Original subtitles

Îmi spuneam Albin Mercier, deși numele meu era André Mercier.

Așa îmi iscăleam articolele și cărțile.

Eram scriitor, dar așa neînsemnat, încât numai eu o știam.

De curând, fusesem în Germania, în Bavaria, pe lângă München,

trimis de un mic cotidian parizian.

Trebuia să scriu despre viața de zi cu zi a germanilor,

inamicii noștri de ieri și aliații de mâine.

Câștigam două lulele, dar nu conta.

N-aveam de ce să fac nazuri.

Îmi acopereau cazarea, dar plăteam singur menajera.

Fusesem pus în temă.

- O perdea, șase șervețele. - Trei pahare.

- O masă, o față de masă… - Patru scaune.

- Patru farfurii adânci, șase întinse… - O supieră, o tavă…

- Trei oale, trei prosoape… - O lingură de lemn, un castron…

- Șase cuțite. - Un fier de călcat, o plită.

- Un ceainic. - Un vas de spălat, un frigider…

Un dulăpior de bucătărie…

Un fund de pâine.

Modest, dar cum se cuvine. Trist ca moartea.

Patru perne, o saltea.

- O pilotă, o noptieră. - Două pături.

O veioză.

- O păpușă brodată, o scrumieră. - Altă icoană.

Un fotoliu.

- Patru cearceafuri. - Un scaun.

Două perdele duble, două perdele de dantelă.

Un dulap cu oglinzi.

Eram amărât, dar mulțumit. Dar mai degrabă amărât.

În primele două zile, am hoinărit prin sat.

Era un microcosmos plăcut. Câțiva muncitori, țărani, mulți proprietari.

Oameni din München, care veneau aici în concedii.

Case frumoase, fără gard înalt, care se lăsau admirate de trecători.

Mă simțeam singur.

Nimeni nu-mi arunca vreo privire sau vreo vorbă.

Mă simțeam captiv într-un deșert.

Disprețuiam casele acelea.

Mă simțeam prizonier.

Am mințit la angajare că știu limba germană.

Nu știam o boabă.

Eram pierdut.

Un singur lucru mă atrăgea.

Un zid frumos, care ocrotea intimitatea unui cuplu.

Am aflat de la menajera mea

că acolo locuia celebrul doctor Hartmann.

Hartmann.

Marele scriitor al generației sale, speranța unei Germanii noi!

M-am apropiat să văd această pasăre rară.

Mi-ai luat pălăria?

Da, draga mea!

Da! Ne-am plimbat și am cântat.

Un bufon!

Dar părea cumsecade.

Mă întrebam cum să fac să-l cunosc.

Între timp, trebuia să-mi justific leafa mizeră.

Plictisit la culme, scriam orice-mi trecea prin cap.

Menajera îmi împărtășea toate necazurile ei.

Bombănea tot timpul.

Cerea mereu câte ceva pentru bucătărie și nu pricepeam o iotă.

Eram silit să mă maimuțăresc prin magazine.

Nu mai pridideam să vorbesc cu mâinile.

Până într-o zi, când mi-a surâs norocul.

Vorbea franțuzește.

Era franțuzoaică.

Firește, era nevasta ilustrului Hartmann.

Și m-am umflat în pene când m-a poftit pe la ei.

O chema Hélène.

Ce nume frumos!

Mi s-a spus că te afli aici, domnule…

Albin Mercier. Cum așa?

Satele astea sunt mici. Dacă sosește un străin…

- Credeam că am trecut neobservat. - Lumea era cu ochii pe dumneata.

- Ești subiectul la ordinea zilei. - Ce onoare! Scuze.

Stai puțin!

- Așa. - Minunat!

Îl admir mult pe soțul dumitale.

Ești foarte amabil. Va fi încântat să te cunoască.

- Cum așa? - Sunteți colegi de breaslă, nu?

Da. De unde știi asta?

- Doar nu mi-ai citit cărțile! - Nu.

Dar sigur sunt minunate.

- Vino după-amiază la o cafea! - Nu știu ce să fac.

N-ai de ce. Mi-ar face plăcere.

- Dacă nu vrei, refuză-mă! - Sunt impresionat.

Mi-ar face mare plăcere.

- Și ai fi onorat. - Și asta, da.

- Nu știu cum să-ți mulțumesc. - Vii pe la 14:00?

- Te las undeva? - Nu, mulțumesc.

Îmi place mersul pe jos. Pe curând!

Făcusem isprava.

Fără probleme, dezinvolt, mă vâram în viața lor.

Să-i privesc… să-i observ.

M-am prezent la fel de dezinvolt.

Ca un vechi prieten, un obișnuit de-al casei.

Mă amuza teribil că trebuia să improvizez. Nu citisem nicio carte de-a lui Hartmann.

La prima vedere, îmi plăcea casa.

