Original subtitles

Trenul 106 cu destinația Paris...

închide ușile. Trenul va pleca.

După cartea "Jeumont, 51 de minute de staționare" de Georges Simenon

Scuzați-mă.

Guérin la stânga, Juvet la dreapta. E vorba de o crimă aici.

Aceste două vagoane rămân aici și nu aveți voie să lăsați pe nimeni să treacă.

Gaston, du-te și ia-l pe Fernandez de la postul de comandă și urcă pe terasament.

Ce faci acolo, puștiule? Urcă-te.

- Vom mai sta mult așa? - Asta decide poliția.

Arnaud, unde ești?

- Domnule consul. - De la Guyaudière, secretarul meu.

- Inspector Paul... - Lachenal, Paul Lachenal.

- Din păcate, nu pot face o excepție. - Ba da.

Ora 14:30: Afaceri Externe, ora 16: Justiție, ora 17:15: Matignon.

- Știți asta? - Desigur.

- Pot suna de undeva? - Da, vizavi de gară.

Sună la informații, la detectivi, la poliție, pe oricine.

Aranjați cu inspectorul un mijloc de transport pentru noi. O limuzină.

Putem aduce o mașină din Paris pentru bagaje.

Găsește una aici. Bagajele vor veni mai târziu. Dă cheile lui Catherine.

- Nu vrei să rămân? - Nu, am nevoie de tine la Paris.

Să oprești un tren pentru un amărât oarecare, nu-mi vine să cred.

- E departe telefonul? - Nu.

- Sunt Paul. V-am trezit? - Ce crezi?

Te sun pentru că trebuie să iau rapid o decizie despre o situație explozivă.

- O crimă? - La Jeumont.

- În gară? - Nu, un tren. Doar două vagoane.

- Ai nevoie de mine? - Mai e și un snoabă pe aici.

Nu spune nimic, ajung imediat.

Bărbatul visurilor mele există, Voldemar. Dumnezeu îmi e martor.

Bătrânul acela a murit și mi-a lăsat averea lui.

Sunt liberă ca o pasăre.

Nu-mi rămâne decât să fiu fericită.

Fericirea e la ușă și trebuie doar s-o las să intre.

Cât de banal, josnic și stupid e totul în lumea asta.

Cât de urât e totul, Voldemar.

Sunt nefericită. Atât de nefericită.

- Cine e Voldemar ăsta? - E din Cehov.

- Vă place Cehov? - Puțin.

Sunteți bona familiei Quentin-Michaud?

- Eram în compartimentul... - Victimei?

Du-te înapoi. Toată lumea trebuie să se întoarcă la locul ei.

Era din Cehov.

Repetam o piesă de Cehov. Vreau să devin actriță.

- Ați venit repede, unchiule. - Domnule comisar.

- Cum merge? - Sunt un pic copleșit.

- Putem vorbi undeva? - Compartimentul ăla e gol.

Cum sunt părinții tăi? Soția mea tocmai voia să-i invite.

- Cum e mătușa mea? - Bine. Își vede nepotul aproape niciodată.

- Și academia de poliție? - Lucrez ca polițist de doi ani deja.

De ce la Jeumont? Sigur din cauza plajei și a palmierilor.

Am fost repartizat aici. E destul de fain în nord.

Dacă mai ai nevoie de ajutorul meu, să fii undeva la Mediterană.

Așa pot să iau și mătușa cu mine.

- Ăsta e bagajul consulului? - Exact.

A făcut scandal la Paris. Ne-ai pus într-o situație delicată.

Dacă reții două vagoane cu pasageri, trebuie să ai curaj.

Ca să nu spun că trebuie să fii nebun.

Asta învățați la academia de poliție? Doi ani pierduți.

Ia loc.

- Totuși, s-a comis o crimă. - Într-un singur compartiment.

Vagoanele de clasa întâi nu sunt încă demontabile.

Foarte amuzant.

Voi, ca inspectori începători, credeți că sunteți cineva.

Meritați o bătaie.

Explică. Și încearcă să fii clar.

Ușile dintre acest și celelalte vagoane erau blocate.

Și pe partea cealaltă?

Vagonul-restaurant se închide după cină, imediat după oprirea în Dortmund.

Atunci, acest vagon și vagonul de clasa întâi sunt izolate de restul trenului.

Și stațiile dinaintea Jeumont?

Maastricht, Liège, Charleroi? Ce crezi despre asta?

Potrivit vecinilor săi, mortul a urcat în Maastricht.

Mai bine zi 'victima'. Nu sună atât de suprarealist.

În Charleroi a coborât pentru scurt timp.

Potrivit medicului, a murit chiar înainte de plecarea din Jeumont. Era încă cald.

- Și deci? - Făptașul e într-unul din vagoane.

- Dacă raționamentul tău nu conține erori. - Nu văd niciuna.

- Ce părere are comisarul tău? - Ziani? E în vacanță.

- Unde? - Corsica. Se întoarce mâine.

Atunci trebuie să acționăm rapid, în interesul tău.

- Unde e clientul tău? - În vechea gară.

- Unul a părăsit deja trenul. - Dar ăla nu se pune.

Toată lumea contează. Prezintă-l mie.

- Obiecte personale. Documente? - Fără documente sau bani. Furt.

- Buzunare? - Un portofel gol.

