Original subtitles

Și acum, buletinul nostru de știri.

Temerea privind sosirea anului 2000

ar putea provoca mai mult haos

în sisteme informatice decât cei mai răi viruși cibernetici.

Organisme, companii și instituții

pot fi afectate de așa-numitul „virus al mileniului”.

Am închis.

Asta e pentru expoziție?

Am crezut că ai împachetat deja totul.

E pentru o comandă.

Am vrut să o termin înainte să plec.

Alo?

Da.

Da, dar nu voi fi aici.

Pot să-l rog pe unchiul meu.

Da... Da, pe unchiul meu Eloy.

Da, și el este bijutier.

Dar nu mă voi mai întoarce o perioadă.

Pentru că merg la New York.

Da.

Bine, mulțumesc.

O, Juan Pablo...

Dacă elevul îl depășește pe profesor, realizarea este a profesorului.

E destul de plictisitoare.

Să ai mult noroc să ți-o iei de pe cap.

Mă duc să mă uit la meci la barul Paulei.

- Vii? - Nu, trebuie să termin asta.

E chiar atât de urgent?

Scuze, nu ți-am spus. Plec mâine.

Mâine? La New York?

Nu, spre Oneira, dar zbor de acolo duminică.

- Spre Oneira? - Da.

Cum așa?

Am găsit un cumpărător pentru apartamentul părinților mei.

Ar fi trebuit să-ți spun, dar am fost foarte ocupat.

Dumnezeu știe de ce am spus da acestei expoziții.

Va fi grozav.

Și New York-ul merită întotdeauna o vizită.

Întotdeauna am visat să călătoresc: Venezuela, Argentina...

Dar, până la urmă, am rămas pe loc, în Barcelona.

Te vei opri în Vilasanta?

Nu te-ai întors din vara aceea, nu-i așa?

Mă îndoiesc. Am pierdut multe lucruri.

E frumos.

Ar putea face parte din expoziție.

Ar putea.

Simt că pur și simplu fac același lucru iar și iar.

Ai face bine să nu spui asta și proprietarului galeriei tale.

- Nu, nu o să-i spun. - Ne vedem înainte să plecăm?

Desigur.

Juanito, uite cum ai crescut! Abia te-am recunoscut!

Juan!

- Bună! - Ia loc.

- Ce mai faceți? - Bine.

- Chiar faceți bine. - Da?

Mă bucur atât de mult să te văd. Unde stai?

La bunicii mei.

Fac un stagiu de practică la El Heraldo.

Un stagiu de practică în ce?

În jurnalism, la ziar.

A fost mereu un bârfitor!

- Mai scutește-mă! - Hai să jucăm fotbal de masă.

- Alberto e aici? - Vine!

Vine!

Juan?

Uite cât ai crescut, puștiule! Chiar ai crescut.

José!

Bună!

Știi cine este?

Noul meu asistent pe perioada verii și fiul lui Julio.

Vezi? Și nepotul lui Eloy. E încă în Barcelona, nu-i așa?

Asta studiază acolo. Filosofie, nici mai mult, nici mai puțin!

Nu putem avea un filosof abstinent. Servește-i și lui una.

- Eu aș prefera o bere. - O bere? De ce?

- Un pachet de tutun blond, vă rog. - Imediat.

Mulțumesc, Fabian.

Și aceea este Penelope.

Acum ne cunoaștem cu toții.

Ăsta este numele ei adevărat?

- Chiar așa o cheamă? - Nu, o cheamă Celia.

Am spus asta din cauza cântecului. Nu-ți place Serrat?

Haide, Alberto...

Ce?

Povestea ei e demnă de un roman.

A fost părăsită la altar și cred că a înnebunit,

pentru că se îmbracă ca și cum ar fi într-un film.

Nu fi răutăcioasă.

E croitoreasă, așa că îi place moda din alte locuri.

Sunt sigură că ai văzut lucruri mai ciudate în Barcelona.

Tot o poveste de roman ar putea fi viața străunchiului tău care a dispărut în Cuba.

- Cum îl chema? - Pablo.

Pablo Fernández, asta e tot.

Tata a spus că spiona pentru Uniunea Sovietică.

Ai putea scrie o carte despre asta.

Bunica mea are acte la ea acasă. Mi-am aruncat privirea peste ele ieri.

Așadar vrei să fii scriitoare?

Don Ángel, odihnească-se în pace, obișnuia să vină mult aici.

De fapt, vreau să fiu profesoară.

Sau jurnalistă.

Nu merită.

S-A ÎNTÂMPLAT ÎN NEW YORK

Bună.

- Ce pot să-ți ofer? - O cafea și o prăjitură cu cremă.

Desigur. Imediat.

Pot să-ți aduc ceva, Celia?

Filosofule, vom merge la petrecerea din sat după muncă.

Jiménez, chestia asta cu OZN-urile e prea mult.

- Vii sau nu? - Sigur, hai să mergem.

Minunat!

Arăți ca un pinguin.

Manolito!

Ce s-a întâmplat?

Cred că îl cunosc pe tatăl tău.

Cum îl cheamă?

Julio.

- Julio? - Julio Saavedra.

Ne numesc Millerii.

Câți ani ai?

19.

19?

Și cum îl cheamă pe bunicul tău?