Mă simțeam ca acasă. Calm, în largul meu.

Erau oameni rafinați.

Andréas Hartmann.

Am citit o carte de-a ta. Foarte interesantă!

Aveam același prenume, dar nu puteam să-i dezvălui asta.

Cu plăcere, dragul meu.

André propune să bem cafeaua afară.

Bravo!

Cu cât petreceam mai mult timp cu ei, cu atât mă simțeam mai bine.

Mă tratau ca pe o cunoștință veche.

Cât pe ce să mă simt rușinat!

Te bucuri că ai cu cine vorbi o franceză mai curată ca a mea?

Da.

André e bucuros că pot vorbi cu tine în franceză.

El nu se prea pricepe.

- Serios? - Da.

Sunt groaznic.

Mulțumesc.

Elsa, vino puțin!

Alcool? Coniac?

- Coniac, te rog. - Adu coniacul, Elsa!

- Coniac? - Aș vrea, dragul meu.

Coniac…

Coniac. „Cognac”.

Franțuzesc…

Eram fermecat de măiestria celor doi în arta conversației.

Un miracol al inteligenței.

Făceau un joc din impasul lingvistic.

Se completau zâmbitori, plini de poftă de viață,

fericiți de căsnicia lor în acea casă.

Erau încântați că vorbeau cu mine despre lucruri interesante.

Erau extrem de politicoși cu mine.

Îmi lăsau mie plăcerea de a le pune întrebări.

Aveam în fața ochilor un tablou uluitor al fericirii, rar și prețios,

iar plăcerea mea se împletea cu disconfortul de a fi prezent în el.

Am ajuns să nu știu ce cuvinte să mai aștern pe hârtie.

Dar important e să slujească cauza europeană.

Eram pe placul lor, se vedea.

André găsește că e cea mai bună manieră de a aborda așa un subiect.

Da.

Ne-am despărțit pe seară, voioși, cu promisiunea să ne vizităm adesea.

Dar o nenorocire trebuia să-mi strice acea zi frumoasă.

Idioata de menajeră…

a uitat să oprească robinetul de apă.

A trebuit să mă descurc singur.

Ea mai trebuia doar să șteargă apa.

Bună ziua, dle Mercier!

- Totul e bine? - Da.

La revedere!

Bună, dle Mercier!

Îi vedeam de departe, aproape zi de zi.

Uneori pe ea, alteori pe el.

Schimbam câteva amabilități.

Sigur eram pe gustul lor. M-au poftit din nou pe la ei.

De data asta la masă.

M-am înființat la ei cu un buchet mare, care bătea la ochi,

dar nu exagerat.

Ce flori frumoase! Foarte bine alese.

Recunosc însă că nu le-am ales eu însumi.

Dumneata ai ales persoana care le-a ales.

André ar spune că e același lucru.

Ce teorie înfiorătoare!

Știe asta.

Ce știu?

Hartmann ținuse morțiș să pregătească singur masa.

Ca să-mi arate că era mare scriitor, dar om simplu.

Mie mi se părea ridicol.

Același lucru.

Masa a fost simplă și delicioasă.

Și ceva mai târziu, instalat într-un fotoliu frumos din salon,

delectându-mă cu celebrul său coniac…

am avut întâia oară sentimentul groaznic

care avea să-mi călăuzească viața de atunci încolo.

Poate că sunt un ratat, căci așa mă consider.

Dar nu-s de blamat că mă mint singur,

că am visuri imposibile, că mă amăgesc.

De când m-a cuprins acel sentiment, am început să-l analizez

cu o luciditate perfectă.

În inima mea nu sălășluia niciun strop de gelozie,

niciun sentiment de nedreptate sau de amărăciune.

Era mai degrabă…

un soi de invidie atât de covârșitoare,

de absolută și de înrobitoare,

încât știam că mă va împinge către violență.

Știam prea bine că țelul meu era să mă vâr în universul acestei perechi,

să devin parte integrantă, să mă agăț de el ca iedera de perete.

Și, la nevoie, să-l înlocuiesc pe acest bărbat,

să-i iau locul aceluia care purta același prenume ca mine.

În totalitate, pe deplin,

să mă substitui lui în fiecare colțișor al universului său.

Și mai știam că țelul meu era irealizabil,

dar că aveam să lupt din răsputeri.

Am hotărât atunci să iau contact mai des cu ei,

să-i văd tot timpul, să le devin indispensabil.

Dar cum să devin de neînlocuit

într-un univers așa complet, desăvârșit,

atât de armonios încât a devenit obiectul obsesiei mele?

Firește, Andréas m-a înfrânt lesne în acea seară.

Era încântat.

De atunci, am reușit să-i revăd în mod constant.

Când nu mă pofteau la ei, îi invitam eu pe la mine.

Nu-i duceam în locuri excesiv de șic.