Hainele lui sunt din Belgia. Și el tot de acolo, cred.

La început am crezut că e un infarct.

După ce i-am scos acul de cravată, am văzut că era, într-adevăr, inima...

dar nu un infarct.

Până la mâner, înfipt. Fatal.

Nu m-am gândit la amprente.

Destul de izbitor. Asta a fost tot?

- Trebuie să fii priceput. - Sau să ai noroc.

A murit pe loc. Abia sângera când a fost găsit.

Judecătorul de instrucție a numit-o mare artă. Deci el v-a sunat.

Victima a fost deci ucisă în timpul acelei opriri de 50 de minute la Jeumont.

- Fără nicio îndoială. - Vedeți bine.

Criminalul trebuie, după tine, să fie într-unul din vagoane.

- Nu a coborât la Jeumont? - Atunci a urcat din nou.

Toți pasagerii care au vrut să coboare au trebuit să-și predea pașapoartele.

Toți cei care au coborât au urcat și înapoi.

De ce a urcat din nou? Asta e sinucidere curată.

- Altfel ar fi fost suspectat imediat. - Sau nu a coborât.

- Unde e eroarea de raționament atunci? - Vom vedea noi.

- Cheamă-l pe conductor. - Vreți să veniți puțin aici?

Spuneți-ne cum merge. Conduceți mereu acest tren?

Sunt de trei ani pe trenul 106.

- În fiecare zi? - De trei ori pe săptămână.

Sunteți cel care închide ușile către celelalte vagoane?

- Nimeni altcineva? - Cu siguranță nu.

- Și nu uitați niciodată? - Altfel, clienții ar rămâne prea mult.

René Bonvoisin. Și eu conduc un departament, la fel ca dumneavoastră.

Sunt licitator. O dată, de două ori, vândut.

M-am așezat aici, între Charleroi și Jeumont. Înainte, stăteam lângă mort.

- De ce v-ați mutat? - Aici aveam loc pentru picioare.

Întrebați-i pe ei.

- Călătoriți împreună? - Eu nu.

- Da. - Nu. Mă rog, ba da.

Da sau nu?

Nu e turist, e dentist. Congres la Paris.

Voiați să plecați?

Bună ziua, doamnă, îmi pare rău că această oprire durează mai mult.

- Puțin? Asta mă încurcă foarte mult. - Pe mine la fel.

- Cum vă numiți? - Eric Dorléac.

Ne vedem mai târziu.

Am notat toate numele, locurile și pașapoartele.

Teoretic, e foarte frumos. Dar în practică prefer să le aud vocea.

- Ce spune? - Nu vorbesc ceha.

N-am găsit pe nimeni care să poată traduce.

Doamna aceea e și ea cehoaică?

- Ce a zis? - Nu vorbesc germană.

Atunci ce vorbești?

Domnișoara Jacqueline Dorot, asistenta mea. Mă însoțește până la spital.

- O voi simți teribil de mult lipsa. - Și dumneavoastră cine sunteți?

Guillaume Collet, dezvoltator imobiliar. Mult de lucru, deci.

- Accident de muncă? - Nici măcar.

Am căzut de pe cal. Bestia aia stupidă mi-a căzut pe picior.

- De unde ați urcat? - Din Liège.

- Ce răni aveți? - Fracturi. Un cal de-ăsta e greu.

- Cât? - Cu siguranță 600 de kilograme.

- Mă refeream la numărul de fracturi. - Trei, dintre care una deschisă.

- Vă doare când vă ridicați? - Nu pot să mă ridic.

Adu-le lor prânzul aici.

Pe ceilalți vreau să-i interoghez în vagonul-restaurant, la prânz.

Două treburi dintr-o lovitură: mâncat și interogat.

Adună toate pașapoartele și adu-le la mine.

- Lume. - Vin imediat.

Comisarul Maigret. Aș vrea să sun la Paris.

Pe linia aia.

Credeți că este posibil să prânzim aici, în apropiere, treizeci de persoane?

- În gară? - E o idee bună.

Atunci pot să-și dezmorțească picioarele și să iasă din tren.

- Dar aveți un vagon-restaurant. - E biroul meu și e prea cald acolo.

- Sandviciuri sau o masă adevărată? - Alo, sunt eu.

Pot vorbi cu Lucciani?

- Sandviciuri sau o masă adevărată? - Nu un festin, dar ceva decent.

Putem comanda ceva de la gara centrală, dar va ajunge călduț.

Cu Lucciani? Un moment.

- Să mă ocup eu? - Tocmai voiam să vă întreb.

- Pentru ce oră? - Ora unu, unu și jumătate.

- Mănâncă toată lumea? - Azi da.

Vreau să verifici câteva nume. Scrie, pentru că e destul de mult.

Bonvoisin, René, licitator.

Îți voi ortografia: Bon, ca în 'bon', voisin ca în 'voisin'.

- Ce e la ora unu, unu și jumătate? - Un prânz călduț pentru treizeci de persoane.

- Nu e convenabil. - M-au plătit.

- Ce facem acum? - Nu știu.

- Ce faceți acolo? - Interoghez și sunt atent. Vă așteptam.

- Mă supravegheați? - Pe dumneavoastră, și pe ceilalți.

Îl cunoașteți bine pe Eric Dorléac?

Dacă cunoști bine pe cineva când îl vezi la toaletă, atunci cunosc tot vagonul.

