All language subtitles for 1111Burlesque Massacre (2011)

Traducerea: Flavius Gomei
Echipa Subtitrari-Noi/www.subtitrari-noi.ro

Cerul nopţii fusese odată plin
cu stele.

Astăzi, luminile noastre umbresc
întunericul

şi se răspândesc constant în
fiecare zi.

Încet, locurile întunecate din Africa
devin ultimul adăpost

pentru unul dintre cele mai iconice
animale ale planetei noastre.

Acum 50.000 de ani,
450.000 de lei trăiau aici.

Şi astăzi dacă au mai rămas
numai puţin de 20.000.

Şi totuşi, în aceste locuri îndepărtate,

unele dintre cele mai dramatice
poveşti de pe Pământ sunt realizate.

Ele sunt dure, uneori violente,

niciodată rău intenţionate,
şi întotdeauna reale.

Aceasta este povestea

a unor ultimi lei sălbatici de
pe Pământ.

Aici, în acest mic buzunar al
acestui întuneric,

începe povestea noastră.

Este o veche sagă a vieţii
trăită de dinţi şi gheare.

O leoaică în condiţie perfectă.

E neobişnuit pentru o leoaică
să fie fără turma ei,

dar ea nu este singură.

Ea are un partener,

însoţitorul şi protectorul ei,

şi tatăl puilor ei.

Începuturile unei noi familii

pe acest ţinut curat, situat
în inima Botswanei.

În seara asta, ţinutul e neliniştit.

Strigătele de la distanţă ce le-au auzit,

încep să se apropie.

Asta îi face neliniştiţi.

Invadatorii!
Şi brusc ei încep să prindă formă.

Lei din nord,

împinşi aici de abuzul implacabil
al omului.

Ei sunt gata să rişte totul pentru
a câştiga un teritoriu nou.

Masculul ei n-are altă şansă decât
cea de a se lupta cu ei.

E o luptă ce ar putea schimba
pentru totdeauna genealogia de aici.

Invadatori cu o determinaţie clară,

de a câştiga şi de a se stabili.

Când în cele din urmă iese din
din ascunzătoare,

cu piciorul aproape vindecat,

ea este gata pentru a relua
cursul vieţii.

Ea începe prin a-şi căuta partenerul.

Fiecare sunet o îngheaţă.

Fiecare gură de aer îi aduce mirosuri
necunoscute.

Până ce ea îl va găsi,

ea va fi o fugitivă pe propriul ei
teritoriu.

Până acum, partenerul ei a avut
săptămâni întregi pentru a se recupera.

El ar trebui să-i răspundă chemărilor
ei.

Rănile lui sunt prea severe.

Spiritul lui l-a părăsit.

A devenit bătrân, deteriorat,
instabil.

Domnia lui s-a terminat.

Acum sunt noi conducători.

Pentru a supravieţui aici,

ea va trebui să se supună acestor
noi stăpâni.

Dar până când ce noi veniţi
îi vor detecta prezenţa,

ea încă mai are o posibilitate
de a alege.

Turbionul aerului poartă o aluzie
a unui parfum nefamiliar.

Vânătoarea începe.

Ea decide să plece...

să plece imediat.

Pentru că ea are un secret,

tot ce i-a mai rămas de la
vechea viaţă...

Un secret care trebuie să fie
protejat.

Asta va fi viaţa ei acum...

De a asigura supravieţuirea puilor
ei.

Cu masculii în spatele ei,
reîntoarcerea este imposibilă.

Femelele turmei prădătoare

îi blochează calea de scăpare
spre vest.

Liderul îşi va aminti noaptea violentă
ce-au avut-o,

aşa cum îşi va aminti şi ea.

Noaptea în care ea a fost ponosită
şi muşcată,

lăsată acoperită de sânge...

Dar ea, la rândul său, a lăsat
pe una dintre atacatoare

fără un ochi pe viaţă.