Bănuiesc că știau că-s strâmtorat.

Nici nu mă străduiam să par altfel.

Eram vesel, simplu, deschis, cinstit și agreabil.

În viața mea nu părusem un tip atât de simpatic.

Dar mă rodea groaznic gândul că nu ajungeam nicăieri.

Îi vedeam tot mai des, dar simțeam că n-am nicio putere asupra lor,

că doar alunecam pe suprafața fericirii lor.

Poate din pricina asta cădeam pradă unor capricii care trebuiau satisfăcute.

De pildă,

râvneam să văd etajul casei, dormitorul și baia lor.

Ar fi fost simplu să le cer să mi le arate.

Ar fi făcut-o bucuroși.

Dar eu voiam să le vizitez fără știrea lor. Aveam un plan.

Albin!

Ești căzut pe gânduri și posomorât.

- Scuze. - Ploaia e de vină.

Suntem mediteraneeni. Ploaia ne întristează.

- Ești tristă? - Nu.

Germania e o țară plină de verdeață.

E verde pe toate hărțile.

Asta datorită ploii.

Verdeața asta…

- E frumoasă. - Da. Scuze!

Chiar îmi place ploaia.

- Ce neîndemânatic sunt! - Te-ai tăiat!

Ești nebun! Trebuie să te pansezi.

- Te doare? - Nu. Trebuie dezinfectat.

Îți aduc o batistă.

- E camera ta? - Da.

- E frumoasă, nu-i așa? - Încântătoare.

Zâmbeam fericit, căci obținusem ceea ce doream.

Printr-un vicleșug.

Dar dimineața următoare mi-a stricat socotelile.

Cuprins de bănuieli, m-am apropiat.

Fix cum credeam!

Aveau musafiri, dar nu fusesem invitat.

Se distrau și se lipseau de mine.

Eram doar un obiect de amuzament.

Scriitorașul Mercier, bufonul marelui scriitor!

La curtea ilustrului Andréas Hartmann.

Fierbeam de mânie.

Așa c-am hotărât să le stric apele.

Discret, firește.

Cu tact.

- Albin Mercier. - Peter Ublik.

Soția mea.

- Dumneata ești francezul? - Da, doamnă.

Să opresc drăcia asta! Scuze.

Mă ajuți să mă ridic?

Mulțumesc.

Bună, Albin!

Bună!

- Ești scriitor? - Da.

Noua Europă?

Da. Articole, povestioare, mici povești educative.

Cred că André e oripilat.

André e ostil!

Ba nu, hodorogule! E realist.

O să-ți explice cândva.

După-amiază, mergem să ne scăldăm în lac.

Serios?

După ce termină André de lucrat. Apa e numai bună.

Nu mă omor. Ar trebui să fie minunată!

- Dacă nu mă crezi, bea ceva! - Cu plăcere.

- Whisky? - Da, te rog!

- Aduc acum. - Du-te!

- O știi pe Șișca? - Eu sunt!

E iugoslavă. Are greutăți mai mari decât tine cu limba.

Nu știe boabă de germană și a uitat limba iugoslavă.

Așa că vorbește franțuzește.

Are lipici la prietenii noștri americani.

- Nu-i așa? - Da.

Așa e!

Uluitor, eram bine primit.

Nimeni nu se mira că venisem nepoftit.

De parcă ușa lor mi-ar fi fost oricând deschisă.

Mă întrebam dacă André avea să reacționeze la fel.

Mergem să înotăm!

Mergem să înotăm!

Mergem să înotăm!

Albin, hai pe barcă!

Haide!

- Ți-e bine? - Da.

O scaldă pe cinste!

Drăguțul de Albin…

Drăguțule, de ce faci fața asta?

Îi știam mai galanți pe francezi.

Nu-i frumos să stai singurel în colțul tău.

O, timpule, te-oprește!

Și voi, grăbite ore.

Lăsați al vostru zbor

Cruțați pe aceia ce voiesc să se adore

Tot timpul vieții lor!

Albin, hai în apă!

- Hai, Albin! - Nu, mersi!

Apa e minunată.

- Nu. - Haide!

Haide, Albin!

Intră în apă!

- Nu. - Ba da!

Da, Albin!

- Nu vreau. - Ba da!

Lăsați-mă!

Nu știu să…

De ce n-ai zis?

În clipa aia, îl uram. Îl credeam vinovat pentru toate.

Mă umilise și voiam să-l înjosesc și eu.

Așa că am urzit un plan de răzbunare.

Ca să-i plătesc cu aceeași monedă.

Dar fără să-mi trădez țelul.

Trebuia să-mi răzbun onoarea pierdută.

Am plecat la un picnic.

Hélène, hai aici, frumoasa mea!

Vreau să traduci.

- Ce-i? Andréas vrea să vorbim? - Da. Și-mi cere să traduc.