Te sun mai târziu. Următorul tren ajunge la Gare du Nord la 14:10.

Conductorul șef îți va da fotografiile.

- Păcat că are ochii închiși. - Nu trebuie să arate frumos.

Ar fi bine dacă ar avea capul mai ridicat.

- Vă deranjează... - Da.

- Cum îl recunosc pe inspectorul din Paris? - El vă va recunoaște pe dumneavoastră.

Păstrați costumul ăsta. Ați zis că totul e important.

- Nu v-ați părăsit locul noaptea trecută? - Ba da, de câteva ori. Ghiciți de ce.

Am vrut să-mi dezmorțesc picioarele.

- Unde v-ați plimbat? - Pe coridor. Ușile erau încuiate.

- V-ați întors la locul dumneavoastră? - Sunt suspect?

Nu, sunteți martor. Vă mulțumesc, domnule Dutoit.

Doamnă Lena Leinbach, vă rog.

Ne vedem mai târziu, Albert.

- Vă cunoașteți? - Ne-am cunoscut.

- De când? - De la plecare.

De la Dortmund eram singurii din compartiment.

Dacă îl suspectați, pot garanta pentru el. Abia dacă a plecat de acolo.

Ce înseamnă "abia dacă"? - Când am ajuns la Jeumont, dormea.

Eu am coborât, el după 5-10 minute. În timpul ăsta nu ucizi pe nimeni.

- Cât timp îți trebuie atunci? - Oprește-te, mă sperii.

- Doriți un pahar cu apă? - E o idee bună.

Dacă înțeleg bine...

prietenul dumneavoastră a fost singur cu viitoarea victimă...

- în timpul opririi la Jeumont. - Da, dar dormeau.

- Cine? - Amândoi.

Ce mergeați să faceți la Paris?

Ce ar face un licitator într-un tren care merge la Paris?

Se duce acasă. Cel puțin asta încearcă.

Pune-ți pantofii jos.

- Ce făceați în Namur? - Munca mea. Vindeam statuete de bronz.

- Vreți să știți ce cred? - Da.

O afacere murdară. Statuetele alea, desigur.

- Ce părere aveți despre cazul nostru? - Cazul dumneavoastră.

Eu vând lucruri care au aparținut morților, dar fac afaceri cu cei vii.

Sper să rămână așa.

Eric Dorléac, 30 de ani.

- Ce faceți exact? - Îmi iau licența în Berlin.

Ați terminat sau nu? Și despre ce e lucrarea de licență?

Dezvoltarea politică a Germaniei, din 1870 până acum.

E o muncă destul de mare.

- Din asta trăiți? - Nu, fac diverse treburi.

- Ce fel de treburi? - Șofer, ghid, dansator.

- La Baletul Bolșoi? - Ca partener al doamnelor singure.

- Se câștigă bine? - Depinde.

- De ce? - De doamnele respective, nu?

- Imaginează-ți că ai face tu asta. - Eu?

- E mereu mai bine așa. - Stai, un păianjen.

E păcat că trebuie să fie așa repede, dar e și întineritor.

Fiecare tren ar trebui să aibă un vagon cu paie.

- Călătorești mult? - Aproape în fiecare săptămână, la fiecare colecție.

- Lucrezi în modă? - Sunt în modă.

- Și tu ce faci? - Sunt directorul unei fabrici de biscuiți.

- Merge bine afacerea cu biscuiții? - Totul merge bine după un război.

- De ce ești atunci atât de sumbră? - Zi tu.

Suntem blocați în pustietate. Nu pot anunța pe nimeni.

Și apoi criminalul lângă mine, și comisarul ăsta curios.

Îl găsesc pe agent destul de atrăgător. Și tu ai, probabil, ceva de ascuns.

- Cum adică și eu? - Am secretele mele, ca toată lumea.

Dar în grădina mea secretă nu sunt flori.

Ți-e frică să nu-ți răscolească un bărbat grădina?

De atunci sunt mereu un pic speriată. De aceea îmi plac bărbații amabili.

- De când? - Aveam douăzeci de ani.

Tatăl meu voia să se opună singur armatei germane.

- Săracul tata. I-a fost foarte greu. - Ce s-a întâmplat?

Când ești atât de diabolic de frumoasă, ai o armă redutabilă în mâini.

Am crezut că-mi pot salva tatăl seducând un ofițer german.

- A funcționat? - Nu chiar.

- Deci a fost degeaba. - Nu chiar.

Mi-a plăcut, totuși. Nu mi-e rușine de asta.

Ba chiar eram puțin îndrăgostită.

După război, am primit toate reproșurile. Am fost rasă în cap și bătută.

A trebuit să-mi părăsesc casa. Și să plec din satul meu.

De atunci, sunt mereu pe drumuri. Nu stau niciodată prea mult într-un loc.

Nu vreau ca cineva să-mi dea viața peste cap.

Înțeleg, Lena.

Dar asta n-are nicio legătură. Nu-l cunoșteai pe mort, nu-i așa?

Crezi că cineva ar putea iubi o femeie ca mine?

Poate că făptașul tău a coborât pe furiș și acum trece granița.

- Ești destul de încăpățânat. - Probabil e de familie.

Vagoanele erau închise. Omul nostru trebuie să fie încă acolo.