Juan, ca și pe mine.

Dar numele meu complet este Juan Pablo.

Și de unde era?

- De aici. - De aici? Ești sigură?

Da, de aici, dar m-am născut în Oneira.

Numai că tu, de fapt, semeni cu cineva pe care l-am cunoscut.

Chiar semeni.

- Ai comandat? - Nu.

Ce mai aștepți?

Două pahare de vin.

Manolito are patru copii acum. Unul are doi ani, celălaltul are cinci,

iar ceilalți doi au trei.

- Patru? - Îți vine să crezi?

- Nu mi l-am imaginat niciodată cu copii. - Nu...

Era un spirit liber, ca și mine.

Asta este stricată.

Las-o pe scaun.

Aici?

Ai spus că te cheamă Juan Pablo, nu-i așa?

Pot să te rog ceva?

Poți să-ți ridici cămașa?

Te rog.

Apendicită?

Da.

Cum ai aflat de cicatricea mea?

E greu de explicat,

dar e ca și cum te-aș fi cunoscut cu multă vreme în urmă.

E ca un deja vu?

Nu.

E altceva.

Dar te cunosc.

Cineva mi-a recitat odată o poezie.

Te-am cunoscut când erai copil, printre visele mele dragi.

De aceea, când te-am văzut, mi-am recunoscut destinul.

Așadar, eu sunt destinul tău?

Când eram tânără, mergeam la cinema să vedem luxul.

Apartamentele, rochiile, mobila...

Obiecte la care puteam doar visa.

Fifth Avenue,

Centrul Rockefeller, Empire State, Midtown...

Filmele de astăzi nu arată atât de mult lux.

Viețile lor nici măcar nu par atât de diferite de a mea.

Dar numele acestor străzi din New York

sunt încă poezie pentru urechile mele.

Te-ai gândit vreodată să trăiești în New York?

De ce râzi?

Te-ai integra mai bine acolo decât în Vilasanta.

O să iau asta ca pe un compliment.

Știi ce aș vrea să fac?

Să-ți fac o cămașă. Una elegantă.

- Asta ce are? - Nimic.

Risc profesional. Pur și simplu ignoră-mă.

Juan Pablo?

Ce-i asta?

Ăsta este numele meu complet.

- Dar nu l-ai folosit până acum. - Nu.

Nu, dar simt că are mai mult... Nu știu.

Nu trebuie să mi te justifici, Juan Pablo.

Dacă ești fericit cu asta, mie îmi convine.

Închide ochii.

Ce miroși?

Vin.

Nu.

Miroase a pământul pe care calci.

Și a vară.

Dar nu doar a asta.

Miroase a toate verile care au trecut și a toate verile care vor veni.

Și a drojdie care fermentează,

și a lemnul care o adăpostește.

Dar miroase și a lămâie.

Și a miere, și a floare de portocal, și a iarbă, și a fenicul și a cimbru.

Vinul este o altă formă de amintire.

- Vezi asta? - Da.

Este infinită atâta timp cât o poți vedea.

Ca și asta.

Ce se va întâmpla?

Când?

Peste două săptămâni, când plec.

Nu știu.

Vino cu mine.

Vino cu mine la Barcelona.

Acolo, putem fi împreună fără să ne ascundem.

Pentru cât timp?

Ce vrei să spui?

Cât timp crezi că va dura

până să te simți inconfortabil fiind cu o femeie mai în vârstă, Juan Pablo?

Sunt suficient de mare să-ți fiu mamă.

Nu-mi pasă.

Nu acum.

Mai sunt două săptămâni. Asta înseamnă mult timp.

Prea mult timp ca să-ți faci griji.

L-ai studiat deja pe Nietzsche?

Îl cunoști pe Nietzsche?

Ce?

Pare puțin probabil pentru o croitoreasă?

Nu, nu e asta.

Atunci ce este?

Nu îndrăznesc să-l citesc.

Nu cred că l-aș înțelege.

Eu cred contrariul.

Am crezut că va fi plictisitor, dar a avut un impact pozitiv asupra mea.

L-am găsit.

Desenezi foarte bine.

Cine e? Bărbatul despre care ai spus că seamănă cu mine?

Da.

Uite.

Și cine este?

Un vechi prieten.

Ai o întâlnire?

Nu.

Ce păcat.

Mă gândeam că Celia își găsise un iubit.

Ăsta e ultimul lucru de care am nevoie!

Este adevărat.

Hai să mergem la Negresco la o băutură.

Ai văzut cum se uita Penelope la tine?

Poate că s-a îndrăgostit de tine.

Noroc!

Din moment ce vorbim...

Ce se întâmplă cu croitoreasa?

Am auzit că te vezi cu ea.

Nu e treaba mea...

Nu, nu este.

Bine, atunci.

Distrează-te, dar nu te agăța de ea.

Deja aparține altuia, puștiule.

Nu mă voi agăța de ea.

Să mergem.

Filozofule, trebuie să înveți să bei.

Ce s-a întâmplat mai exact cu Celia?

Nu ți-a spus?

Sunt doar zvonuri, pentru că e mai în vârstă decât mine,

dar oamenii spun că era puțin cam... nonconformistă.

S-a îndrăgostit de acest străin care a amăgit-o.