Am înțeles.

- Are un aer solemn. - Așa e el, când e serios.

Hélène, să-i spui așa.

M-am gândit mult la viața mea.

Spune că s-a gândit mult la viața lui.

Și cred că mi-am rezolvat multe din probleme.

Crede că și-a rezolvat mai toate problemele.

Sunt un om fericit.

E fericit.

Mai deunăzi, am băgat de seamă că tu nu ești așa.

A observat mai deunăzi că tu ești nefericit.

Când a făcut baie în lac fără să vrea.

Când ne scăldam.

Sigur nu-și amintește cu plăcere de experiența aia.

Crede că e o amintire neplăcută.

Dar aș vrea să știu dacă-și dă seama…

Vrea să te întrebe…

…că a fost doar vina lui.

…dacă știi că vina a fost a ta.

Își dă seama?

Te întreabă dacă-ți dai seama de asta.

Nu contează.

Ba e foarte important. Nimeni nu uită incidentele majore.

A înțeles?

Nu prea cred.

Ce spuneți?

Spune că e foarte important.

Și i-am spus că nu-ți dai seama de asta.

Firește că nu.

Trebuia să fi zis că nu știe să înoate.

N-ar fi pățit nimic.

Era de ajuns să spui că nu știi să înoți. Așa n-ai fi pățit nimic.

Dar n-a avut curaj.

Dar n-ai îndrăznit.

Voia să fie ca ceilalți.

Voiai să-i imiți pe ceilalți.

Astfel de complexe trag înapoi națiuni întregi.

Națiuni întregi suferă din acest motiv.

De aici pleacă toate atrocitățile comise de oameni.

De aici se trag toate necazurile omenirii.

Albin, din așa ceva au pornit războaie!

Așa s-au iscat războaie.

Se spune că războiul e absurd.

Războiul cică e absurd.

- Nu e adevărat. - Nu e așa.

Totul pleacă de undeva.

Totul are un motiv.

Războiul izbucnește când nu vrei să înțelegi cine ești de fapt.

Motivul războaielor e că nu recunoaștem cine suntem.

De asta se izbesc cărăbușii captivi cu capul de pereți…

- De asta cărăbușii captivi… - Până mor.

…se izbesc de pereți.

Acum înțelege?

- Înțelegi? - Da.

Războiul m-a distrus.

Războiul l-a distrus.

M-a lăsat pustiit și secătuit.

A rămas pustiit.

O absurditate.

M-am înecat în băutură 15 ani, ca să-l uit.

A băut 15 ani ca să-l uite.

Am muncit, am câștigat bani.

- A muncit, a câștigat. - Dar eram terminat.

Dar era terminat.

Oamenii nu băgau de seamă. Se prefăceau că nu văd.

Îl considerau un personaj neînțeles, dar pitoresc.

De fapt, eram un nimeni.

Nu mai reprezenta nimic. Era o ruină.

Hélène mi-a salvat viața.

Dragostea e cea care ne salvează.

Iar acum suntem o pereche neasemuită, de nedespărțit.

Dragostea noastră e mai frumoasă

decât tot ce a fost înaintea ei.

Nu v-am întrebat nimic.

Ce om respingător, să-mi spună una ca asta!

Era limpede. N-avea de ce să o mai spună.

Mi-ești drag.

Albin, habar n-ai să înoți, dar te pricepi la condus.

Voioșia și fericirea lor mă scoteau din minți.

Iar el mă irita cu teoriile lui de romancier de succes.

Ziua aceea fusese un coșmar.

Dar ceva tot îmi încălzea sufletul.

Andréas pleca peste o zi la niște conferințe.

Niște conferințe, auziți!

Probabil despre arta de a fi fericit.

Oricum, mie îmi convenea.

I-am invitat pe seară în oraș, la un cabaret.

Hartmann era foarte vesel.

După lecția de morală, urma una de istorie.

München, capitala nazismului.

Năruit de război, reclădit ca odinioară.

El era obsedat de război, de Hitler, de militarism.

Era așa convingător, încât am ajuns să mă tem de acest oraș.

Dar mie nu-mi păsa de toate acestea.

Nopți pariziene.

În stil local. Iată un spectacol care merita tot interesul!

Trebuia să fac pași înainte. Presimțeam că va fi ocazia propice.

Eram un prieten bun, un tovarăș adorabil.

Trebuia să mă apropii și mai mult de ei.

Eram atât de simpatic, de amabil, de serviabil!

Dar puteam fi chiar mai mult de atât.

Infinit mai mult.

Datorită prieteniei cu Hélène și a admirației profunde și sincere

pentru marele Andréas Hartmann.

Între timp, nici spectacolul fără perdea nu-i făcea să se simtă jenați.

Nu erau disprețuitori, dar nici indiferenți.