De ce un bărbat? A fost ucis cu o bijuterie. Mi se pare cam feminin.

I-am verificat pe toți?

Doar pe rănit și pe asistenta lui: Guillaume Collet și Jacqueline Dorot.

N-o să vă întreb dacă ați coborât în Jeumont.

Jacqueline a fost atât de amabilă încât mi-a adus ziare.

Sigur a fost ciudat să stai singur într-un vagon pustiu și tăcut.

Era o liniște de mormânt.

Zgomotele devin importante când nu te poți mișca.

Îți ascuți urechile, descoperi sunete, bănuiești anumite sunete.

Îți dai seama că înainte auzeai, dar nu ascultai cu adevărat.

Și în liniștea aia din Jeumont n-ai auzit nimic.

Nu cred. Sau poate că da. Știți ce v-am spus mai devreme.

Un sunet subtil. Rapid și ușor.

Un zgomot metalic abia perceptibil la care m-am tot gândit.

Nimic altceva? Nici vorbă sau pași?

Ba da, am auzit oameni coborând și apoi urcând toți înapoi.

Dar pentru câteva minute n-am auzit absolut nimic.

Doar zgomotul ăla metalic pe care l-am auzit de mai multe ori.

Dar nu-mi dau seama ce era. E amuzant, nu-i așa?

Închideți ochii un moment.

Asta a fost. Exact asta.

Scuzați-mă, domnișoară.

Un fermoar, dar mai departe, într-un alt compartiment.

- Dar aveți un auz foarte fin. - Am fost și eu surprins.

Dar tot nu știi care era secretul acelui fermoar.

Un corp frumos sub o rochie. O periuță de dinți într-o geantă de toaletă.

Un sac plin cu bani. Un eschimos într-un hanorac.

- Sau o geantă plină de secrete. - Asta e a mea.

- Pot să văd? - Sunt doar acte personale.

- Scrisori, facturi, titluri străine. - Trebuie să verificăm asta?

Poate sunteți un glumeț și geanta asta aparține altcuiva.

Lasă jos. Jos, sau trag. Picioarele depărtate.

Ce faceți acolo? Trageți în bănci?

Nu, mi-au furat valiza.

- Vorbim cehă acum? - Înțeleg ce spun. Mint.

Pot să verific?

Și bancnotele alea au picat din cer?

O să reluăm totul de la capăt. Începe, Paul.

Eric Dorléac, francez, 30 de ani, spune că e student.

Ajută refugiați să treacă din Est în Vest.

Se lasă plătit cu bani buni pentru acte false.

Bani occidentali, desigur. Nu prea e frumos ce faci.

- Mortul era clientul tău? - Nu, ăla nu era ceh.

- De unde știi? - Întreab-o pe Catherine.

- Cine e asta? - Bona aia.

Du-te și adu-o.

Ce faceți cu cehii ăștia odată ce ajung în Paris?

Cineva vine să-i ia.

- Cine e? - Habar n-am. Mereu altcineva.

- Și sunteți plătit? - Nu, în avans. Voiau banii înapoi.

- De ce? - Suntem blocați. Nu e vina mea.

Vreți să depuneți o plângere?

De ce vă ascundeți iubiții atât de bine?

Nu-i spun nimănui. Dacă ar ști consulul, mi-aș pierde locul de muncă.

Știți cu ce se ocupă prietenul dumneavoastră?

- Cu licența? - Nu, nu asta.

- E uneori un pic... - Eu vorbesc cu ea.

- La Paris e des cu străini. - În gară, probabil.

- Unde l-ați cunoscut? - La Dortmund, în consulat.

Venea să ia pașapoarte. Așa era, nu?

- Nu erau pașapoarte. - Atunci ce?

Asta o duc în vagoane.

Asta îmi amintește de chiar înainte de război.

O sâmbătă pe lună mergeam la picnic.

În funcție de cine era cu noi, era minunat sau chiar groaznic.

- Ai fost la internat? - Mama mea n-ar fi vrut niciodată asta.

Dacă stăteam la soare, trebuia să mă duc la umbră, dar acolo era prea frig.

Nu știam niciodată unde să fiu.

Am pozele. Mă duc acum la gara din Jeumont pentru trenul spre Paris.

Inspector Lucciani, nu uitați să-i cereți actul de identitate.

- E plăcintă sau pateu? - E carne rece.

Se potrivește bine cu situația.

- Eric nu mănâncă? - Care Eric?

Dorléac. Pe care l-ați închis cu cei doi cehi.

Le-am dat sandviciuri. Îl găsiți așa interesant?

Nu e un ticălos. Vă înșelați complet.

Vi se pare normal să cumpărați și să vindeți oameni aflați în nevoie?

Ei o cer. El le oferă libertatea.

- Deci el e de fapt foarte filantrop. - Dumneavoastră, în niciun caz.

- Trebuie să fiți foarte îndrăgostită de el. - Asta n-are nicio legătură cu dragostea.

Atunci n-are noroc.

Într-o zi a început brusc să plouă. Era o furtună.

Era vreme frumoasă, dar în cinci minute eram uzi până la piele.

După aceea ne-am scos hainele să le lăsăm la uscat.

Douăzeci de fete goale pe iarbă, și hainele noastre atârnau pe crengi.

Era ceva suprarealist.

Am izbucnit în râs.