A promis că se va căsători cu ea, dar apoi a dispărut.

A fost lăsată cu ochii în soare, așteptându-l.

Dar trebuie să o fi despăgubit cumva, pentru că acele rochii pe care le poartă...

Știu că e croitoreasă, dar...

Ești beat! Haide, să mergem.

E stricat.

Înțeleg că ți-a fost rușine de mine atunci.

Știu mai bine decât oricine cât de crude sunt orașele mici.

Nu fi nedreaptă.

Tu ești cea care nu dorește un viitor cu mine.

- Care ascunde lucruri... - Nu ascund nimic.

Nu-ți lăsa imaginația să o ia razna, Juan Pablo.

Nu mi-ai spus nimic despre trecutul tău.

Ce vrei să știi?

De ce nu te-ai căsătorit?

Ar fi trebuit să fac asta?

Îmi amintesc de bunica ta. Era atât de dulce.

Funcționează?

Vrei să încercăm?

Destinul tău e ca al meu

Nu cred.

Dacă tu ești vela, atunci eu sunt vântul

Dacă ești albia râului, atunci eu sunt râul

Dacă tu ești rana, atunci eu sunt cel care simte durerea

Nimeni nu a spus nimic despre îndrăgostire

Dar Dumnezeu așa a vrut

Și doar vorbind unul cu celălalt

s-a născut un legământ

Destinul tău e ca al meu

Dacă tu ești vela, atunci eu sunt vântul

Dacă tu ești albia râului, atunci eu sunt râul

Dacă tu ești rana, atunci eu sunt cel care simte durerea

Nimeni nu a spus nimic despre îndrăgostire

Dar Dumnezeu așa a vrut

Ce este cu cântecul ăsta?

De ce dansăm pe el?

De ce mă îmbrățișezi așa?

Știu deja...

Din același motiv nu vrei să pleci de aici cu mine.

Te gândeai la el chiar acum, nu-i așa?

Răspunde-mi. Am dreptate, nu-i așa?

Da.

Nu.

Nu.

Spui asta, ca să plec.

Dar nu înțelegi.

Nu înțelegi. Sunt nebun după tine.

Că vreau să te iubesc afară, în natură,

nu aici, ascunși.

De ce nu înțelegi asta?

- Ar trebui să te liniștești. - Nu vreau să mă calmez.

Nimeni nu-ți spune asta în față, dar știi cum îți spun?

Penelope.

Penelope.

Oamenii râd de tine, Celia.

Ești blocată în trecut într-un fel pe care nimeni nu-l înțelege.

Ei bine, eu da.

Știu că e scuza ta să nu fii nevoită să trăiești o viață reală.

Pentru că, în adâncul sufletului, ești o lașă.

Nu.

Nu sunt o lașă.

N-am fost niciodată.

Chiar așa?

Atunci ce este?

Crezi că se va întoarce?

Nu se va întoarce.

Nu se va întoarce.

Ai îmbătrânit așteptând.

Nu vreau să te mai văd niciodată.

Mă auzi?

Niciodată.

Celia.

Celia.

Următoarea oprire: Vilasanta.

Următoarea oprire: Vilasanta.

- Nu așteptăm pe nimeni. - Bună seara.

E noroc că m-ați prins. Eram pe picior de plecare.

Tocmai i se rupseseră apele. Ce spui de asta?

- Felicitări. - Ce zi minunată să vii pe lume.

- Câte zile stați? - Nu sunt sigur. Una, poate două.

Sunteți un vânzător ambulant.

Vânzător ambulant?

Sunt bijutier.

- Un bijutier? - Da.

Din fericire, am una liberă.

Nu vă faceți griji, puteți plăti mâine.

Camera este la primul etaj, prima din dreapta.

Dacă asta e tot, mă duc să-l cunosc pe micuțul Dimas.

Ne vedem mâine.

- Bună dimineața. - Bună dimineața.

Nu știți cumva unde este Dimas?

- Soția lui a intrat în travaliu aseară. - În sfârșit!

Copilul nu se putea decide când să vină pe lume.

- Se servește micul dejun aici? - Nu.

- Trebuie să mergeți la Negresco. - La Negresco...

Apropo, aveți rest pentru 500?

Nu.

Atunci va trebui să-i plătesc lui Dimas luna viitoare,

pentru că știi când încep lucrurile astea,

dar niciodată cât o să dureze.

Trebuie să plec. Pe data viitoare, domnule.

18 IULIE 1953

LUNI, 20 IULIE 1953

Fabian, plata pentru cafea și produsele de patiserie, te rog.

Sigur.

Se pare că vine o furtună mare.

Doriți ceva, domnule?

O cafea și o prăjitură cu cremă.

Imediat.

Hai, să servim micul dejun.

- Poftim. - Mulțumesc.

- Cine e acela? E la masa noastră. - Nu contează.

Să stăm aici?

Ce culoare este?

E verde cu accente de albastru.

Și are și puțin alb.

Domnule.

Ce ați zice să schimbăm mesele?

Noi de obicei stăm aici.

Suntem mulți și stăm în drum acolo.

Având în vedere că dumneavoastră sunteți singur...

- Nu-l mai deranja. - Nu e niciun deranj.

- Veniți încoace, băieți. - Îmi pare rău.