Erau în public. Împreună. Nimic nu-i atingea.

Iar în acea seară mi s-a năzărit să comit o crimă.

Una minusculă.

Împotriva mașinii lor.

Sunt răbdător din fire.

Am așteptat să adoarmă și am trecut la fapte.

- Ce faci? - Nu putem face asta!

- Ajunge, Paul! - Cum adică?

Dă-mi drumul, porcule!

- Mă faci porc? - Termină! O să ne audă.

- Încă nu s-au întors. - Ba da, crede-mă!

Prostii! Fii pe pace! Dă-mi cheia!

- Paul, sigur o să ne audă! - Ba nu. Spui prostii!

Vezi? Sunt acasă.

Plec.

Pa, draga mea! Ne vedem mâine.

Paul!

Am ieșit la fel cum intrasem și m-am culcat.

Trebuiau să plece pe la 09:00.

M-am trezit de la 07:00, să mă liniștesc.

Planul meu trebuia să meargă strună.

Și a mers.

Au încercat să pornească motorul.

Desigur, n-au reușit.

Andréas a ridicat capota, dar degeaba.

Marele Hartmann nu se pricepea la mecanică auto.

Și-a pierdut răbdarea…

De ce nu pornește mașina? Trebuie să ajung…

M-am apropiat, ca din întâmplare.

- Ce-ați pățit? - Nu pornește mașina.

Stați așa! Vă ajut eu.

Trebuie să văd mașina.

O să piardă avionul.

Nu-mi dau seama ce are, dar mă tem că va dura cam mult.

Mai bine îl duc eu cu mașina.

Albin, ești amabil, dar…

Mă bucur să vă ajut, la câte ați făcut pentru mine.

Nu mă zăpăci și mai tare!

Albin se oferă să te ducă la aeroport.

Mulțumesc, Albin!

Îl amuza. Avea impresia că-i sunt dator.

Te conduc la mașină.

Ce nebunie!

Mă întorc în trei zile. Te iubesc! Gândește-te la mine!

Te iubesc! Mersi, Albin!

Îmi las soția în grija ta cât lipsesc. La revedere!

- Ce a zis? - Că mă lasă în grija ta.

Oare face bine?

El așa crede.

Mica mea incursiune criminală a avut rezultatul scontat.

Dar mă simțeam cam aiurea.

Nu prea știam ce să fac.

Miza era enormă, iar eu eram tot mai confuz în sinea mea.

Dar drumul spre casă a fost foarte plăcut.

Am descoperit o latură a Hélènei pe care nu mi-o închipuiam.

Se străduia în mod fermecător și subtil să mă facă să mă simt în largul meu.

Albin, ești fascinant.

- Fascinant? - Da. Ești un bărbat misterios.

Vorbeam cu André despre asta mai deunăzi.

De pildă, habar n-avem câți ani ai.

- Câți ani am? - Da.

Uneori pari foarte tânăr și alteori… foarte bătrân.

- Chiar așa? - Da.

- Câți ani ai? 20 sau 40? - Ei bine, am 30 de ani.

Nu-ți arăți vârsta. Pari de 20 sau de 40 de ani.

Nu voiam să recunosc, dar am 75 de ani de fapt.

Și azi e ziua mea. Te invit să iei masa cu mine!

Accept bucuroasă!

Datorită ei, totul părea lesne. Eram ca niște prieteni vechi.

M-am oferit să le repar mașina. Am tras un pui de somn la umbra ei.

Albin! Ale tale sunt picioarele alea?

Presimt că da. Ies acum.

- Vrei un ceai? - Desigur! Îl merit din plin.

Cred că acum pornește.

Minunat! Nu mă așteptam s-o repari. Misterul tău se adâncește.

Nu e niciun mister. Mecanica a fost mereu feblețea mea.

Să luăm loc.

Dar sunt murdar!

Nimeni nu se murdărește muncind.

Poți să faci baie la noi, dar după aceea. Mai întâi bem ceaiul.

O să murdăresc porțelanul.

Porțelanul nu se murdărește niciodată.

Iar ceașca aia nu e din porțelan.

M-am îmbăiat.

Am îmbrăcat halatul lui Andréas, oferit cu amabilitate de Hélène.

În sfârșit, făceam parte din familie.

Am luat masa acasă. Adică acasă la Hélène.

O masă ușoară. Niciunuia nu-i era foame.

Am plecat pe la ora 23:00. Mi-a mulțumit din nou și am spus…

Ne vedem mâine!

Am luat-o la pas, încet, către casă.

Fusese o zi bună.

Atât de bună, încât entuziasmul m-a împiedicat mult timp să adorm.

M-am trezit târziu și m-am silit să lucrez până pe la prânz.

În acea dimineață, scrierile mele, care oricum îmi displăceau de obicei,

erau mai mediocre ca niciodată.