Este o rană, ce Ochi Argintiu,
liderul familiei,

n-o va uita niciodată.

Ele îi pot mirosi urmele.

Furtuna a aprins fauna,
iar ea este blocată.

Acum, ea trebuie să aleagă:

spre nord, unde se află
satele şi oamenii,

sau sud, de-a lungul liniei de foc

spre un obstacol descurajator
pentru ea...

Râul umflat.

În această parte a Africii,
o mamă este numită

după primul ei născut,
la fel ca protectorul ei.

El a fost întotdeauna un pic mai
mic decât ceilalţi doi,

mai lent, uşor de pierdut.

Astăzi, Ma di Tau, Mama leilor,

îşi câştigă numele ca protectoare
a puilor ei.

Fiind cel mai mic,

el trebuie să se obişnuiască
agresiunilor constante.

Îl va întări sau îl va slăbi.

Ma di Tau ştie că turma va veni
după ea,

dar ceea ce se află în faţă e terifiant.

Leii detestă apa adâncă.

Ascunde lucruri care par
nefireşti pentru ei.

Dar opţiunile din spate sunt mai
rele.

Dacă ea rămâne să se lupte, leul
mascul îi va ucide puii.

Este instinctul lor de a-i şterge
de pe faţa Pământului,

de a curăţa vechile gene bărbăteşti.

Ea trebuie să decidă acum.

Puiul mascul nu mai ezită de
data aceasta.

El ştie să stea aproape.

Sora lui, e mai prudentă.

Dar al treilea pui nu se apropie,
e speriat de apă.

Până când cel de-al treilea pui
şi-a adunat destul curaj,

ea a devenit o ţintă uşoară...

atât cât pe uscat cât şi în apă.

Masculul se întoarce înapoi pe
teritoriul lor nou câştigat,

convins că ea şi puii ei au fost
izgoniţi pentru totdeauna.

Tăcerea este o condamnare.

Ma di Tau, protectoarea,

a dat greş pentru prima dată ca mamă.

Plecând mai departe, ea întoarce
spatele trecutului ei,

a turmei ce era disperată de a
scăpa de ea.

Şi păşeşte înainte spre un viitor
incert,

cu cei doi pui ce au supravieţuit:
micul mascul şi sora lui.

Lupta pentru teritoriu a fost hotărâtă.

Ma di Tau şi puii ei au scăpat

spre o insulă aproape pustie
într-o mlaştină,

singurii lei de pe această vastă,
sălbăticie izolată numită Duba,

în mijlocul deltei Okavango.

Aici terenul e afectat de inundaţiile
sezoniere

şi râurile care ţes prin ea.

Dacă va rămâne un refugiu pentru ei,
atunci va fi unul umed.

Au trecut câteva săptămâni.

Hrana a fost limitată,

dar încă nu sunt semne de
ceilalţi lei de pe partea cealaltă,

şi ei încep să se simtă în sfârşit
în siguranţă.

Puiul cel mic a prins încredere în el,

fiind unul dintre cei doar doi pui.

În inima lui el e un vânător,

întotdeauna gata de a explora
posibilităţi infinite

care stau în aşteptarea unui pui
cu un spirit neliniştit.

Pentru tânărul mascul,
a fost strigăt apropiat...

În mintea lui, el s-a gândit c-a fost
atât de aproape de prima lui pradă,

dar inima micului vânător a sărit
peste o mică bătaie astăzi.

Retragerea de laşitate a elefantului

confirmă faptul că va mai exista
o altă şansă,

poate atunci când va fi un pic
mai mare.

Până în prezent, ea a avut timp să se
concentreze pe scăpare şi supravieţuire,

dar acum, ea trebuie să găsească
o cale de a-şi tine puii

în condiţii de siguranţă în primul
lor an,

până când aceştia vor putea
să se descurce singuri.