Mulțumesc.

Stai aici, Pilar.

Și-a uitat pelerina de ploaie.

- Onofre, ce ai făcut? - Îmi pare rău...

- Nu am văzut asta... - Nu-ți face griji, e american.

O să v-o rezolv eu.

- Nu vă faceți griji. - Nu...

- Nu e nevoie. - Nu e nicio problemă, sunt croitoreasă.

Aproape.

- Chiar așa... - O s-o refac și o să v-o aduc la...

Unde stați?

Nu va fi la hostel.

Sunteți la El Sandalio, nu-i așa?

O să v-o aduc mâine ca nouă.

Acum hai să nu-l mai deranjăm pe domnul.

Și cafeaua dumneavoastră e plătită.

A plătit-o Onofre.

Desigur, e din partea mea.

Nu prea avem mulți străini în Vilasanta.

De fapt, este destul de incitant.

Chiar este.

- Fabian, plătesc eu pentru el. - Mulțumesc.

Ai văzut cum era îmbrăcat?

- Cine este? - Nu știu...

Mă scuzați, domnule.

- Totul e în regulă? - Da, bine.

- Am avut un copil frumos. - Mă bucur.

Mai e doar un singur lucru, dacă nu vă deranjează.

Ieri ați uitat să semnați registrul

și am nevoie și de cartea dumneavoastră de identitate.

Nu o să vă vină să credeți ce s-a întâmplat...

Mi-a fost furat portofelul cu actul de identitate și cu banii mei.

Ce? Ați fost jefuit aici?

Nu. În tren, cred.

Nu mi-am dat seama până în dimineața asta.

Așa am crezut și eu. Genul ăsta de lucruri nu se întâmplă aici.

- Așa e... - Dacă pot să consult raportul poliției,

așa voi face.

Și nu vă faceți griji în privința plății.

O vom rezolva mai târziu. Păreți un om onest.

N-am avut timp să fac plângere.

Secția de poliție e la doar două străzi de aici.

- Pot să vă spun cum să ajungeți acolo. - Aveți dreptate.

O să mă duc să termin odată cu asta.

Mulțumesc.

Bună ziua?

Bună ziua?

E cineva aici?

IDENTIFICARE PERSONALĂ

PABLO FERNANDEZ, 31 DE ANI, DIN MONTECAIN. 17 SEPTEMBRIE 1942

Pot să te ajut cu ceva?

Îl căutam pe doctor.

Ești în locul nepotrivit. E în celălalt capăt al satului.

Da, am făcut o greșeală. Îmi pare rău.

Ești bine?

Da.

O să primesc un salariu acum.

Am putea vorbi cu Don José să-i cerem o întâlnire în mai.

Nu crezi?

Celia.

Nu pari foarte entuziasmată.

Tocmai ce am spus că ne-am putea căsători în mai.

Da, desigur, dar mai întâi trebuie să

vorbești cu Don José și să văd ce spun părinții mei.

Da, este adevărat.

- Și cealaltă chestie? - Care cealaltă chestie?

Nu-i așa că sunt vești bune legate de salariul meu?

- Da. - Voi câștiga 500 de pesetas pe lună.

Și au spus că peste un an, dacă fac o treabă bună,

mă vor pune responsabilă cu comenzile.

- Și voi face o treabă bună. - Sunt sigur că vei face treabă bună.

Poți renunța la cursuri chiar acum, dacă vrei.

Să renunț la cursuri?

Păi...

Poți continua dacă vrei.

Este întotdeauna folositor pentru o fată să știe să coasă.

Dar acum avem o garanție că nu va trebui să muncești...

Ce?

Nu ai încredere în mine?

Tata a spus că aș putea moșteni slujba lui Eulogio când se pensionează.

Nu e că nu am încredere în tine, dar îmi place foarte mult să cos, Onofre.

Și simt că mă descurc bine, în special la designul de tipare.

Bineînțeles că te pricepi la asta.

Ești bună la toate.

Te văd deja confecționând haine pentru copiii noștri.

Așadar, să arate ca niște prinți.

Ce?

Câți vrei?

Ce desenezi?

Ești atât de concentrată, încât nici nu mă mai asculți.

Gâtul este prea îngust.

Așa se poartă oamenii acum.

Unde?

- S-a întâmplat foarte repede. - Cineva mi-a găsit portofelul.

Dar fără bani, evident.

Apropo, credeți că aș putea să vă plătesc în dolari?

În dolari?

Da. Mă pregăteam să merg la New York.

- New York! - Da.

Mă tem că nu acceptăm dolari.

1.000, 2.000, 3.000,

4.000, 5.000, 6.000,

6.500, 7.000, 7.400...

Un moment.

Și 25. Dacă ați vrea să investiți,

am putea face o sugestie.

Sau ați putea depune o parte din bani în banca noastră.

Nu, mulțumesc. Nu voi sta mult aici.

- E o sumă mare. - Nu vă faceți griji.

Aveți nevoie de un plic?

BANCA DE ECONOMII PROVINCIALĂ

Ce-ți pasă ție

că te iubesc, dacă nu mă mai iubești?

Acea iubire care-a trecut n-ar trebui ținută minte.

Eu eram emoția

din viața ta, într-o zi, atât de îndepărtată.