M-am dat bătut și m-am dus la ei.

Mașina lipsea. Hélène, la fel!

E la München?

- München? - Da, acolo s-a dus.

La cumpărături.

Va sta toată ziua.

- Poftim? - Face cumpărături.

Cadouri!

- Ce cadouri? - Nu pricep.

Dispari!

Nu înțelegeam. Eram foc și pară.

Nu-mi spusese nimic.

Ce faceți? Vreți să mâncați? Să vă pun niște ouă la fiert?

Mai taci, cotoroanțo!

Până și Elsa o ștersese. Profita de șansă, nemernica!

La revedere!

S-a întors acasă pe la zece seara.

Nu cumpărase mare lucru. Venise cu mâinile în buzunar.

Eram răscolit. Avem impresia că-mi ascunde ceva.

Că avea un secret.

Că nu era așa cum părea. Că mințea.

Așa că i-am bătut la ușă în zori, ca să mă lămuresc.

I-aș fi cerut explicații, dar aș fi părut ridicol.

Așa că mi-am luat un aer amabil și nițel trist.

Ceva diferit, ca să-i stârnesc curiozitatea.

Bună, Hélène!

Bună, Albin!

Ieri m-am trezit târziu. Nu te-am mai găsit acasă.

M-am dus la München cu treburi.

Am reușit datorită ție.

- Datorită mie? - Da. Mi-ai reparat mașina.

- Ia loc lângă mine! - Nu, mulțumesc.

- Pare că te frământă ceva. - Da, sunt cam abătut.

De la aerul de munte. Mi se întâmplă adesea.

- Dacă-mi dai voie, mă așez pe jos. - Sigur că da.

Nu o făceam deloc curioasă.

Era în ton cu dispoziția mea.

Când eram voios, era și ea.

Când mă prefăceam melancolic, devenea la fel.

Era un cameleon. Purta o mască.

Mai bine zis, mai multe măști, care de care mai convingătoare.

Ca să mă simt în largul meu.

- Hélène! - Da.

Iartă-mă dacă par trist astăzi.

- E efectul aerului de munte. - Nu cred.

- Cred că e efectul tău. - Al meu? De ce?

Nu-ți face probleme. Sunt singurul vinovat.

Așa sunt eu.

Nu-i corect să dau vina pe tine.

- Și cum ești? - Un amărât, probabil.

De ce spui una ca asta? Ești savuros.

Savuros…

Trebuie să-ți mărturisesc ceva. Sunt sărac. Așa m-am născut.

Și eu.

Tata a murit când eram foarte mic.

- Mama… - Albin, dă-mi o țigară!

Nu te interesează.

Ba da, dar nu vreau să te chinuiești așa.

Nu mă chinuiesc.

Dimpotrivă.

Mama m-a ținut în puf și a muncit pe brânci pentru mine.

Eram odorul ei.

Și eram fericit cu ea.

Am iubit-o.

- A murit? - Da.

Dar nu asta e problema.

Când mai trăia, am fost un fiu bun.

Cum să spun…

Nu eram prea studios, mă-nțelegi? N-avea satisfacții de pe urma mea.

I-am spus povestea vieții mele, silindu-mă să fiu sincer.

Nu de dragul sincerității, ci ca să fiu convingător.

Nădăjduiam că așa îmi va arăta adevărata ei față.

Da. Am mințit foarte puțin, doar cât mi se părea util.

Eram atât de neajutorat!

Și ea era atât de bună, de blândă, de înțelegătoare!

Înțelegi? A fost prima mea dragoste.

N-am iubit nicio altă femeie.

Doar pe mama.

Și pe tine.

Cum o chema?

Numele ei era…

Marcelle.

Ești foarte amabil că-mi împărtășești toate astea.

Te iubesc la nebunie, Hélène! Doar la tine mă gândesc.

Albin, ești foarte drăguț și țin mult la tine.

E cam răcoare. Vântul e mai rece decât pare.

- Intrăm în casă? - Desigur.

Cum reușea?

Cum poate o femeie să te refuze atât de blând,

încât să nu suferi absolut deloc,

chiar dacă erai dornic să suferi sau să lași impresia asta?

Nici măcar trist nu eram.

Ca întotdeauna, relațiile noastre erau armonioase.

M-am temut că mi-am tăiat craca de sub picioare.

Dar am ajuns în salon, pe fotoliul meu,

și m-au liniștit toate acele lucruri familiare,

fie ele împrumutate sau furate.

Am înțeles că nu pierdusem deloc teren.

Rămăsesem prietenul ei. Al amândurora.

Trăsesem un glonț orb.

Albin!

Cum zic „castaniete” în franceză?

- „Castagnettes.” - Așa deci!

Mă cam temeam să dau ochii cu Hartmann.

Poate că Hélène îi spusese… Era o situație delicată.