Şi ca o mamă singură,

acest lucru îi va lua fiecare gram
de energie şi inteligenţă.

Focul şi marşul aşezărilor umane

dinspre nord, au condus
alte turme de animale

spre insula aceasta.

Duba e pe cale să se schimbe.

Acestea sunt unele dintre cele
mai agresive animale ale Africii.

Coarnele lor ascuţite şi armura
lor osoasă

sunt armele perfecte,

şi masivul lor număr le dă siguranţă
de sine.

La capătul turmei e unul dintre
cei mai înfricoşători bivoli:

un bivol mascul cu o cicatrice ce
cântăreşte aproape o tonă.

În ultimele săptămâni,
aceasta a fost insula ei.

Apariţia bivolilor le aduce speranţa
unei noi prăzi...

dar, de asemenea şi frică.

Acestea vor fi noii ei inamici
de pe insulă.

Bivolii nu sunt o pradă uşoară.

Lor nu le place mirosul leilor,

şi acestea nu ezită să nu-i atace.

Pentru pui,

viaţa de până acum a fost o rugăciune
de scăpare,

o linie lungă de inamici gata
să-i prindă,

un mod ciudat de a începe viaţa
ca rege al animalelor.

Cu venirea din ce în ce mai mult
a noilor veniţi,

pe insula ei,

Ma di Tau şi puii ei sunt
destinaţi să se ducă spre ei din nou.

Turma exploratoare e conştientă acum

că această insulă e locuită de lei,

şi de acum încolo vor fi în alertă.

Va fi un conflict întâlnit zilnic,

inevitabil pe acest teren deschis.

Dacă ea nu va dori să rămână
la mila lor,

ea va trebui să înveţe mai mult
despre această nouă prezenţă.

Va trebui să le testeze slăbiciunile

şi va trebui să privească dincolo
de

zidul puternic al acestor bivoli
înarmaţi.

În timp, ea va trebui să devină
expertă în găsirea acelor puncte slabe,

între acele mici crăpături ale armurii

care vor ieşi din privirile lor,

şi să-şi pună în aplicare instinctul
ei ca prădător.

Noaptea e un avantaj pentru ea.

Ea se poate ascunde în umbra
semilunii,

şi să-şi lase ochii să exploreze.

Acum, ea trebuie să devină invizibilă.

E ceea ce face un vânător solitar.

Iarba umedă o ajută la efectuarea
paşilor, asemenea unui fantome silenţioase,

acţionând foarte rapid.

Două mame se luptă acum pentru
supravieţuirea puilor lor:

bivoliţa disperată pentru a
devia un atac,

şi leoaica dornică de a ataca din
nou cu o muşcătură fatală,

pentru a câştiga o masă pentru
puii ei.

Este dansul etern al Africii.

Tinerii lei vor mai flămânzi un pic.

Când bivolul viţel scapă, el poartă
un mesaj de descurajare,

scris în sânge pe spatele lui, pe
care-l trimite înapoi la bivolul cicatrizat.

Este o cursă contra cronometru.

Puii cer mai mult de la Ma di Tau,

pe măsură ce ei cresc şi laptele ei
se usucă.

Micul mascul nu pare să concureze.

Dar în timp ce el creează o legătură
mai mare cu mama sa,

sora lui se dezvoltă mai mult.

Supravieţuirea puilor ei e o sarcină
grea pentru ea,

şi în ciuda căldurii şi a umidităţii,

ea îşi încearcă din nou forţele,

înapoi pe calea bivolilor.

Ea pare să înţeleagă că turma
îi va oferi hrană,

doar dacă ea va putea sparge
acel cod.

Ea are o nouă tactică.

Luându-şi din nou poziţia de atac,

ea încearcă ceva foarte sofisticat...

un atac din plin, în câmp deschis,
un atac destul de disperat.

Panichează turma.

Vânatul unui leu e precum
unui joc al minţii,

deoarece este o explozie fizică
a violenţei.

