Original subtitles

Bine, stai! Trebuie să aștepți să se joace toți ceilalți.

Nu avem multe baloane.

- Adam! - Ce e?

Îi faci tatei o favoare și aduci berea de rădăcină din bucătărie?

- Da. - Mulțumesc.

Am adus berea de rădăcină.

- O! Mersi, Adam. - Da.

La mulți ani!

Da, mersi.

Adam e sărbătoritul. Acesta e copilul tău. E prietenul lui Adam.

- Cadoul lui Adam de ziua lui. - Mulțumesc mult.

Adam împlinea nouă ani și mi-am dat seama că nu-i organizasem niciodată o petrecere.

Ca să economisesc,

mi s-a sugerat să folosesc figuranți pentru toți invitații de la petrecere.

Abia când au apărut, mi-am amintit

că regulile sindicatului interzic ca figuranții să vorbească.

Se spune că dieta fără gluten e mai sănătoasă, deci...

Da.

Bine. Te las să te întorci la ale tale.

Da.

Atunci când emisiunile normale fac așa ceva,

adaugă discuții false în post-producție.

Dar când trebuie să trăiești clipa,

nu prea merge.

Mulți ani trăiască!

Puteți să aplaudați. Puteți aplauda. Da.

N-a fost cea mai realistă petrecere, dar am economisit peste 15.000 de dolari

și cel mai important, Adam părea să se distreze de minune.

El le amestecă pe cele două, cum ar fi Crăciunul,

brazii de Crăciun și Hanuka.

După ce am terminat cu actorii de șase ani,

una dintre mame a cerut

să deslușesc ceva ce a învățat fiul ei la repetiție.

- El este... - Iisus este Atotputernicul.

Iisus este... Îl acceptați ca...?

- Mântuitorul, Domnul, Regele nostru. - Mântuitorul vostru.

El e Mântuitorul, Regele, iar iudaismul e un fel de prefăcătorie.

- Da. - Deci ești...

Ar trebui să te bucuri că ești creștin, pentru că tu mergi în rai,

dar eu trebuie să merg în iad, ca evreu, deci n-ai vrea să fii evreu, fiindcă...

vei suferi, ca mine. Iar eu... voi arde.

Da.

Cu tot ce aveam de-a face în culise,

începeam să simt că sunt smuls mereu

de la experiența de a fi tată pe care speram să o exersez.

La petrecere,

un copil-actor care l-a jucat pe Adam la șase ani

se tot furișa înapoi în casă

după ce băiatul de nouă ani preluase rolul.

Era sfârșitul ultimei lui zile,

iar el refuza să se schimbe de hainele lui Adam.

- Nu. - Hai să te schimbi!

Nu vreau să plec.

E în regulă.

- Vrei să-l îmbrățișezi? - Vrei o îmbrățișare?

Bine, văd... Vom vedea...

- Ne vom întoarce. - Ne vedem curând.

Da, ne vedem... E în regulă.

- Îmbrățișează-l. - E în regulă. Ne mai vedem.

Ne vom revedea.

Îl chema Remy.

Sincer, dintre toți copiii din proiect,

cu el m-am înțeles cel mai bine.

Am venit la doctor.

Sunt drul Pârț. Vino și ia loc.

Bine, mulțumesc.

Nu!

Am presupus că face doar niște istericale tipice.

- Hei! - Nu vreau să plec.

Ascultă. Uite care-i treaba. Trebuie să plecăm.

Dar apoi, mama lui, Amber, m-a făcut să-mi dau seama ce-ar putea fi.

Acum, crescând, vede alți copii cu tați.

La școală, tații își iau copiii,

Unde e al meu?"

- Serios? - Da, e foarte greu.

Azi vei fi Adam.

Vei avea o petrecere de ziua ta."

Vine și tatăl meu fals?"

Tatăl meu fals mă iubește."

Iar eu...

Mi s-a frânt inima într-un milion de bucăți.

Când povestesc, îmi vine să plâng.

Mi-e milă de el. Dar...