Te-ai distrat în aceste trei zile, Albin?

N-am prea înțeles.

Întreabă ce-am făcut în aceste trei zile.

Minunat!

Privirea ei avea doar două tâlcuri cu putință.

Ori nu voia să suflu o vorbă despre declarația de amor…

Dar de ce aș fi vorbit despre asta?

Ori nu voia să spun că lipsise în acea seară de acasă.

Brusc, mi-a fost limpede.

Și certitudinea m-a umplut de mânie.

Hélène își înșela soțul!

Poftiți la masă!

Fericirea și armonia pe care le pizmuiam erau doar un munte de minciuni.

Simțeam nevoia să o urmăresc și eram mulțumit.

Pe de-o parte, voiam o confirmare.

Pe de alta, savuram imensa plăcere

de a-l întrece pe Hartmann măcar într-o privință,

știind ce anume făcea soția lui.

Hélène se apropia astfel mai mult de mine.

Era mai mult soția mea decât a lui.

Mă țineam scai de ea. Știam absolut tot ce făcea.

Uneori se vedea cu prieteni, ca Șișca.

Știam zilele precise și timpul exact petrecut cu aceștia.

Știam ce făcea după aceea.

Alteori se plimba mult singură, când Hartmann lucra.

Nu cutezam s-o urmăresc, respectându-i singurătatea

și temându-mă mai ales că mă va descoperi.

Mergea la München de două ori pe săptămână.

Acolo mă temeam și mai tare s-o urmăresc.

În oraș simți mai lesne când ești urmărit.

Poate că mi-era teamă și să înfrunt adevărul.

Îmi petreceam cam toate serile la ei acasă.

Dar știam că atmosfera armonioasă pe care o invidiam era făcătură.

Avea un amant la München.

Ceea ce râvneam mi se oferea pe tavă.

Dar, fără să bag de seamă, se schimbase.

Era doar caricatura grotescă a ceea ce-mi imaginasem.

Hartmann era obsedat de cartea lui.

Noua Europă.

Vorbea entuziasmat de ea.

Toți uniți împotriva unor inamici comuni. Niciodată în mod constructiv.

Pusese în joc toate ideile, toată experiența sa.

Vechii războinici!

Biet încornorat!

Ea avea un amant la München. Eram convins.

Îmi pierdeam mințile!

Eram în impas.

Trebuia să descopăr cine sunt de fapt.

Proba șireteniei era urmată de cea a puterii.

Și simțeam că mă scufundam!

Ca un copil care nu știe să înoate.

M-am hotărât s-o urmăresc când avea să se ducă la München.

Până în pânzele albe. Până în iad, la nevoie!

Am riscat tot!

Doar printr-o minune nu m-a observat.

Nu o recunoșteam pe această Hélène.

Era cu totul altfel decât ce-mi arătase până atunci.

Nerăbdătoare și fericită.

Cum nu o mai văzusem niciodată.

Iar acela era adevăratul ei chip.

A durat o veșnicie.

Ca o coborâre în infern.

Dar un infern bizar.

BUN VENIT LA OKTOBERFEST

Deci el era amantul! Îl vedeam.

Un bărbat chipeș, dar banal. Un haidamac.

Ea se înjosea ca nevasta unui burghez provincial,

care se plictisea.

Pur și simplu prostește. Se irosea!

În acea seară, mă invitaseră la cină.

Amintirea urmăririi și mizeriile văzute mă umpleau de deprimare.

Am ajuns într-o dispoziție groaznică.

M-am silit să zâmbesc.

Hélène la fel.

Iar Hartmann era fericit, liniștit, prietenos,

cel mai vesel dintre noi trei.

Mă gândeam la piesa lui Labiche, care-i elogia pe încornorați.

În pofida deznădejdii mele,

am început să râd singur, de nervi.

Scuze.

Albin, ce te-a apucat?

Nimic. Scuze!

Sufeream ca un mic diavol.

Mă simțeam la fel de înșelat ca Andréas.

Atunci am realizat ce aveam de făcut.

Fără să recunosc, știam prea bine ce făceam și care erau urmările.

Doamne sfinte!

Nu-mi caut scuze, dar nu mai suportam.

Cei care îmi treziseră asemenea invidie, ură,

fantezii care mă mistuiau,

nu aveau să scape basma curată!

Pregătirile mi-au luat o săptămână.

Totul era pus la punct.

Și totul s-a petrecut apoi în curs de câteva ceasuri.

Din păcate…

Am urmărit-o ca de obicei.

Se plimba de una singură.

Eram hotărât, ferm, lipsit de remușcări.

Plin de viață.

Prevăzusem totul.

Pentru ca totul să meargă strună, nu trebuia ca Hélène să mă urmărească.

Hélène!

Albin? Ce faci aici?

- Te-am urmărit. - De asta mă temeam.