Până când am auzit un câine lătrând, foarte tare și foarte aproape.

Din tufișuri a apărut un bărbat. Era gigantic.

Îmi amintesc ce purta: o jachetă de catifea, cu o geantă de vânătoare pe umăr.

Avea o pușcă cu două țevi și o mustață enormă, una franțuzească adevărată.

V-a fost frică?

Nu, ne-am uitat la el și uitasem complet că eram goale.

Ne-a privit pe fiecare în parte.

Și deodată el și câinele lui au dispărut, la fel de repede cum apăruseră.

Noaptea am vorbit ore în șir despre asta, atât de entuziasmate eram.

A doua zi toată școala vorbea despre asta.

- Îl numisem Jupiter. - De ce?

Din cauza Ledei. Școala noastră se numea Colegiul Lebedelor.

Jupiter a devenit o lebădă pentru a o seduce pe Leda.

Uitasem partea asta din mitologie.

- Și tu te chemi Lena. Leda, Lena. - Nu m-am gândit niciodată la asta.

Jupiter mi-a stârnit fantezia.

- Comisarul Maigret vrea să vorbească cu dumneavoastră. - Vin.

Continuați să mâncați în liniște.

L-au găsit în sfârșit.

- Pe cine? - Pe criminal.

Totuși suntem aproape toți aici.

Doriți un sandvici?

- Uite, o pană de gâscă. - Puf de gâscă.

- Deci geamul a fost deschis. - Sau vine de altundeva.

- O pernă, o plapumă, un sac de dormit. - Sau o pernă decorativă.

Închideți ochii și ascultați.

- Un fermoar. - O husă umplută cu puf de gâscă.

Și înainte, ceva diferit a fost înăuntru.

Ceva prețios, ce a costat o viață.

- A fost bun? - E cuvântul potrivit?

Am mâncat.

- Nu v-ați schimbat locul? - Nu cred.

Vă amintiți în ce ordine ați coborât?

Paul, întreabă-i pe toți ceilalți în ce ordine au coborât.

Eu am coborât prima să iau copiii pentru o plimbare.

Pardon, dar secretarul consulului n-a coborât primul?

- Unde stătea? - Acolo.

Erau doar patru cușete. Noaptea era aici.

A stat treaz toată noaptea. Consulul îl chema din zece în zece minute.

Eu am coborât după ea. Domnul Dutoit dormea foarte profund.

Așa e. M-am trezit când domnișoara Leinbach a venit să-și ia pălăria.

Abia ieșisem de pe culoar și mi-am dat seama că o uitasem.

M-am lovit de genunchiul lui Albert și atunci s-a trezit.

- Am întrebat imediat dacă vine cu mine. - Și totuși v-ați uitat pălăria.

- De unde știți asta? - Și eu am fost îndrăgostit.

- Lipsește ceva. - Acușorul meu, acul de pălărie.

Briliante în formă de inimă?

- L-ați găsit? - Cu siguranță.

În inima domnului respectiv.

Vreți să veniți cu mine, domnișoară Leinbach?

Mă întorc în cinci minute, domnule inspector.

- Probabil că e bun cu femeile. - E căsătorit.

A mai vorbit cu cineva?

Nu spunea prea multe. Doar în Namur și-a deschis gura.

- Ce a zis atunci? - A căscat. Apoi m-a întrebat ce fac.

După aceea am vorbit despre artă. Era un om cultivat.

- A spus ce făcea? - Nu.

A adormit. Atunci m-am așezat într-un alt compartiment.

- E ăsta? Îl primiți înapoi mai târziu. - Nu, mulțumesc, nu-l vreau înapoi.

Doar nu mă suspectați din cauza acelui ac? Pentru că vă pot spune un lucru.

Două persoane sunt în afara oricărei bănuieli: eu și Albert Dutoit.

- De ce? - Nu am coborât în Jeumont.

- Crezi că e un alibi bun? - Eram în toaleta de pe coridor.

- Deci erai chiar acolo. - Eram ocupați tot timpul.

- Fără martori, presupun. - Da, dar totuși...

- Ce mai faci la picnic? - Așa și așa.

- Și trenul spre Paris? - Trece la ora 21:00.

- E posibil? - Poate opri doar cinci minute.

Ai observat și tu?

Ia un vagon de tren, nu contează cine e înăuntru. Pune un mort în el...

și dintr-odată toată lumea începe să mintă. Îți dai seama de asta?

„Sofistul nu vrea ca fenomenul să fie adevărat.”

- Ai învățat asta la academia de poliție? - Platon. Sau poate Alain.

Sau Hegel. Cred că mai degrabă Hegel.

- Asta seamănă cu covorașele mătușii Agathe. - Cine mai era și aia?

Verișoara bunicii din partea mamei soției tale.

A, da, aia cu mustață.

- Ce punea Agathe în pernele ei? - Te preocupă, nu-i așa?

- Tu știi totul atât de sigur. - Ce anume?

Ucigașul n-a putut părăsi vagonul, după tine.

- Atunci conținutul trebuie să fie tot acolo. - Dacă a fost ceva înăuntru.

- Deci trebuie să căutăm totul. - Ce anume?

- Pasagerii, vagoanele, bagajele. - Vama a făcut deja asta.

Dar ăia sunt vameși. Polițiștii sunt mult mai pricepuți.

Du-te după întăriri.