Astăzi, reprezint trecutul,

Nu pot accepta asta.

Când pleacă următorul tren spre Oneira?

Mă tem că n-aveți noroc.

LINIE FEROVIARĂ ÎNTRERUPTĂ

Din fericire, mai e și un autocar confortabil

care merge acolo în fiecare miercuri.

Este destul de lent, totuși.

Nu, trebuie să fie cu trenul.

Cred că va dura cel puțin o săptămână.

Nu se întâmplă niciodată nimic aici

și, dintr-o dată, se întâmplă toate deodată.

... o zi acum, atât de îndepărtată

Astăzi, reprezint trecutul

Nu pot accepta asta

Dacă lucrurile pe care cineva le dorește

CROITORIE

Ar putea fi obținute...

- Ne vedem mâine. - La revedere.

M-ai iubi la fel așa cum m-ai iubit acum 20 de ani

Cu atâta tristețe observăm

o iubire care ne părăsește

Și este o parte din sufletul nostru, care ne este smulsă fără milă

Ce ți-a spus americanul?

Nimic, nu era acolo.

Am lăsat-o la recepție.

Și este o bucată din sufletul nostru

Care ne-a fost smulsă...

Uite, ar arăta ceva de genul acesta.

În argint și aur, cu un mic diamant aici,

și o piatră de lapis lazuli.

- Sunt bijutier. - Nu mai spuneți?

Lucrați pe aici?

În Barcelona. Am învățat negoțul acolo, cu unchiul meu.

Și ce vă aduce pe aici?

Am venit să rezolv niște probleme de familie.

Am înțeles.

Aici, oamenii poartă mai mult perle.

Moda are nevoie de ceva timp până ajunge la noi.

Sunt sigur că oamenii poartă ce spuneți la Madrid sau la Barcelona,

dar tendințele astea ajung aici, poate, peste cinci sau șase ani...

Odată, oamenii vedeau asta într-un film.

Poate sună prea direct, dar...

m-ați lăsa să folosesc atelierul dumneavoastră?

Desigur, v-aș plăti pentru materiale și inconveniente.

Eloy!

Arată-i atelierul.

Dacă te ajută cu ceva, nu te voi taxa pentru utilizarea lui.

Poți să-l înveți pe copil ceva.

Plătește-mi doar pentru materiale.

Mulțumesc.

Putem folosi asta.

- Piatra de lazuli, argintul...? - Da, aici.

Aici?

Cred că voi folosi perlele.

Așadar, ți-ar plăcea să fii bijutier.

Nici măcar nu sunt sigur ce înseamnă.

Sunt aici să învăț cum să fiu ceasornicar.

Un ceasornicar?

- Îți place asta? - Da, e bine.

Cred că ți-ar plăcea să faci aurărie și mai mult.

O să vezi.

Vreau să emigrez.

Nu știu, să merg în...

Venezuela.

Sau Argentina.

Nu mă deranjează prea mult unde.

Pur și simplu aici nu am prea multă nădejde.

Unde locuiești?

În Barcelona.

Barcelona!

Poți să te descurci bine acolo?

Da.

Te-ai putea descurca bine acolo.

Sunt sigur.

- Ai rude? - Da, un frate mai mare.

Unde este?

Își face serviciul militar în La Coruña.

- Când se întoarce? - La iarnă.

Are o prietenă în Oneira și se căsătoresc.

Sunt pentru soția ta?

Nu...

Nu sunt căsătorit.

E un cadou pentru o veche prietenă.

Bine...

Uite.

Dă-i aceeași formă ca și schița.

- Încearcă și tu. - Sigur.

Dar cu asta.

Sprijină-te pe lemn.

Și pune brațul ăsta aici.

Voiam să fac chiftele cu resturile,

dar cred că ajunge pentru un orez.

Așadar, ce avem la cină azi?

Am putea face o omletă,

ca să păstrăm orezul pentru mâine.

Și trebuie să desărăm codul.

Ai auzit vreodată de Nietzsche?

Nu.

E un filozof.

A scris o carte despre eterna întoarcere.

E ca și cum te-ai reîncarna?

Ceva de genul ăsta.

Ideea este mai profundă decât pare.

Necesită acțiune,

astfel încât posibilitatea întoarcerilor infinite

să nu mai pară un scenariu jalnic.

Mă urmărești?

Nu, nu cred.

Înseamnă că dacă cineva ar fi obligat să-și trăiască viața

iar și iar, iar și iar,

ar putea să o facă fără frică.

Cred că am înțeles acum.

Există o idee care nu-i aparținea lui Nietzsche.

Imaginează-ți că eterna întoarcere este posibilă.

Ai ști ce urmează să se întâmple pentru că ai trăit asta deja.

Și, în acest caz, ai putea interveni pentru a o schimba.

Ar fi corect să facem asta?

Sau ar trebui să lăsăm lucrurile să se întâmple

exact așa cum s-au întâmplat și înainte?

Aș interveni.

Cu siguranță.

Am putea merge la cinema.

E un film cu Cary Grant și Ingrid Bergman.

- Când? - Mâine. După slujbă.

Nu pot. Onofre mă scoate la churros.

- Doar voi doi? - Da.

Doar nu o să mă răpească.