Da, asta e.

Nu-ți iei la revedere?

Nu. Nu vreau să te părăsesc.

E în regulă.

E în regulă. Ne vedem în curând.

Sunt sigur, bine?

Bine.

Bun.

- Mulțumesc. - E în regulă.

După aceea, m-am chinuit să-mi transfer emoțiile către noul Adam.

Tată, ce mult m-am distrat la petrecere! Mi-am văzut toți prietenii.

Mă bucur că te-ai distrat.

Ești cel mai bun tată. Te iubesc.

Și eu te iubesc.

Mă întorc la joacă.

- Bine. - Pa, tată!

Pa!

Îl înscrisesem la școala evreiască, să-și continue învățătura spirituală.

Mă făcea să mă simt ca un bun evreu,

deși știam că în clipa în care nu mă uitam,

părinții lui adevărați veneau să-l preia,

ca să-l poată duce la adevărata lui școală.

Îmi planificasem câteva provocări

pe care credeam că le-ar înfrunta un părinte adevărat.

La ora 16:00, când a fost adus înapoi ca să-l iau de la școală,

actorii au fost instruiți să înceapă un scenariu făcut de mine.

Adam, dau o petrecere în pijamale în weekend.

Vrei să vii?

Sigur.

Nu ești invitat, deci cum ai să vii?

Nu plânge, Adam!

Speram să pot exersa că-mi consiliez copilul

să traverseze o experiență emoțională complexă,

o zonă în care mă tem că aș putea da greș, ca tată adevărat.

Voiam să merg la petrecerea în pijamale.

Chiar vrei să te împrietenești cu ei?

Data viitoare când te invită, poate ar trebui să refuzi.

Vrei să exersezi asta?

Sigur.

Auzi, Adam? Vrei să vii la mine peste noapte?

Nu, mersi.

Bine.

Deci știi că n-au nicio putere asupra ta.

Da?

Tu ai controlul, pentru că nu vrei nimic de la ei.

Nu vrei prietenia lor.

Dar începeam să simt că rezolv un puzzle creat de mine.

Mersi, tată.

Cu plăcere.

În loc să fiu prezent alături de fiul meu, mintea mea era în altă parte.

Am stat o săptămână cu un copil fără tată, pretinzând că sunt tatăl lui.

Cum îl cheamă pe cel din casă?

Tati.

Ce credeam că se va întâmpla?

Te iubesc, tati.

Ce ai spus?

Te iubesc, tati.

Și eu te iubesc, Adam.

Mama lui m-a întrebat dacă vreau să-l vizitez.

Poate era timpul să văd ce face.

- Bună! - Bună, tati!

Bună, amice!

- Vino aici. - Bine.

- Uită-te la asta! - Ce e aia?

Ăsta ești tu și ăsta sunt eu la petrecere.

- Ăsta sunt eu? - Da, și ăsta sunt eu.

A fost ciudat să mă aflu în casa unui copil adevărat,

după ce am stat atâta timp într-una falsă.

Nu eram obișnuit cu atâtea detalii.

Fiecare obiect era plasat perfect, dar nimic nu era intenționat.

Era o operă de artă.

Și era viața reală.

Tati!

- Bună! - Tati!

- Da. - Uite, am făcut asta la școală.

Și am tăiat și un omuleț.

- Ascultă. - Ce e?

Nu trebuie să-mi spui tati", ci Nathan", bine?

Nu. Nu fi prostuț!

Nu, doar ne jucam de-a tati, mai știi?

Ne prefăceam.

Nu vreau să fii Nathan, vreau să fii tati.

Da, dar doar ne prefăceam, nu?

Acum suntem iar Remy și Nathan.

Și nici nu vreau să fiu...

Nu vreau să fii Nathan.

Ăsta e numele meu.

Mai face așa?

Da.

M-am gândit la asta când am început,

mi-am zis că e un rol dificil

pentru un copil care chiar nu are tată.

Nu vrea să nu fie real, așa că e foarte trist.

E un copil grozav.