Ăsta a fost deja verificat și suntem sub supraveghere. Ce mai vrei?

Vrei arma înapoi? Să te ducem la Paris cu prietena ta?

Vrei și o medalie pe deasupra?

- Ce cauți mai exact? - Am vrea și noi să știm.

Pot să văd?

- Asta e tot? - Geamantanul meu e cu al familiei.

O să verificăm și acolo.

- Verifici lucrurile consulului? - Nu e un geamantan diplomatic, nu?

Ceheii o iau la fugă prin câmp. Trimite oameni după ei.

Uite-i acolo. Grăbește-te.

Trage în aer.

- Și mi-au furat banii. - Și-au luat banii înapoi.

Mai bine îi țin la mine.

Ce faci acolo?

- Ce mai face el? - Are doar o vânătaie.

- Vrei să spui polițistul, nu? - Nu, Eric.

Dacă vrei neapărat să știi, începi să-mi calci pe nervi.

Grăbește-te. Mergem să verificăm bagajele consulului.

Acum sigur îmi pierd slujba.

Cu baby boom-ul de după război, vor fi destule slujbe pentru bone.

Acele genți de voiaj sunt ale consulului.

Geanta aia e a fetelor.

Și cele două genți negre?

Cea mare e a secretarului, domnul Arnaud. Cea mică e a mea.

Sigur era cam înghesuit cu atâtea bagaje.

Nu mai erau cușete libere. Era furios.

Acest compartiment a fost amenajat în ultimul moment.

- Câți ani au copiii? - Opt și doisprezece.

- Sunt drăguți? - Cea mare e cu adevărat o pacoste.

- Pot să văd? - Poftim.

Ce face ăla acolo?

Îl împrumutasem Emmanuellei, cea mare. Ce neglijentă e.

Ia-l înapoi. Așa nimeni nu va observa și nu vei fi concediată.

- Cum procedăm cu gențile de voiaj? - Îl chemăm pe inspectorul Lachenal.

M-am săturat de tot.

O călătorie oprită e poetică, dar acum nu mai e.

Comisare, nu ajungem la congres. Suntem singurii delegați germani.

Nu putem sta pe loc la nesfârșit. Putem să ne anunțăm familia?

- Sunteți căsătorit? - Desigur, și am trei copii.

Trei copii? Și ce nume au?

Înțeleg că sunteți într-o situație dificilă, domnule Dutoit.

Dacă vreți să telefonați, un agent vă poate însoți pe amândoi la gară.

Termini tu percheziția bagajelor consulului, Lachenal?

Îți împărtășesc frustrarea, serios.

La ora 21:00, cuplăm vagoanele la trenul rapid de la Amsterdam la Paris.

Acela oprește excepțional în Jeumont.

- Chiar dacă ucigașul e încă în libertate? - Îl vom găsi.

Ești sigur de asta?

Dacă la plecare se mai ascunde, va trebui să-l luăm cu noi.

Jeumont, Jeumont, o oprire de 50 de minute.

Mai bine ar spune: Jeumont, o oprire de 12 ore.

Ai grijă să nu șifonezi rochiile. Vrea să arate bine.

Și el, după cum se vede. Nu vrei să arăți bine?

Eu? N-am timp de asta. N-am bani să arăt bine.

Așteaptă doar, când vei fi o actriță faimoasă, vei fi bogată.

- Nimic găsit. - Vino să stai jos.

- Ce observi? - Sunt mărci.

Și ce mai vezi?

Asta e nouă, celelalte sunt folosite.

- Și ce mai vezi? - Aici sunt găuri, aici nu.

- Concluzie? - Origine diferită, proprietar diferit.

Foarte bine.

Ne vedem mai târziu.

- Din nou? De ce? - Îți spun mai târziu.

E ca un joc: dacă ajungi pe căsuța greșită, trebuie să mergi la închisoare.

Dă încoace.

- Vin cu tine. - Nici vorbă.

Așa sunt bărbații.

Fără rușine, ascunși, autoritari și uneori drăguți.

Iar un polițist e de două ori mai rău. Nu-i așa, Albert?

Maigret vrea să vorbească cu tine.

- Afară? - Nu, înăuntru.

Atunci merg în șosete.

Ești în joc. Ce părere ai despre asta?

La prima vedere, ceva din Școala Flamandă, secolul al XVII-lea.

Dacă ar fi expus într-un muzeu, ar semăna foarte mult cu un Vermeer.

- Nu e semnat. - Ba da.

Semnătura autorului a fost acoperită cu vopsea.

- Atunci ai crede că e autentic. - E de neconceput.

Dar dacă ar fi autentic, cât ar valora o astfel de pânză?

Milioane, dar și ani de închisoare. Trebuie să fie furată.

Și dacă e falsă?

Aceeași pedeapsă, dar mai puțini bani. Depinde de nume.

- Poate fi identificată? - Cu siguranță.

Dar nu de noi și nu aici.

E ciudat să ții un Vermeer în mână.

Calm. Contez pe discreția ta. Nu vreau să se creeze agitație.

Du-te și adu-o pe fata aia, Frankel.

M-ați chemat?

- Îți place pictura? - Îmi pasă mai mult de muzică. De ce?

- E a ta? - Nu, absolut nu.

Era în cartea ta.

Și asta? E a ta sau a iubitului tău?

A niciunuia. Tu ai banii lui.