- Ce? - O să-ți faci o reputație de desfrânată.

Pilar, ne căsătorim.

Ce vei mai păstra pentru când te vei căsători?

Mama m-ar ucide dacă ne-ar vedea pe mine și pe Manolo singuri.

Voi păstra alte lucruri pentru când mă voi căsători.

- Vezi? Ești o nesuferită! - Bună ziua.

Bună ziua.

Bună ziua.

Mă bucur că v-am găsit.

Am vrut să vă mulțumesc pentru pelerina de ploaie.

Nu era nevoie.

E ca nouă.

Va trebui să mai cos și câteva cămăși înainte să plec.

- Dar nu știu... - Adu-le la atelier.

Știi unde este?

- Nu. - O să-ți spun.

Nu sunt sigur dacă se obișnuiește aici, dar aș vrea să...

Nu știu...

... te invit la o băutură, dacă nu te deranjează.

Bineînțeles că nu mă deranjează!

Poți să spui că este un om de lume. E plăcut.

- Se pare că e milionar. - O, sigur!

Pe bune! Tatăl meu ne-a spus că s-a dus să-și schimbe dolarii

și că avea asupra sa o sumă uriașă de bani.

Uriașă, uriașă.

Tatăl tău a exagerat! De ce ar veni un milionar aici?

În America e altfel. Mă voi duce acolo într-o zi.

Tu chiar ești plecată cu zânele, nu-i așa?

Și nu este american. Asta e doar o prostie spusă de Dimas.

Poți să râzi cât vrei, dar o să vezi tu.

Ce părere are Onofre despre planurile tale?

Dacă și-ar da seama...

Nu cred că e la înălțimea sarcinii.

- Lasă-l pe Onofre în seama mea. - Bineînțeles că o să-l las!

Ciao!

Auzi la ea!

- Către America, spune ea! - Sincer...

- O poți vedea în America? - Nu.

Mai ales că nici nu știe engleză. Ce ar face ea acolo?

Spania este foarte în urmă în această privință,

dar în America nimeni nu pune la îndoială

femeile care luptă pentru visele lor și pentru independență.

Acolo, o femeie își poate deschide propriul atelier,

își poate crea propria linie de haine...

Asta ar fi imposibil aici.

De ce?

Pentru că nu este atât de ușor pentru o femeie.

Dacă soțul ei nu o lasă...

Atunci ai putea să nu te căsătorești.

Ca și cum asta ar rezolva problema.

Dacă nu mă căsătoresc, tatăl meu ar trebui să-mi dea permisiunea.

Știu ce ar spune tatăl meu dacă m-aș fi dus la el cu astfel de idei.

Știi de ce sunt aici?

Am venit din impuls.

Acum...

Acum multă vreme, am trăit cea mai frumoasă vară din viața mea aici.

Sau cea mai rea, depinde cum privești lucrurile.

În vara aceea am întâlnit o femeie. O persoană foarte specială.

Și în timp ce treceam pe aici, m-am gândit...

Atunci de ce să nu mă opresc și să nu-i spun ce nu i-am spus niciodată atunci.

Și?

Nu am găsit-o.

O, ce dezamăgitor.

Și pot să întreb dacă erai îndrăgostit de ea?

Da.

Dar nu trebuie să fii atât de formală cu mine.

Îți spun pentru că,

în adâncul sufletului, mă bucur că nu e aici.

Orașul ăsta nu era bun pentru ea.

E prea mic. Prea închis în sine.

Zidul. Și mai în spate, muntele.

Exact.

Nu este cel mai bun loc pentru cineva cu aripi atât de mari ca ale ei.

Sau ca ale tale.

E ceva special la tine care chiar îmi amintește de ea.

Era foarte talentată, la fel ca tine.

- Nu, nu sunt talentată... - Ba da, ești.

S-ar putea să nu mă crezi, dar ești.

Când te-am întâlnit, m-am gândit că poate

acel impuls, hai să-l numim destin,

m-a adus aici să te opresc să faci aceleași greșeli pe care le-a făcut și ea.

Ce s-a întâmplat?

- Cu cine? - Cu ea.

Nu acum, ci în vara aceea. Ce s-a întâmplat?

Viața s-a întâmplat. Nimic mai mult.

Te-ai căsătorit?

- Aveți copii? - Nu.

Din cauza ei.

Păi...

M-am obișnuit să fiu singur.

Singurătatea are o presă proastă, dar nu e chiar așa de rău.

E o poveste atât de romantică.

E o catastrofă.

O, trebuie să plec!

Nu, termină-ți cafeaua. Stai liniștită.

În plus, voi merge mai repede singură.

Mulțumesc pentru cămăși. Nu trebuia să te deranjezi.

Nu e nicio problemă.

Da?

În altă zi, poți să-mi povestești

despre moda din Barcelona sau din New York?

Nu știu dacă pot, dar voi încerca.

Ce-i asta?

Cu abilitățile tale, acest lucru este inacceptabil.

Asta e de calitate inferioară, Celia.

E Onofre, a înnebunit-o!

V-am văzut, copii!

Celia!

Așa că pot desena tot ce-mi spui.

Să ne facem o poză?

Da.

Ai vrea o fotografie?

Ai auzit de Nietzsche?

Nu.

Bună ziua.