Scuze, nu știu de ce m-am emoționat.

- Nu. - Îl iubesc la nebunie, așa că...

Sper că nu-l afectează.

Dar a fost foarte tare,

știu că i-a plăcut și s-a distrat.

- Da. A fost grozav. - Și nu e de parcă...

N-a făcut nimeni nimic greșit, doar că mă tot gândesc.

Da. Știe ce e actoria? Înțelege măcar un pic?

Sau...?

Nu știu.

Chiar nu știu. Sincer. Nu sunt sigură.

Uite ce mi-a dat pasărea.

- Pasărea ți-a dat aia? - Da.

Ce-i asta?

Poți să asculți? E foarte important, bine?

- De ce? - E foarte important.

Mai știi când făceam o emisiune TV?

Și...

Eu sunt Nathan, nu? Știi asta?

Tu... Nu vreau să fii Nathan.

- Da, dar tati... - Scumpule, ascultă.

Când eram tati, ne prefăceam, pentru că făceam...

- Făceam un spectacol. - Ne jucam.

A fost distractiv.

- Și interpretam. - Și am jucat.

Mai știi când eram dinozauri?

- Da. - Și ne fugăream

- ...ca niște dinozauri? - Da.

Nu eram dinozauri adevărați.

Doar ne jucam și ne distram.

Da, un dinozaur... Și am pocnit dinozaurul.

Da.

E cam ca atunci când ne jucam de-a tati și Adam.

Doar ne jucam, la fel ca dinozaurii.

Dar în viața reală,

tu ești Remy, iar eu sunt Nathan și suntem doar prieteni.

Corect? Suntem doar prieteni.

- Corect? - Are logică?

Așa că... Ce fac prietenii?

Nimic.

Nu, prietenii ies și se distrează, apoi merg să-și vadă de viață.

Apoi vorbesc, ies împreună uneori și e distractiv, nu?

Deci... dacă nu...

Mă jucam cu tati.

- Nu. Vino aici. - Nu, trebuie să-mi spui Nathan.

E foarte important. Haide, ascultă-mă!

Ăla nu e tatăl tău. Nu e tatăl tău.

E prietenul nostru Nathan.

Iar tu ești Remy, nu Adam.

Ne prefăceam doar.

Bine?

Da.

Mulțumesc.

- Ce e? - Vreau să stau cu...

Vreau să stau cu el.

- Da. - Dar...

Pa, Nathan!

Bine. În regulă.

- Încă îl iubesc pe Nathan. - Știu.

Nu-i nimic, poți să-l iubești și să-ți fie prieten.

Te-ai mai văzut cu tipul ăla, Max?

Cum a mers?

- Uimitor. - Da?

M-au invitat undeva și am refuzat.

Așa că au plecat.

Grozav!

Se pare că sfatul tău a funcționat.

Bine.

Știi că nu sunt tatăl tău adevărat, nu?

Stai, ce?

Adică...

nu sunt tatăl tău adevărat.

- Da. - Bine.

- Doar jucăm un rol. - Da.

- Știi asta, nu? - Da.

Înțelegi ce înseamnă asta?

- Da. - Bine.

Ai tată?

- Da. - Bine.

Scuze, n-am vrut să te insult profesional.

- Nu, e în regulă. - Nu, ești doar...

Ești un actor bun, așa că nu-mi dau seama.

- Voiam să fiu sigur. - Bine.

Crezi că sunt...

credibil în rolul de tată? Că...

Ești un partener de scenă grozav.

Bine.

Da.

Ce naiba făceam?

Totul la repetiția asta mi se părea atât de trivial acum.

Poate că cea mai bună utilizare a resurselor în momentul de față

ar fi să mă lămuresc ce aș fi putut face altfel.

Te iubesc, tati.

- Ce ai spus? - Te iubesc, tati.

Și eu te iubesc, Adam.

Să retrăiesc aceste momente și să văd dacă exista o cale mai bună.

Sunt doctorul Pârț, ia loc.

- Bine, mulțumesc. - Ascultă cum vorbește.