Ceea ce nu ştie, e că toată această
agitaţie de a vâna,

a atras interesul de peste râu...

Ochi Argintiu.

Numai o fâşie mică de apă
le mai desparte

în acest moment.

Intensitatea o ţine în continuare
pe Ma di Tau concentrată,

poate prea concentrată.

Noaptea ascunde multe lucruri
neînfricate şi sinistre.

De multe ori, semnalele schimbării
vin

prin adierea uşoară a ierbii de
către vânt,

sau un fler ce-i aduce ştiri
stânjenitoare lui Ma di Tau.

Ea şi puii săi, stau din nou în calea

unei leoaice agresive cu un singur
ochi şi urmată de adepţii săi.

Avertismentul ostil a lui Ma di Tau

câştigă timp împotriva acestor
lei uriaşi,

care prezintă o forţă unită,

lipsită de încredere şi fără cunoştinţe
de ce se află pe noul teritoriu.

Puii îi înţeleg limbajul corpului,

ei ştiu ce să facă.

Teritoriul acesta e ultima opţiune.

Nu mai există alt loc în care ea să meargă.

Dacă ea fuge de pe insulă,

ea se va întâlni imediat cu

masculii ce patrulează pe cealaltă parte.

Şi dacă ea vrea să-i evite,

la orizont, există oameni,
sate, arme.

Râul e apărarea şi limitarea ei...

Ultimul ei loc.

Insula aceasta trăieşte şi respiră

cu un set de reguli,
diferit de restul Africii.

Turma are nişte lecţii de învăţat

înainte ca acesta să-şi cheme
masculii.

Prima lecţie e că e greşit

să dormi prea profund pe
insula Duba,

în special atunci când un bivol
cicatrizat

a mirosit sângele vărsat de către
puiul lui.

Ma di Tau aude atacul bivolilor.

Îşi imaginează haosul din experienţa
muşcăturii.

Un singur sunet,

plonjonul apei provocat
de retragerea bivolilor,

îi arată o nouă semnificaţie.

Apa!

Fiecare picătură de apă
clarifică o idee:

bivolii fug prin apă pentru a scăpa.

Ei o folosesc ca o barieră protectoare

dintre ei şi lei.

Şi totuşi, fiind panicaţi în continuare,

se strâng laolaltă şi fac greşeli.

Dacă ea poate face ca apa s-o ajute,

atunci asta va fi slăbiciunea lor.

Ochi Argintiu a observat acel
vânător silenţios în mişcare...

şi ceea ce-a lăsat în iarba din urmă.

Trezirea cauzală e înşelătoare.

Ea oferă prăzii timp să plece,

timp suficient pentru a se implica
în vânat.

Ceva o deranjează pe Ma di Tau
pentru un moment, un instinct.

Dar se pare că nu există
nimic ameninţător.

Înfrântă sau descurajată pentru
un moment?

E o întrebare ce ar bântui

orice mamă cu puii ei vulnerabili,

condusă de contradictorii imperative;

să vâneze şi să-şi hrănească puii,

sau să rămână şi să-i protejeze?

Cu turma ce s-a retras,

puiul mascul atrage atenţia

unei provocări mai mari...

ca fiind regele dealului.

Chiar şi pentru un moment.

Pentru un pui de leu, fiind stăpânul
a tot ce a observat,

e ca şi cum dreptul său de naştere.

Doar dacă singura lui soră ar
accepta asta.

Câştigarea unui teren înalt e ceva
pentru care să lupţi,

dar atunci când unul dintre adversari
renunţă pe neaşteptate,

atunci triumful victoriei e puţin
cam neobişnuit.

Cu fiecare zi trecută, ea ezită sau
greşeşte,

puii ei încep să se apropie de foamete.

Perturbarea e un alt indiciu,

de puterea pură a bivolului cicatrizat

şi agresiunea tuturor bivolilor.