Cine este?

Un filozof cu niște idei interesante.

Mișcă-te puțin în direcția asta.

Te-am văzut ieri plecând de la Negresco.

Și?

Am intrat după. Mi-era sete.

Și ghici cine era acolo? Străinul cu pelerină de ploaie.

Trebuie să-ți reamintesc că ne căsătorim?

Nu.

Nu, bineînțeles că nu.

Dar nu înțeleg...

Ce nu înțelegi?

Ne căsătorim. Este nepotrivit.

Oricine ar crede asta.

Nu-mi place să te afișezi cu alți bărbați.

Nu mă afișez cu alți bărbați.

Pablo ar putea fi tatăl meu. Îmi spunea doar...

Nu are nimic să-ți spună.

Ceea ce îți spun eu e mai mult decât suficient.

Nu-mi poți da ordine.

Persoana care nu se poate comporta ca o desfrânată ești tu.

Mai ales nu cu un bătrân care ar trebui să te dezguste.

Nu am făcut nimic rău.

- Credeam că ești altfel. - Cum așa?

Credeam că ești fată cuminte.

Sunt o fată cuminte.

Nu pari o fată cuminte.

Și dacă te mai întâlnești cu omul ăla vreodată,

n-o să mă mai vezi niciodată.

- Unde te duci? - Ce te privește pe tine?

- Nu, stai, stai. - Lasă-mă.

Trebuie să vorbim cu Don José.

- Termină cu toate prostiile astea. - Nu-i o prostie. Lasă-mă.

Nu fi încăpățânată. Știi că am dreptate.

Nu fi prostuță.

Sunt nebun după tine și știi asta.

Nu e cinstit să îi faci pe oameni să vorbească.

Nu mă interesează ce spun alții.

Nu voi lăsa pe nimeni să-mi spună ce să fac cu viața mea

dacă nu rănesc pe nimeni.

Și, apropo, nu învăț să cos ca să pot să-ți cos nasturii.

Pleci?

Celia, ești sigură?

Dacă pleci, să știi că ne-am despărțit, mă auzi?

La naiba!

Mama o să mă omoare.

Mamele întotdeauna înțeleg lucrurile astea.

Poate fi un clișeu, dar timpul vindecă totul.

Totul?

Nu.

Aș fi vrut să pot să trăiesc și eu una dintre acele mari povești de dragoste

care transcend timpul și sunt mai mari decât viața însăși.

Așa ceva nu există.

Nu?

Nu.

Nu-ți mai irosi viața gândindu-te la el.

Acum nu te mai leagă nimic de Vilasanta.

Este în regulă?

E frumos.

Tocmai am desenat ce mi-ai povestit tu, atâta tot.

- Asta este acuarelă? - Asta e doar o prostie.

Idei stupide care îmi mai vin din când în când.

O să te duc acasă.

S-a cam întârziat.

- Nota de plată? - Da, vă rog.

- Două pesete și cincizeci de centime. - Iată.

Așteptai trenul spre Oneira, nu-i așa?

- Da. - Linia ferată este din nou funcțională.

Cred că e timpul să plec.

Pentru călătoria ta la New York?

Da, și pentru călătoria mea,

dar în principal pentru că...

Cred că am făcut ceea ce am venit să fac aici.

Ai găsit-o?

Da.

Acestea sunt pentru tine.

Pentru mine?

Sunt frumoase.

Destinul tău e ca al meu

Dacă tu ești vela, atunci eu sunt vântul

Dacă ești albia râului, atunci eu sunt râul

Dacă tu ești rana, atunci eu sunt cel care simte durerea

Nimeni nu a spus nimic despre îndrăgostire

Dar Dumnezeu așa a vrut.

Și doar vorbind unul cu celălalt...

S-a născut un legământ

Desenezi foarte bine.

Cine e ăsta? Bărbatul despre care ai spus că seamănă cu mine?

Da.

Destinul tău e destinul meu

Dacă tu ești vela, atunci eu sunt vântul

Dacă tu ești albia râului, atunci eu sunt râul

Asta nu e drept.

Nimeni nu a spus nimic despre îndrăgostire

Dar Dumnezeu așa a vrut

Și doar vorbind unul cu celălalt

S-a născut un legământ

Un legământ

Ești supărat?

Nu, bineînțeles că nu.

Cum e?

E foarte frumoasă?

Da, foarte frumoasă.

Și eu semăn cu ea?

Mult.

Crezi că și eu sunt frumoasă?

La fel de frumoasă ca ea?

Atunci, de ce nu mă săruți?

Încă mai ești îndrăgostit de ea?

Nu, nu din cauza asta.

Dar asta nu va funcționa.

Nu va funcționa.

N-ar trebui să fiu aici.

S-ar putea să nici nu fiu aici.

Atunci, și mai mult motiv...

Nu înțeleg de ce ți-e atât de frică.

Nu te teme.

E o poezie,

a unui poet cubanez:

Te-am cunoscut când erai copil, printre visele mele dragi.

De aceea, când te-am văzut, mi-am recunoscut destinul.

Așadar, se pare că este adevărat.

Atunci înseamnă că eu sunt destinul tău?

Nu știi cât de mult.

Ia-mă cu tine.

La New York. La Barcelona. Nu-mi pasă.