La urma urmei, cum poți trece peste o greșeală,

dacă nu știi ce puteai face ca s-o eviți?

Ce ai spus?

Te iubesc, tati.

Spune-mi Nathan, te rog. E în regulă?

Da. Bine.

Am încercat să experimentez cu o atitudine mai rece.

- Haide! - Nu trebuie să mă ții de mână.

Ești băiat mare acum.

Să văd dacă asta ar fi putut împiedica formarea unei legături.

Bine, hai să nu... Să jucăm jocul.

Ne putem distra fără să ne îmbrățișăm.

Tati, îmi citești o poveste?

Nu ești...

Nu ești destul de mare să citești singur?

Dar toată detașarea asta forțată

părea că anulează scopul repetițiilor de a fi părinte.

Bine, poate una scurtă.

Poate că aș fi putut evita aceste probleme

dacă aș fi folosit copii mai mari ca să-i interpreteze pe cei mici.

Te iubesc, tati.

Ce ai spus?

Am spus că te iubesc, tati.

Și eu te iubesc, Adam.

Atunci aș fi putut fi la fel de afectuos și grijuliu cu ei

și nu ar fi fost niciodată confuzi.

- Nu! - Dacă ar fi jucat destul de bine,

poate că aș fi putut trece peste orice inconsecvență vizuală.

Nu e greu să trăiești momentul cu un actor talentat.

Uite-l pe bebelușul meu somnoros, uite-l pe băiatul meu somnoros!

Dar, deși m-am străduit,

ceva nu mi s-a părut în regulă.

- Noapte bună, Adam! - Noapte bună, tati!

M-a distras mereu gândul

că locuiam cu un bărbat în toată firea.

Scoaterea oamenilor din ecuație s-a dovedit la fel de ciudată.

O, și eu te iubesc, Adam.

Dacă nu puteam face nimic diferit cu copiii,

poate îmi schimbam atitudinea față de părinți.

- Amber! - Amber! Îmi pare bine.

- Intră! Da. - Îmi pare bine.

Ce-aș fi putut să-i spun?

Poate...

Sau ar fi trebuit să fac ceva diferit în ziua în care ne-am despărțit?

E în regulă.

Ce?

Hei, ce pot să fac? Ce vrei?

Nu vreau să plec.

Ne putem lua rămas-bun.

Vrei să-l îmbrățișezi?

Hei!

Sau poate a fost Angela.

Ura! Ne-am distrat grozav, nu?

Dacă n-ar fi plecat, poate că ar fi contat foarte mult.

Trebuie să fii cuminte și să asculți de mama ta.

S-a descurcat așa bine cu copiii!

- Bine. Mulțumesc. - Bine.

Pa!

Și, cu o mamă falsă tot timpul în casă,

poate și-ar fi dat seama că doar ne-am prefăcut.

Vezi?

Dar ce aș fi putut face altfel ca s-o conving să rămână?

Pot face să fie mai bine. Eu... Lucrurile se pot îmbunătăți.

Eu mă pot îmbunătăți.

Simt că ne învârtim iar în cerc și că asta nu se va schimba niciodată.

O să-mi iau ceaiul.

Ce-aș fi putut să-i spun?

Ce-aș fi putut face?

Nu, dar nu pleca.

Asta e tot ce ai de spus?

Da.

Bine.

Atunci o să-mi iau ceaiul.

De ce ajung mereu aici?

Pot... să mă schimb. Pot încerca să...

Nu mă pot schimba la 180 de grade, dar sigur pot schimba lucruri mărunte.

Atunci, cred că ai ales.

Îmi iau ceaiul.

Îmi pare rău, sunt cine sunt.

Și eu sunt cine sunt.

Corect.

Îmi iau ceaiul.

De ce mi se tot întâmplă asta?

Ce altceva poți face când îți dai toată silința?

Bine.

- Da. - O să-mi iau ceaiul.

Voiam să-mi cer scuze că am insinuat că...

nu iei asta în serios.