Consulul e pasionat de pictură?

Are niște tablouri, dar mai mult portrete de familie, nu case.

Nu știu cum a ajuns asta acolo.

Te cred, dar nu știu de ce.

- Pot să-ți împrumut cartea? - Cum dorești.

O vei primi înapoi.

E grozav de distractiv aici. Și teribil de cald. La voi nu?

Spune, Lucciani.

Exact. Așa e.

E la el acasă?

Spune-i consulului că trebuie să-și ia bagajele înainte de ora 21:00.

Cât e ceasul?

Pot fi acolo ușor la ora 20:00.

Caută și ce picturi au fost furate sau au dispărut după război.

Ce? Nu te aud, trece un tren.

Nu, nu primul, ultimul.

De preferat din Belgia, Franța sau Germania.

Școala Flamandă, secolul al XVII-lea. Genul Vermeer.

Bine. Mai țipă cei de la ambasadă de parcă ar fi fost o crimă?

- Și ei? - Ei nu fură un Vermeer din muzeu.

Mai degrabă fac contrabandă cu țigări.

Compartimentul 5. André Bonvoisin și doi comercianți de vite, frații Pelchat.

- Uită de ăia. - Negustorii de vite nu fură Vermeeri.

- Aș zice-o și mai apăsat. - Nu ascultă, joacă șah.

Dar pe licitatorul ăla aș paria niște bani.

Asta e chiar pe domeniul lui.

Compartimentul 2. Bărbatul rănit cu asistenta lui, Collet și Dorot.

Nu se poate mișca, decât dacă bandajul e fals.

Femeia n-a plecat de lângă el, nu suficient de mult.

- Deci îi tai de pe listă. - Încă nu.

Mai întâi trebuie să interogăm calul care s-a așezat pe el.

Să continuăm.

Compartimentul 3. Cei patru dentiști germani.

Poate formează un comando foarte bine organizat...

dar nu-i văd făcând asta.

Compartimentele 6 și 7. Dorléac, bătrâna, cehii și familia Schuster.

Taie-o pe bătrână și familia Schuster de pe listă.

Cehii și tânărul ăla, Eric, mi se par altceva.

- Pot să-i tai? - Foarte puțin. Îi ținem sub observație.

Compartimentul 4, al mortului. Prudhomme a fost eliminat imediat.

Foarte nevinovat. Cap de familie, director al unei fabrici de biscuiți.

Uneori puțin infidel, foarte obișnuit. Aproape prea obișnuit.

- Un suspect ideal. - Și frumoasa Lena?

Să-ți ucizi colegul de compartiment cu un ac de pălărie? E cam grosolan.

- Tu ai spus că e ceva feminin. - Nu trebuie să cazi într-o capcană atât de grosolană.

Gata cu fata luxemburgheză frumoasă, atunci.

- Atunci mai rămâne doar fata aia, Frankel. - Pe aia chiar nu trebuie s-o eliminăm.

Are tot ce-i trebuie.

Pânza e în cartea ei, în geanta consulului...

cu actele victimei și câteva bancnote noi.

Totuși, nu pare genul.

Nu e nici ucigașă, dar mi-ar plăcea s-o am ca complice.

Dintre suspecții rămași, niciunul nu iese în evidență.

Am găsit puține lucruri. Nu ți se pare îngrijorător?

Avem o victimă, mulți suspecți, dar niciun motiv.

Un puzzle ale cărui piese nu se potrivesc.

Așa e adesea într-o anchetă, până în ultimul moment.

Vei descoperi asta.

- Și dacă m-am înșelat? - Nu se poate.

- Vama ar fi putut face ceva. - Atunci ucigașul e încă în libertate.

- Crezi că e posibil? - Nu cred.

Sper doar că merge în direcția bună dacă a părăsit trenul.

Nu crezi că a uitat ceva?

- A fost o călătorie lungă. - Ce faci tu aici, Lucciani?

Trebuia să țin familia aia sub observație. I-am urmărit până aici.

- Ce familie? - I-am urmărit 60 de kilometri.

- Cum adică, „i-am”? - Sunt doi.

Doi mesageri. Trebuiau să-și ia bagajele înainte de ora 21:00.

- De ce? - Înainte să fie cuplate.

- La ce? - La trenul rapid spre Paris.

- Cât e ceasul? - Mai sunt 5 minute.

- Ce vin să facă, atunci? - Să ia gențile.

Dar gențile ar ajunge mai devreme în Paris dacă mergeau cu trenul.

- Asta numesc eu „a merge în direcția bună”. - Nu înțeleg nimic.

Mai am o noutate.

O pânză semnată cu numele Vermeer, intitulată „Casă flamandă”...

a dispărut în 1942 din Muzeul Municipal din Maastricht.

Nu știau dacă germanii au luat-o sau dacă a fost furată.

Dar știau că conservatorul se numea Henri Prudhomme...

născut pe 22 iulie 1897 în Bruxelles și decedat pe 15 iunie 1953 în Jeumont.

- Deci mortul a furat pânza. - Vezi, începe să-ți fie clar.

Du-te și adu-l.

Bună seara, ați avut o călătorie plăcută? Cu o astfel de mașină...

Domnul Maigret vă așteaptă deja.

Bună, domnule de la Guyaudière. Îmi faceți o mare favoare venind să vă luați bagajele.