- Nu cred. - Prea bine. Albin!

- Nu spune nimic! N-are rost. - Ce ciudat te uiți la mine!

Ce-ți veni? Încerci să-mi stârnești curiozitatea?

Nu mă lua de sus!

- Poftim? - Ți-am zis să nu mă iei de sus.

Ești dus cu pluta. Ai băut?

Nu. Ar fi o ușurare pentru tine.

Albin, nu știu ce te-a apucat, dar te rog să-mi dai pace.

- Vrei să-ți dau pace? - Da.

- Ca să te plimbi singurică? - Da.

Îți plac plimbările solitare prin pădure?

Da, îmi plac plimbările solitare prin pădure.

Dar îți plac și mulțimea, orașele, petrecerile.

Nu. Îmi plac viața la țară, liniștea și singurătatea.

Cum să nu!

Îți plac oamenii, sudoarea, mirosurile puternice, brutalitatea.

Îmi place tandrețea.

Dar și violența, brutalitatea.

Degeaba ai tăgădui, Hélène.

Știu tot.

Privește!

Uită-te!

Văd bine.

Ce ești tu?

Un șantajist?

Nu sunt șantajist.

Crezi că te-aș șantaja?

Atunci ce vrei?

Știu eu?

Vreau să-l părăsești pe Andréas.

Să nu vă mai văd împreună.

Nu suport să vă mai văd așa!

Vreau să-l părăsești.

Și să pleci cu mine.

- Bietul meu Albin… - Nu mă compătimi!

De-aș vrea, te-aș sili să te culci cu mine chiar aici!

Auzi?

- Părăsește-l diseară pe Hartmann! - Nu voi face asta niciodată.

- E un ordin! - Liniștește-te!

Atunci îi arăt fotografiile.

- N-are rost. - Mai vedem!

- Prostule! Andréas știe totul. - Minți!

Crezi că toți sunt aidoma ție. Dar noi suntem altfel, Albin.

Nu ne plângem de milă.

N-ai cum înțelege ce ne ține împreună pe mine și pe Andréas.

- Minți! Ochii te trădează. - Serios?

- Plec. Vom vedea! - Ascultă-mă puțin!

L-am întâlnit pe André când era la un pas de sinucidere.

Nimic nu-i mai plăcea. Nu mai credea în nimeni, nici în el însuși.

Nici eu. Eram la fel de disperată.

Ne-am salvat unul pe celălalt.

Fiecare e totul pentru celălalt.

Nu putem trăi unul fără altul.

Așa deci… Cum intră celălalt bărbat în ecuație?

Nu te privește.

- Te culci cu el? - Da.

- Hartmann știe și se preface fericit? - Da, știe!

Nu te cred.

- Vino cu mine! - Nu.

- Atunci o să-i spun! - Dar nu are rost!

Nu pot da înapoi. Am mers prea departe!

Albin! Te implor, nu face asta!

Albin! Nu te duce!

Te implor! Cu ce te-ar ajuta? Albin!

Numele meu e André Mercier! Albin e un pseudonim.

- Unde e domnul Hartmann? - Lucrează.

- Nu pricep, proasto! Unde e? - Hartmann lucrează.

Albin!

Ce surpriză! Mă bucur să te văd.

Nu te obosi. Ți-am adus niște fotografii.

Fericirea e fragilă.

Nu-mi rămânea decât să aștept.

Dumnezeule!

Nu! André, nu!

Dragostea mea!

Nu! Nu se poate! Draga mea Hélène!

Dragostea mea!

Andréas, e numai vina mea.

Eu sunt vinovat! Eu am ucis-o!

Nu e vina ta!

Nu-mi pasă.

Ascultă-mă! Te implor!

Sunt un monstru! Nu merit să trăiesc!

Lasă-mă să spun că eu am ucis-o! Vreau să ispășesc! Ai milă!

Te rog, înțelege!

Nu-mi pasă.

Alo!

L-au arestat când s-a crăpat de zi.

Am încercat să le explic că eram singurul vinovat.

Dar n-au vrut să mă asculte.

Nu mă înțelegeau. Nu voiau să mă creadă.

Te compătimesc, Albin.

- Ce a spus? - Că te compătimește.

Am sunat la ziar, spunând că vreau să mă întorc acasă.

Primind un refuz, mi-am dat demisia.

Am plecat la țară, dar nu m-a ajutat.

Eram terminat. Puteam doar să spun povestea asta.

Dar toți ridicau din umeri.

Nu pot să nu povestesc.

Dar nimeni nu-mi dă crezare.

Nimeni nu înțelege.

Oamenii se întreabă doar de ce un băiat simpatic ca mine

ține morțiș să se compromită.

SFÂRȘIT

SubRip & Sync : LEONTIN subs.ro TEAM (c) www.subs.ro

Subtitrarea: Irina Para