Te purtai cum puteai mai bine și...

Îmi pare rău.

Eu sunt... Eu eram problema, nu tu.

Apreciez că spui asta.

Totul îți este iertat.

Serios? Pur și simplu?

Una dintre scripturi spune că trebuie să ierți pe cineva de șapte ori.

Vă spun, de 70 de ori înmulțit cu șapte."

Asta e...?

Șaptezeci și șapte ori șapte?

Doamne, de câte ori îmi va greși fratele meu, iar eu îl voi ierta?

Nu-ți spun de șapte ori, ci de 70 de ori înmulțit cu șapte."

Deci dacă trebuie să ne iertăm aproapele atât de mult

și dacă trebuie să ne iubim ca pe aproapele nostru,

atunci trebuie și să ne iertăm pe noi înșine atât de mult.

Bine.

- Bună! - Bună, băieți!

Bună, Remy! Ți-l amintești pe Liam?

- Da. - Și el e actor.

Și el l-a jucat pe Adam. A fost la petrecere.

Ai făcut schimb cu el.

- Îl mai ții minte? - Da.

Trei, doi, unu, start!

- Nu! - A ratat!

Să te ierți pe tine însuți sună ușor și frumos.

Ai grijă!

Dar cum poate cineva să facă asta?

- Mi-a spus Nathan când am venit. - Da. Absolut.

- La ce crezi că se gândește? - Cred că...

a acceptat și s-a împăcat cu ideea.

- Nu crede că sunt...? - Da, clar a înțeles.

- Crezi? - Da.

Cred că va fi bine.

Chiar cred. Cred că va fi bine.

Cum te convingi de asta?

Nu m-am convins singură, vreau doar să mă asigur că e bine.

Deci e bine, iar eu știu.

Pur și simplu știu. Nu știu cum să explic.

E ceva ce nu știi până nu faci un copil, dacă faci.

Ce ai văzut pe fața lui, de ești așa sigură?

Pe mine.

Se mai întâmplă. Nu știu, pur și simplu știi.

Ești puternic.

Oare calea spre iertare stă în ochii altcuiva?

De unde ai bluza aia?

De la Buckle.

- Da. - E drăguță.

Mulțumesc.

Da.

Cum ziceai că te cheamă?

Nathan.

- Nathan? - Da.

E nebun.

Voiam să-ți spun tati.

- Nu, Nathan. - Nu ne întoarcem la asta.

Nu te îngrijorează ce s-a întâmplat?

Nu.

Nu.

Pa!

Pa!

- Pe curând! - Pleacă prietenii mei de la TV?

Da.

Poate că nu vei putea schimba ce s-a întâmplat,

dar, cu o nouă perspectivă, ai putea încerca să te schimbi pe tine.

- Ți-a ajuns? - Da, așa cred.

Bine. Pune-ți centura!

Remy!

- Da, mamă? - Auzi,

vrei să înregistrezi audiția pentru emisiunea TV?

- Ce părere ai? - Da.

Da? Bine, haide.

Bună, sunt Remy.

Locuiesc în Oregon și am multe jucării în camera mea.

Am... o jucărie Gru de pluș.

Îmi place să dorm cu el. Am și un dinozaur...

O să stai în casa aia.

Tare, nu ?

- Bună, Amber! - Bună!

Tu trebuie să fii Remy.

- Da. - Ne bucurăm

că luați parte la asta.

Să te prezint regizorului, bine?

- Bine. - E un proiect unic.

- Bine. - Intrați!

Aveți jocul cu hipopotami?

Sigur că da.

Da. Deci improvizație.

- N-o să ne ținem de un scenariu. - Bine.

Dar, desigur, pentru orice se-ntâmplă în casă,

vă vom cere permisiunea dinainte.

- Bine. Grozav. - Bine.

- Vrei să stau undeva? - Păi, da.

Poți să te uiți la tot de aici, de la monitoare.

- Bine. - Bine.

- Mersi. - Dă-mi voie... Trebuie să plec.

Da, sigur.