Şi apoi, se pare că ea găseşte
soluţia la problema ei.

Această luptă violentă va ţine
turma la depărtare.

Dacă ea îşi poate muta puii

până aproape de turmă,
dar să-i ţină ascunşi,

ei vor fi în siguranţă de Ochi Argintiu,

şi Ma di Tau va putea să-i lase
din nou pentru a vâna.

În timp ce turma se mută,
ea o urmăreşte în linişte.

Mişcându-se încet, puii îi urmează
fiecare pas.

E un risc.

Dacă bivolii îi aud, ei ar putea
să se întoarcă şi să-i atace.

Ei sunt înconjuraţi de demoni.

E nevoie de nervi de oţel.

Dar gândul că nu sunt protejaţi,

e de scurtă durată.

Până-n zori, ea e într-o poziţie
de a încerca necunoscutul...

o vânătoare în apă.

Cu puii în apropiere, dar în siguranţă,

e timpul să se concentreze pe
noua ei tactică.

Acum, ea are avantajul.

A depăşit deja teama de apă,

dar bivolul nu va şti asta.

Şi ei au nimerit chiar locul
cel mai adânc

unde ei se lovesc unul de altul.

Bivolul furios îşi face cale

ciocnindu-i pe fiecare, fiind confuz.

Confuzia e exact ce ea caută.

Ei nu se aşteaptă să iasă din apă,

ei nu înţeleg forma aia, acel miros umed,

acea abordare calculată,

concepută pentru a provoca panică.

Asta e o şansă pe care ea n-o poate lăsa,

o bivoliţă singură izolată şi fără ajutor.

Chemările ei epuizate înfurie turma.

Ei se năpustesc spre bivoliţă
pentru a o salva.

Singurul ei lucru pe care nu-l va
face, e că nu se va confrunta

cu un crocodil gigantic.

Dar ea are în continuare avantajul
de a se face ascunsă aproape total.

Prima ei încercare i-a dat speranţe.

Turma confuză e prea ispititoare,

şi apa adâncă e acum specialitatea ei.

Acum e timpul ei.

Succesul ei e sărbătorit...

de către oricine altcineva ce
poate profita.

Africa e la fel de imparţială
în legătură cu o victorie mare

la fel cum e şi o pierdere.

Asta îi învaţă pe toţi să accepte
soarta

şi să păşească înainte spre
următoarea zi.

Cel puţin Ma di Tau a mâncat,

şi-n câteva ore ea va produce lapte.

Şi mai târziu ea va merge
cu curaj în apă,

şi va începe din nou să vâneze turma.

Dar asta se va întâmpla mâine;
acum e epuizată.

Dar acea vechea lecţie de
a nu dormi niciodată profund

nu trebuie să fie ignorată.

Sunt riscuri de a-şi lăsa puii

în calea bivolilor, ce sunt panicaţi.

Există o mie de motive
de a se bucura de zori,

mai ales după o vânătoare cu succes.

Există un singur motiv de nu-şi
măreşte ritmul.

Chemările ei n-au niciun răspuns.

De fiecare dată când ea îi lasă
singuri, ei se rătăcesc.

Micul mascul s-a dus
din ce în ce mai departe,

dar întotdeauna amândoi
se întorc în acelaşi loc.

Dar nu şi astăzi.

Deşi nu există nici picior de bivol,

nu există niciun semn a turmei,

ea urmăreşte cu atenţie urmele
lăsate de puii ei,

departe de locul unde se ascundeau
şi spre câmpul deschis.

Un strigăt!

E puiul femelă,

în direcţia câmpului deschis,
la distanţă,

cu siguranţă supărat, dar în viaţă!

Ma di Tau, protectoarea,
n-a eşuat în totalitate;

şi-a găsit unul dintre pui.

Ucisul ei a ademenit devoratorii
necrofagi,

şi ei îi pot simţi slăbiciunea.