Scoate-mă de aici.

Ai nevoie de certificatul de botez al ambilor soți.

Îl poți cere în parohia ta.

Mireasa este de aici?

Da, e de aici.

Ascultă...

Chiar este esențial certificatul de botez?

Am de făcut o călătorie în curând și vrem să ne căsătorim cât mai curând posibil.

Astea nu sunt lucruri care să fie făcute în grabă, fiule.

Nu uita că anunțurile de căsătorie trebuie publicate vreme de trei săptămâni

în ambele biserici ale voastre.

Cărei parohii aparții?

Don Pablo.

Întreabă cineva de tine la recepție.

Ce este?

E mai bine să vorbim în altă parte.

Păi?

Te-am văzut ieșind din catedrală

și nu cred că ești un enoriaș obișnuit.

Merg des, înțelegi.

Tocmai am avut o conversație foarte interesantă cu Don José.

El este preotul paroh aici, în Vilasanta,

dar este din Montecain.

- Tu cunoști Montecain? - Nu, nu-l cunosc.

Nu?

Corect...

E ciudat,

pentru că în Montecain, Don José a studiat

cu cineva cu exact același nume ca tine:

Pablo Fernández.

Era unchiul lui Eloy, de la ceasornicar.

A emigrat în Cuba acum câțiva ani.

Am un nume comun, da.

La ce te referi?

Nu știu cine ești, nici nu-mi pasă.

Dar știu că nu ești cine spui că ești

și asta ar putea interesa Garda Civilă.

- Ce vrei? - Să pleci.

Pleacă cu trenul de după-amiază și voi păstra tăcerea.

- Nu face asta. - Nu?

Nu.

Vrei să spui că ar trebui să o las pe prietena mea

să fie trasă pe sfoară de un escroc?

Nu sunt un escroc.

Oricum, nu se va mai întoarce la tine.

Eram bine înainte să apari tu,

seducând-o cu prostiile alea despre New York și despre meseria de croitoreasă.

Urma să ne căsătorim, până când ai venit tu și ai stricat totul,

băgându-i ideile alea prostești în cap.

Îmi pare rău, crede-mă.

Dar plecarea mea nu o va opri să tânjească la o altfel de viață.

Ești un ticălos.

Sunt sincer și muncitor și sunt cine spun că sunt.

Trebuie să existe un motiv pentru care ai actele altcuiva.

Asta e viața pe care i-o oferi? Să fugi de peste tot ca hoții?

Eu aș putea fi tatăl copiilor ei, nu bunicul ei.

Într-o oră, voi spune Gărzii Civile tot ce știu.

Aș prefera să o scutesc pe Celia de necaz,

dar dacă asta este ceea ce vrei, de asta vei avea parte.

Scuză-mă, nu mai poți sta aici.

Celia, stai jos, te rog.

Trebuie să vorbesc cu ea. Va dura doar o clipă.

Așteaptă afară, te rog.

Cinci minute.

Înapoi la muncă, toată lumea.

Pablo!

Ce s-a întâmplat?

Trebuie să plec.

Singur?

Și cu mine cum rămâne?

Pablo, nu pot rămâne aici...

Ai spus că în America femeile își pot trăi propriile vieți.

- Eu nu îți cer nimic. - Poftim.

Ce-i asta?

Pablo, nu vreau asta.

Ascultă, nu ți-am spus un lucru.

Sunt republican. Dacă sunt prins, or să mă împuște.

Nu-mi pasă. Merg cu tine.

Nu putem fugi pentru totdeauna.

- Nu-mi pasă. - Nu putem, Celia.

- De ce nu? - Am fost descoperit. Trebuie să plec.

Atunci vom pleca împreună.

Dacă plecăm împreună, nu vom ajunge nici până la următoarea stație.

Mai ales că nici nu știu ce se va întâmpla când voi urca în trenul acela.

Poți merge la New York cu banii ăștia

să-ți deschizi propriul atelier.

Uită-te la mine.

Eu nu o să mă mai întorc niciodată aici.

Niciodată.

Trebuie să-mi promiți că și tu vei pleca de aici.

Pablo, nu pot merge la New York singură.

Promite-mi.

Dar vei fi acolo?

Da.

Nu știu când, dar voi ajunge acolo.

Și unde să te aștept?

În Empire State, ca în „O iubire de neuitat”?

S-ar putea să nu fie foarte practic.

Atunci unde?

La Hotelul Chelsea. Du-te la Hotelul Chelsea.

- La Hotelul Chelsea? - Da.

Du-te.

Dar nu mă aștepta.

Pleacă din Itaca.

Marea este și a ta.

Celia, pentru numele lui Dumnezeu!

Cerceii tăi.

Nu mă mai deranja.

Când pleacă următorul tren spre Vilasanta?

Mâine la 8:30.

Un bilet, vă rog.

Dus-întors?

Doar dus.

DE VÂNZARE

Scuzați-mă.

Unde este magazinul de videocasete, exista odată o croitorie.

Știți ceva despre proprietăreasă?

Habar n-am.

Mulțumesc.

NEW YORK

SUNT PABLO. AM STRĂBĂTUT OCEANE DE TIMP.

SECRETUL AURARULUI

Traducerea și adaptarea: Arconrad