Ce mai faci, Adam?

Bine. Da. Bine.

Da. Ce-ai mai făcut?

Ai stat în camera ta?

E un tip cam ciudat, nu?

Vrei un suc sau o apă minerală?

- Nu-mi trebuie. - Sigur?

- Mulțumesc. Da. Mulțumesc. - Bine.

- Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva. - Sigur. Mulțumesc mult.

- Mâine o să-l văd pe tati? - Da. Sună bine?

Da.

Știi că el se preface că e tatăl tău, nu?

Nu, amice, nu pe nas.

Nu. O să te doară.

Vrei ceva de mâncare? Ți-e foame?

- Cum a fost azi la muncă? - Bine. Am fost ocupat.

Cât ai fost tu la muncă azi, a tot cerut să-și vadă tatăl.

Știi despre ce e vorba?

Da, e emisiunea pe care o face. Ți-am mai spus, mamă.

Da.

Nu crezi că e prea tânăr să se apuce de actorie?

Nu, se distrează de minune.

Îmi fac griji pentru el uneori.

Te iubesc, tati.

- Ce-ai spus? - Te iubesc, tati.

Și eu te iubesc, Adam.

Au zis că o să-ți serbezi ziua în curând.

- Tati o să fie acolo? - Da, se preface că e tati.

- Bine. - Bine.

Tatăl meu fals mă iubește.

Bine, intră.

- Bine. - Să mergem.

Ce e? Ești trist?

- Îmbrățișare? - Vrei să-l îmbrățișezi?

- Nu. - Aș putea... Ne mai vedem.

Trebuie să plecăm. Nu putem rămâne aici.

- Nu-i nimic. - Nu vreau să plec. Nu...

Știu. Mami trebuie să plece. Îmbrățișează-l, ia-ți la revedere.

Nu.

E complicat, fiindcă acum vede copii la școală

- ...care au tați. - Da.

Se întreabă unde e al lui. Știi?

E un concept nou pentru el.

Înțeleg.

Sper că e în regulă.

Da. Ești bine?

Da, sunt bine.

Bine.

Dar nu vreau să fii Nathan, vreau să fii tati.

Da. Dar doar ne prefăceam, nu?

Acum suntem iar Remy și Nathan.

Bine?

Nu vreau să fii tu Nathan.

Vreau să fie el tati.

E în regulă.

A spus că nu mai e tăticul meu.

Îmi pare rău, dragule. Cred că ți-a fost greu să auzi asta.

De ce a spus că e tatăl meu?

Știu.

Omul ăla n-a vrut să te deruteze, scumpule.

Doar că nu știa ce face.

Știi? El...

Nu e foarte diferit de tine.

Doar că își dă seama de lucruri și o dă în bară pe parcurs.

Poate n-ar fi trebuit să facem emisiunea aia, nu?

E ciudat pentru un copil să participe la așa ceva.

Dar știi ce? Mami nu e perfectă, da?

Și ea face greșeli. Și tu vei face greșeli.

Uită-te la mine! Știi ceva?

Cred că e bine că ești trist,

pentru că asta arată că ai inimă,

că poți simți,

poți iubi și poți avea încredere în alții.

Văd un zâmbet?

Și asta simți, un zâmbet?

Cum te-ai simți dacă te-ar ataca monstrul gâdilicios?

Vezi? Viața e mai frumoasă cu surprize.

Trebuie să fii pregătit pentru unele lucruri, dar...

Știi ce vreau să spun.

Nu. M-ai prins. Monstrul Gâdilici m-a prins. Ce naiba?

E ciudat, dar știi ce?

Nu-i nimic dacă ești confuz sau trist.

Indiferent prin ce treci, ne avem unul pe altul

și voi fi mereu aici pentru tine, da?

Căci sunt tatăl tău.

Credeam că ești mama.

Nu.

Sunt tatăl tău.

Vino aici.

- Bun băiat. Vrei să mergem să ne jucăm? - Da.

- Hai! - Bine. Hai la joacă.

Să mergem!