Fără niciun semn de la micul
mascul,

ea îşi va apăra ultimul pui

împotriva acestor haite de hiene
cu orice preţ.

În acest moment final şi disperat,

ea pare să înţeleagă riscurile
atunci când urmăreşte bivolii,

şi ceea ce s-a întâmplat aici
azi-noapte.

A ezitat atât timp cât să-i
ofere speranţe...

Dar ea nu poate vindeca un spate rupt.

Nicio îngrijire, lins, apărare,
va vindeca asta.

În cele din urmă, când ea păşeşte
înainte,

Ma di Tau lasă în urmă moştenirea ei,

ultimul de genealogia ei de
sex masculin,

şi numele ei.

Ea este Ma di Tau,

mama şi protectoarea leilor,
dar s-a terminat.

Noi nu ştim de suferinţa animalelor,

sau chiar efectul unei inimi sfâşiate.

Dar ceva i se întâmplă leoaicei
singuratice

atunci când furtuna de emoţii
îi acoperă ochii,

şi ea îşi lasă puiul în urmă pentru
ultima dată.

Atunci când ea urlă, nu urlă
la nimeni.

Vocea ei e din cauza unei
zile tulburătoare.

În această zi când ea a pierdut
totul,

ea pare să elaboreze un instinct
profund

şi se transformă din nou într-o
vânătoare solitară.

Pentru ca o singură leoaică
să se aventureze direct

spre turma de bivoli, e practic o raritate.

Să se ia de cel mai mare mascul
din acea turmă,

de un bivol luptător, este aproape
sinucidere.

E prea mult pentru ea.

Prea multe greutăţi într-o zi.

E un lamento la zei?

Un strigăt de ajutor?

Sau o ultimă răzbunare a frustrării?

Din nou turma...

Sosirea lor este întotdeauna
provocată de către orice perturbare.

Dar de data asta ea nu se va
retrage.

Şi acum trecutul ei o consolidează.

Supunerea lui Ochi Argintiu

e suficientă pentru leoaica solitară.

Ea mai are ceva de făcut.

Şi-n acest moment de putere,
ceva fundamental se schimbă.

Ceva ce turma recunoaşte.

Ele simt determinarea paşilor ei

şi privirea din ochii ei...

Ceva nevăzut...

Ea se transformă într-un lider.

E mai mult decât Ochi Argintiu
poate face ca să-şi urmărească

vechiul inamic,

în special de a traversa râul,

mai ales ca o vânătoare inferioară.

Leii vânează cu coordonare,

şi atunci când prada e mare

ele depind de experienţa lor.

Acum, ele vânează împreună
pentru prima dată,

fiecare instinct le conduce
pentru a găsi acel ritm.

Singurul lucru pe care ele se pot
baza, e direcţionarea unei leoaice

care n-a mai condus până acum.

Prima mişcare care o face,
e clinică şi precisă.

Dar bivolul a condus această turmă
timp de zece ani sau mai mult.

El a câştigat credinţa turmei
cu sânge.

Ei nu-l va abandona acum.

Ea e obişnuită să rămână singură.

Dintr-o dată mărimea bivolului
e în favoarea lui.

Hoarda loială ripostează,

câştigând avantaj şi forţând
leoaicele spre dezorganizare,

distrugându-le încrederea
şi împrăştiindu-le în vânt.

Cu turma ei împărţită şi slăbită,
ea nu poate ataca din nou.

Ele sunt epuizate.

Dar ochii ei fixează ceva dincolo
de bivoli,

o perturbare în turmă.

Un pui de leu...

puiul ei.

Reacţia ei maternă devine violentă,

împingând înapoi bivolii, departe
de puiul ei fără apărare.

În sfârşit, ea are speranţe.

Ar putea fi încă în stare de
a îndeplini această ambiţie,

de a creşte cel puţin un pui.

