că vei face ceva...

care ți-ar putea sta în calea fericirii pe pământ și în cer.”

Ceva care ți-ar putea sta în calea fericirii...

pe pământ și în cer.

„În ciuda tulburării și durerii pentru moartea soțului meu, iată:

Nu fi fatalist.

Poate că acest accident tragic ne va reuni mai curând decât credeam.”

Moeurs? - Da. Ce mai faci?

Bine. Ascultă, suntem amândoi niște proști.

N-ai făcut testul cu parafină.

N-a fost nevoie. A fost crimă, nu sinucidere.

Poți să-l faci acum? - Diseară.

Nu, imediat. - Bine, acum.

Și sună-mă înapoi pe INV.45.19. - Notat.

„Și la mine încep florile bătrâneții să înmugurească pe mâini.

Dar pentru că am fost mereu împreună, nu vom îmbătrâni niciodată.”

Nu e prea greu? - Ce credeți?

Îți merge treaba?

Aproape ai terminat cu scrisorile?

Nu te simți indiscret? - Puțin.

Ce să fac cu ele? Să le ard?

Eu n-aș face-o.

Ăsta e Christiani. Mă duc eu.

Și-a uitat cravata ieri.

Moeurs trebuia să sune, dar mă duc la el.

Sunt noutăți? - Nu chiar. Doar o idee vagă.

Mă întorc pe la șase.

Să te ajut?

Și apoi să-mi murdărești toată casa?

Inspectorul mănâncă aici?

Tu mănânci aici?

Nu, la un restaurant. Asigură-te că te întorci la opt și jumătate.

Ce ți-a spus doctorul Moeurs? - Câteva lucruri foarte interesante.

Fapte certe?

Le-am trecut cu vederea.

Nu poți să le vezi pe toate. - Ba da, domnule.

Bine, ne vedem mai târziu.

Un vin bun. - Avea gusturi. Și la vin.

Jacotte, vreau să-ți arăt ceva.

Ai văzut-o pe Jacotte? - Nu.

La Sainte-Clothilde. Repede.

Doar dimineață, la slujbă. - Și ce mai făcea?

Ce mai făcea? De ce vreți să știți?

Doar n-a făcut ea asta?

Încă nu știu, dar a dispărut. Complet tulburată.

Poate e la prințesă. Dacă a căutat consolare...

poate e acolo.

Mulțumesc. La asta trebuia să mă gândesc.

Rue de Varenne.

Puteam merge pe jos. - Grăbește-te.

Ce impresie ți-a lăsat? - Părea confuză, descumpănită.

Diferită de obicei. - Au luat mașina?

Limuzina. Cu șofer.

De mult? - De peste o jumătate de oră.

Nicio idee unde au mers? - Jacotte poate doar acasă.

Acasă? A, casa contelui. - Da, acolo locuiește.

Ai cheile? - Battesti e acolo.

Apasă pe sonerie.

Cine ți-a dat drumul? - Jacotte.

E aici? E singură? - Da. De ce?

Așteaptă în birou. Am nevoie de un moment.

Hai să vorbim puțin. - Vreți ceva de băut?

Nu am poftă de vin alb acum. Ia loc.

N-am greșit când am crezut că ai inventat povestea aia.

De ce ar cruța un ucigaș și ar strânge tuburile?

Un profesionist n-ar face asta, doar un amator.

Asta reduce considerabil numărul suspecților.

Cum fugi dintr-o grădină înconjurată de ziduri fără să rupi un crenguță?

Oamenii mei au încercat, dar n-au reușit.

Singurul lucru pe care-l putea face era să rămână în casă.

Poate a plecat când ai descoperit cadavrul.

Dar atunci ar fi trebuit să-l auzi.

Unde ai ascuns pistolul?

Afară. Într-un tomberon.

Înainte să vii în seara aia. - Și tuburile?

Și tuburile.

Îți făceai griji pentru amprente? Nu știai că le poți șterge?

Nu sunt profesionistă. Și eram disperată.

Voiam să cer ajutor, să strig. Asta voiam.

De ce ai tras de patru ori? - Am tras de trei ori.

Deci recunoști că ai tras în contele de Saint-Hilaire.

Dar de ce?

Nu erai interesată, nu erai geloasă. Atunci de ce?

Îl iubeam.

L-ai ucis din iubire?

Destul de banal, nu? Probabil se întâmplă des.

I-ai spus asta prințesei? - Ei i-am spus altceva.

Nu trebuie decât să merg la ea ca să verific.

Eram în pat și dormeam. M-a trezit împușcătura.

Am avut imediat un presentiment îngrozitor.

Am alergat în camera lui, credeam că doarme.

Dar era în birou, pe jos, plin de sânge.

Credeam că leșin, dar deodată m-a cuprins furia.

Ai luat arma și ai tras de trei ori ca să-i dai lovitura de grație.

Nu, era deja mort. Nu mai respira.

Am luat arma din nou. Și am strâns tuburile.

Apoi l-am sunat pe Cormičres la Quai d’Orsay.

Și cât l-am așteptat, m-am rugat.

Deci contele de Saint-Hilaire s-a sinucis.

Suntem de acord?

Dar de ce ai vrut să pară o crimă?

Ca să-i salvez sufletul.

Să-i salvez sufletul?

Altfel i-ar fi fost refuzate sacramentele. Și astfel odihna veșnică.

Avea principii religioase stricte.

Prin ce a făcut, risca să fie excomunicat.

Deci o înmormântare civilă și un mormânt comun.

Trebuie să fi avut motive serioase pentru a face asta.

Motivele le știu.

Dar nu m-am gândit niciodată că vor duce la o astfel de decizie.

Deși, de la moartea prințului Hubert, totul ducea în direcția asta.

Ce-l înspăimânta era degradarea fizică.

Corpul îi ceda și mai era și boala lui.

Din câte știu, era perfect sănătos.

Dar nu aici.

Imaginează-ți confruntarea cu femeia vieții lui...

care, în ochii lui, nu se schimbase deloc.

Mi-aș fi dorit atât de mult să fie amândoi fericiți.

Dar așa măcar poate odihni în pace.

În cimitirul celor pioși, protejat de Domnul.

De asta am înscenat totul. Și nu regret.

Când terminați cu mahjong-ul...

vreau s-o escortați pe Jacotte Larrieu la secție.

Da, n-avem ce face.

Deci ea l-a ucis?

N-a fost crimă.

Iată ce vom face.

Vii la biroul meu să dai o nouă declarație.

Judecătorul îți va impune o arestare provizorie de trei-patru zile.

Ce-ți doreai atât de mult, să pregătești înmormântarea contelui...

din păcate, nu va fi posibil.

Voi fi acolo oricum.

Apoi vom reveni asupra cauzei reale a morții lui.

Acum du-te să-ți împachetezi câteva lucruri.

O voi informa personal pe prințesă.

Can't find what you're looking for?
Get subtitles in any language from opensubtitles.com, and translate them here.