Mă simt cam un angajat prost.

Consulul e foarte supărat. Plecăm de îndată ce luăm bagajele.

Scuzați-mă. Profesia noastră ne obligă uneori să ignorăm protocolul.

A trebuit să verificăm toate bagajele, dar am pus totul la loc cu grijă.

E foarte incomod.

Chiar și un consul are bagaje obișnuite în contextul unei infracțiuni.

Dar m-am ocupat personal să supraveghez totul.

Bagajele dumneavoastră nu au părăsit compartimentul.

Vă vom ajuta să transferați bagajele. Insist asupra acestui lucru.

Paul, spune-i domnișoarei Frankel că domnul e aici. Poate să-i dea cheile.

Aproape că uitam. E doar o formalitate.

Vreți să semnați pentru predarea bagajelor?

Poftim.

- Sunteți stângaci? - Stângaci și dreptaci.

- În afară de scris. - Atunci stânga e mâna mea preferată.

Ambidextru, ce atu formidabil.

Începe cu gențile mari.

Ai cheile?

Au fost verificate, dar totul a fost făcut cu grijă.

La naiba, unde ai pus-o?

- Ce anume? - Era o carte mare acolo.

Era a mea. Am pus-o în grabă în geanta ta.

- Unde ai pus-o? - În geanta mea. Lasă-mă.

- Prostule. Care cheie e? - Cea mică, argintie.

Poate sunt proasta, dar e cartea mea.

- Pe care le putem lua? - Cele ale copiilor, și pe asta.

- Nu merg înapoi cu mașina? - Au nevoie de tine abia mâine.

Du-o pe domnișoară înapoi la compartiment.

Fir-ar să fie.

- Ce cauți exact? - Hârtii foarte importante.

- Poate sunt în altă geantă. - Sau aici?

- De ce acolo? - Acolo a fost.

- Ce a fost acolo? - Pictura.

Și e iar acolo.

Casă flamandă.

O adevărată capodoperă.

Grăbește-te.

Pornește mașina.

- Ai învățat asta din filme? - La academia de poliție. 1951.

Jos pălăria. Foarte modern și eficient.

- De când îl cunoșteai pe Prudhomme? - De la sfârșitul războiului.

Din Maastricht?

- El a furat pânza? - Cui îi pasă, oricum?

- Mie, cu siguranță. - El a recuperat-o.

- Când l-ai revăzut? - Am păstrat legătura.

Voia s-o vândă, eu voiam să-l ajut.

La consulatul din Germania, toate ușile mi se deschideau...

și intram des la posibili cumpărători.

- Și apoi? - Am găsit pasărea rară.

- Unde? - La Paris.

Când ai un client, nu trebuie să-l lași să aștepte.

Spune-mi ce s-a întâmplat în vagon.

Eu mă ocup de călătorii. Am rezervat cușetele și locurile.

- Și pe al lui Prudhomme. - I-am trimis biletul.

Ca să-ți ții complicele sub observație.

- Era un partener de afaceri. - Unul cam dubios.

- De ce crimă? - N-am omorât pe nimeni.

Sunt nebun: toată lumea știe că voia să se sinucidă.

Voiai să păstrezi pânza pentru tine?

Nu, el a încercat să mă înșele.

Atunci te înțeleg. A fost pură autoapărare.

M-a trădat.

- Când am intrat în compartimentul lui... - În Jeumont.

Am înțeles imediat că voia să păstreze pânza pentru el.

- Dar dormea. Vorbea în somn? - Se prefăcea. A devenit violent.

Și-a înfipt singur un ac în inimă?

- M-a atacat. - Cu acul ăla?

Crezi că sunt nebun? Spune asta pisicii.

Poate ai comis crima spontan cu ce aveai la îndemână.

Orbit de furie și de mirosul banilor.

Nu, nu e deloc adevărat.

- Nu mai știu. - Eu știu.

S-a întâmplat în ultimele zece minute ale opririi.

Discuția a devenit ostilă. Ai avut nevoie de o singură mișcare...

o mișcare furioasă și iscusită, ca să-ți ucizi complicele.

Te-ai întors în compartimentul șefului tău și ai ascuns pânza.

- De ce într-o carte? - Pentru că era pe banchetă.

O pânză de Vermeer nu se rulează.

O ascunzi plată, cu mare grijă, între paginile unei cărți.

Și cartea plată în geantă.

Apoi nu mai trebuia decât să te întorci la locul tău...

în fața victimei tale, care devenise anonimă...

și care părea cufundată într-un somn profund.

Pune-l în mașină, Lucciani. Prinde cătușele de scaun.

Merg cu tine la Paris.

Ia-mi haina și pălăria, Paul. M-am săturat de scările astea.

- S-a terminat ancheta? - Fix la timp.

- Dar la limită. - La fel de punctual ca Căile Ferate.

Rămâi până se cuplează vagoanele.

- Mulțumesc. - Pentru ce?

- Încă nu vrei să lucrezi la Paris? - Sunt încă puțin prea tânăr pentru asta.

Ai dreptate.

Blochezi 12 ore două vagoane cu 30 de oameni în ele, inclusiv un consul.

Și asta ca să cauți pe cineva care nu era acolo. Ești cam timid, nu-i așa?

- Suntem trei? - Nu, patru.

Vermeer e și el cu noi.