O mamă care şi-a pierdut şi apoi
şi-a găsit puiul,

trebuie să fie copleşită cu emoţii.

Leoaica singuratică are din nou
numele ei...

Ma di Tau, prădătoarea,
are din nou un scop.

Tranziţia de la un feroce vânător

la o mamă plină de compasiune
atrage interesul bivolilor.

O determinare lentă a agresiunii.

Şi apoi, din senin, apare o leoaică.

Lumina din ochiul acestei leoaice

ar trebui să stârnească în continuare
frica în Ma di Tau.

Dar nu.

Cele două leoaice împărtăşesc
o privire ce trimite instant

un mesaj într-o limbă discretă.

Cu un perete de bivoli în faţă
şi un pui vulnerabil în urmă,

Ochi Argintiu transmite cumva

că ea nu este aici pentru a profita.

Ea este aici pentru a ajuta.

Există momente înainte de orice conflict

când luptătorii pot alege:

să se retragă
şi să lase momentul să treacă,

sau să se unească şi să păşească
înainte în spatele liderului şi să lupte.

Ochi Argintiu ştie ceea ce trebuie să facă.

Ea trebuie s-o urmeze pe
Ma di Tau ca lider.

Şi-n acest moment
o familie de lei se naşte.

Şi acum ele par să înţeleagă

că viitorul lor va fi determinat
chiar aici,

ca familie.

Cu doar una mai puţină,

balanţa se va înclina în favoarea
bivolului gigantic

şi le va distruge speranţa lor...

Şi viitorul acestei noi familii
e al unui singur pui.

Este acum ori niciodată.

Ma di Tau împarte hoarda
şi o împinge în faţă.

Ea pare să înţeleagă

că în spatele ei, Ochi Argintiu
va conduce atacul.

E un moment de încredere...

Încrederea este bine plasată.

Şi s-a terminat.

Este prima lui experienţă

de a vedea leii făcând ceea ce
ştiu cel mai bine să facă.

E introducerea lui într-o
lume a vânatului şi uciderii,

o parte necesară din moştenirea lui.

Cu bivolul distrus,

Ma di Tau a creat o lume mai sigură
pentru puiul ei.

A unificat o coaliţie de vânătoare.

Dar a mai rămas un singur lucru
de făcut.

Pentru a-şi creşte puiul cu succes,

ea trebuie să accepte această
familie ca şi cum ar fi a ei.

Când ea şi Ochi Argintiu
vor face pace în cele din urmă,

se vor vindeca una pe alta
şi vor cetlui familia lor,

viitorul lor, împreună.

Şi acest improbabil supravieţuitor,

un rătăcit cu inima de leu,

să fie unul dintre ultimii?

Va ajunge să-i crească o coamă

şi să se întărească prin adolescenţă?

Va avea o şansă

de a purta cicatricile luptelor
a unui mascul matur,

fiecare dintre aceste simboluri
de onoare, ce au început astăzi aici.

Va fi el ultimul dintre leii sălbatici
pe Pământ?

Va cutreiera aceste locuri sălbatice
de unul singur,

aşa cum lumea noastră se umple
cu lumini, dezordine,

zgomot şi oamenii?

În 15 ani, vor fi 8 miliarde
de fiinţe umane pe Pământ.

Cât timp aceşti ultimi 20.000
de lei vor supravieţui,

va depinde în totalitate de noi.

Traducerea: Flavius Gomei
Echipa Subtitrari-Noi/www.subtitrari-noi.ro

Pierdem felinele la o rată alarmantă.

E timpul pentru un efort alarmant
din partea tuturor.

La această rată, aceste animale
frumoase

se îndreaptă spre extincţie.

Vă puteţi imagina lumea noastră

fără vreunul dintre aceste animale
emblematice?

Nu e prea târziu.

Putem lua măsuri acum.

Cu toţii avem puterea de a schimba asta.

Subtitrare downloadata de pe
www.RegieLive.ro